Economic-financial inspection challenging accounting justification of legal fees and recharacterizing sponsorship contracts as service provision

Şedinţa publică din data de 30 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal la data de 22.09.2017, sub nr. x/2017, reclamanta Transport Urban Sinaia S.R.L., reprezentată legal de administrator A. şi convenţional de SCA B., în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Serviciul de inspecţie economico–financiară şi Ministerul Finanţelor Publice – Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor, în temeiul dispoziţiilor art. 45 din Normele metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare, aprobate prin H.G. nr. 101/2012 şi ale art. 8 alin. (1) şi art. 11 lit. a) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a solicitat instanţei de judecată ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa în prezenta cauză, să dispună:

• anularea, în integralitate, a Deciziei nr. 45/P/08.05.2017 emise de MFP, privind soluţionarea plângerii prealabile formulate de TUS împotriva Dispoziţiei obligatorii nr. PLRAIF 137/16.01.2017 şi a Raportului de inspecţie economico-financiară nr. PLRAIF 138/16.01.2017;

• anularea, în integralitate, a Dispoziţiei obligatorii nr. PLRAIF 137/16.01.2017 şi a Raportului de inspecţie economico-financiară nr. PLRAIF 138/16.01.2017, anexat acestei dispoziţii obligatorii – acte emise de DGRFP Ploieşti – SIEF;

• obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate subscrisei de soluţionarea prezentei cauze.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 4718 din data de 16.11.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta Transport Urban Sinaia S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Serviciul de Inspecţie Economico Financiară şi Ministerul Finanţelor Publice - Serviciul de Soluţionare a Plângerilor Prealabile şi a Contestaţiilor, a dispus anularea măsurilor nr. 4.1, 4.2 şi 4.4 din Dispoziţia obligatorie nr. PLR AIF 137/16.01.2017 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti şi a părţii aferente din Decizia nr. 45/P/08.05.2017 emisă de MFP,prin care a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva acestor măsuri, a respins în rest cererea ca neîntemeiată şi obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 8150 cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat redus, cu aplicarea prevederilor art. 451 alin. (1) din C. proc. civ.

3. Cererile de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 4718 din data de 16.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanta Transport Urban Sinaia S.R.L. invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi pârâta ANAF - Direcţia Generală Regională A Finanţelor Publice Ploieşti - Serviciul De Inspecţie Economico-Financiară, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.1. Recurenta-reclamantă TRANSPORT URBAN SINAIA S.R.L. a invocat dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ coroborat cu art. 483 şi următoarele din C. proc. civ., respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei recurate în ceea ce priveşte soluţia de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată cu privire la motivele de nelegalitate de ordin procedural a Dispoziţiei obligatorii şi soluţia de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată cu privire la motivele de nelegalitate a măsurilor 3, 5, 6 şi 7 din cadrul Dispoziţiei obligatorii şi, ca urmare a rejudecării cauzei în fond, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată care formează obiectul prezentei cauze, astfel cum a fost formulată şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului recurs.

Recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, după o prezentare succintă a situaţiei de fapt, că instanţa de fond a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011 atunci când a apreciat că inspecţia economico - financiară nu a vizat aceeaşi perioadă şi aceleaşi obiective care au fost deja verificate de către Curtea de Conturi în anul 2013, fiind încălcate principiile privind securitatea juridică şi minimei afectare a activităţii contribuabilului, precum şi autoritatea de lucru administrat, corolar al autorităţii de lucru judecat.

De asemenea, mai arată recurenta că instanţa de fond a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 16 din O.U.G. nr. 94/2011 atunci când a apreciat că depăşirea duratei de efectuare a controlului nu atrage anularea Dispoziţiei obligatorii, arătând că activitatea de control a fost efectuată în perioada 18.05.2016-16.01.2017 şi a durat 8 luni de zile, deşi potrivit acestor dispoziţii trebuia să dureze maxim 3 luni de zile, autoritatea fiind decăzută din termenul imperativ de formulare a controlului, nefiind condiţionată de vătămare.

Instanţa de fond a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 28 alin. (2) lit. g) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 101/2012 atunci când a considerat că dispoziţia obligatorie este semnată în mod legal, fiind necesar ca dispoziţia să fie semnată de toţi membrii echipei de control care au realizat inspecţia economico-financiară, în speţă, cât timp unul dintre membrii echipei de inspecţie nu validează conţinutul actelor contestate prin semnarea lor, există dubii serioase cu privire la realitatea celor prezentate în cuprinsul acestora.

Mai arată recurenta că instanţa de fond a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 atunci când a considerat că măsura 3 din Dispoziţia obligatorie este temeinică şi legală, precum şi dispoziţiile art. 42 alin. (4) lit. b) din Anexa la H.G. nr. 101/2012 atunci când a apreciat că MFP a respins în mod corect plângerea prealabilă formulată împotriva măsurilor nr. 5, 6 şi 7 ca nemotivată, fără să ţină cont că aceste prevederi nu limitează argumentele de fapt şi de drept ce pot fi prezentate de contestator în plângerea prealabilă la cele de ordin substanţial, astfel încât să se justifice soluţia pronunţată de către instanţa de fond.

În fine, mai susţine recurenta că instanţa de fond a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ. atunci când a respins cererea TUS de obligare a pârâtelor la plata taxei judiciare de timbru aferente etapei fondului.

3.2. Recurenta-pârâtă, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, a solicitat în recursul declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ si ale art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., casarea sentinţei şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a criticat sentinţa arătând că, din studierea hotărârii atacate, se observa ca instanţa a făcut o motivare fara a analiza situaţia de fapt dedusă judecăţii prin prisma dispoziţiilor legale ce au incidenţa în cauză. Prin soluţia pronunţată, instanţa de fond nu a avut in vedere materialul probator depus în cauza şi nici susţinerile, procedând la admiterea în parte a acţiunii cu motive străine de natura cauzei.

Pe de altă parte, sentinţa recurată nu cuprinde nici motivele pentru care instanţa de fond a înlăturat argumentele expuse prin întâmpinarea depusă în prezenta cauză, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Mai susţine recurenta că Transport Urban Sinaia S.R.L. are un singur asociat, respectiv Consiliul Local Sinaia, iar instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că, la data fundamentării bugetului de venituri şi cheltuieli, respectiv aprobarea acestuia de Consiliul Local în luna aprilie 2013 (H.C.L. nr. 51/2013), societatea nu avea cunoştinţă de valoarea contractului în cauză care a fost încheiat în luna septembrie 2013, la 5 luni după data aprobării bugetului de venituri şi cheltuieli.

Referitor la asigurarea asistenţei juridice de către consilierul juridic angajat al societăţii, potrivit fişei postului "consilier juridic - cod COR 242102" persoana angajată de societate pe această funcţie avea atribuţii de a asigura consultanţă juridică compartimentelor societăţii şi asistenţă juridică în faţă oricăror organe jurisdicţionale.

Obiectul contractului nr. x/06.0.2013 constă în analiza juridică a documentaţiei de participare la licitaţia publică având ca obiect delegarea de gestiune a serviciului de transport public pe cablu şi activităţilor conexe domeniului schiabil C. întocmită de client, reprezentare în faţa Comisiei de evaluare, reprezentare în eventualele contestaţii administrative formulate pentru clientul Transport Urban Sinaia S.R.L..

Având în vedere cele menţionate, rezultă că persoana angajată de societate în funcţia de consilier juridic avea competenţe de a analiza din punct de vedere juridic documentaţia de participare la licitaţie şi de a reprezenta societatea, pentru acest lucru nefiind fiind necesară achiziţia de servicii juridice de la un terţ.

Potrivit prevederilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public au obligaţia să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public.

În concluzie, conducerea societăţii, prin directorul general, era obligată să acţioneze cu respectarea criteriilor de economicitate şi eficienţă prin analiza contractării unor servicii care implica cheltuieli pentru entitate, în condiţiile în care exista personal cu competenţe identice celor deţinute de firma de avocatură.

Instanţa de fond nu a avut in vedere faptul ca, intimate-reclamantă nu a motivat şi nu a adus la cunoştinţa Consiliului Local Sinaia faptul că, personalul juridic angajat nu putea asigura consultanţă de specialitate entităţii şi că astfel se impunea necesitatea achiziţionării de servicii juridice de la o societate de avocaţi. La data încheierii contractului, reclamanta dispunea de personal de specialitate - doamna D. având funcţia de consilier juridic potrivit contractului de muncă nr. x din data de 18.09.2010 şi potrivit fişei postului, avea competenţe atât în ceea ce priveşte asigurarea consultanţei juridice compartimentelor societăţii, cât şi de a participa la negocierea contractelor în care societatea urma să devină parte şi de a elabora proiecte de astfel de contracte.

Deşi intimate-reclamantă invocă competenţele firmei de avocatură în ceea ce priveşte know-kow-ul, pregătirea şi experienţa necesară pentru a asista TUS şi a presta în favoarea sa servicii juridice de înaltă calitate profesională în domeniul achiziţiilor publice, S.C. Transport Urban Sinaia S.R.L. nu a fost declarata câştigătoare a licitaţiei privind delegarea de gestiune a serviciului de transport public pe cablu şi activităţilor conexe domeniului schiabil C. din oraşul Buşteni.

Recurenta mai învederează instanţei că operatorul economic nu a probat cu documente (rapoarte ale administratorului), că a informat asociatul unic cu privire la contractele încheiate. Prevederea cheltuielilor cu consultanţa juridică în bugetul de venituri al anului 2013 nu reprezintă o condiţie de legalitate pentru încheierea contractelor de asistenţa juridică în cursul anului, fără aprobarea Consiliului Local Sinaia.

La data încheierii contractului mai sus menţionat, S.C. Transport Urban Sinaia S.R.L. avea obligaţia respectării prevederilor art. 1 alin. (1) şi alin. (3) lit. b) O.G. nr. 26/2012 privind unele masuri de reducere a cheltuielilor publice si întărirea disciplinei financiare si de modificare si completare a unor acte normative, astfel încât, se impunea ca la nivelul societăţii, contractarea serviciilor de asistenţa juridică să fie fundamentată si supusă spre aprobare Consiliului Local Sinaia.

Pentru anul 2013, modul de întocmire şi aprobare a bugetelor de venituri şi cheltuieli pentru societăţile comerciale la care o unitate administrativ teritorială este acţionar majoritar, categorie din care face parte şi S.C. Transport Urban Sinaia S.R.L., a fost reglementat de prevederile O.U.G. nr. 79/2008 privind măsuri economico financiare la nivelul unor operatori economici.

Mai arată recurenta că echipa de control a constatat deficienţe numai în ceea ce priveşte serviciile de asistenţă juridică prestate în favoarea Primăriei Sinaia pentru persoana fizica E. (dosar nr. x/2012). Potrivit documentelor prezentate la control, societatea Transport Urban Sinaia S.R.L. nu a derulat relaţii contractuale comerciale sau de altă natură cu persoana fizica E., nu a demonstrat ca acesta a prejudiciat entitatea, astfel încât să se justifice achiziţia şi plata serviciilor juridice în acest litigiu. Organele de inspecţie economico-financiara au constatat ca în mod eronat, intimata reclamanta a înregistrat în evidenţa contabilă suma de 28.385 RON reprezentând servicii de asistenţă juridică prestate in favoarea altei entităţi.

Intimata-reclamantă a încheiat cu SCA F. - contractul de asistenta nr. x/06.10.2011, având ca obiect "reprezentare la negociere şi în procedura concilierii prealabile prevăzuta de art. 7201 C. proc. civ. cu S.C. G. S.A. în legătură cu contractul de achiziţie publica pentru furnizare in sistem de leasing financiar nr. 26.452/20.12.2006". Însă, în dosarul nr. x/2012, (menţionat de F. SPARL in anexa la factura nr. x/13.07.2012, reclamant E., in contradictoriu cu Oraşul Sinaia prin primar), intimata reclamanta nu a fost parte, motiv pentru care nu avea obligaţia achitării si înregistrării sumei de 28.385 RON. Contravaloarea serviciilor juridice prestate de F. pentru alte persoane juridice, în speţa Oraşul Sinaia prin primar si Primăria Oraşului Sinaia prin primar, nu pot fi suportate de intimate-reclamantă.

Instanţa de fond nu a avut în vedere faptul ca potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, cu modificările si completările ulterioare, "sponsorizarea este actul juridic prin care doua persoane convin cu privire ia transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare pentru susţinerea unor activităţi fara scop lucrativ desfăşurate de către una dintre părţi, denumita beneficiarul sponsorizării".

În urma verificării s-a constatat ca ponderea principală în totalul "contractelor de sponsorizare", respectiv 53,58% (25.141 RON din totalul de 46.924 RON) este deţinută de contractele incheiate de către S.C. Transport Urban Sinaia S.R.L., in calitate de sponsor cu diverşi beneficiari (Primăria Sinaia, H., Colegiul Mihail Cantacuzino, Scoală Principesa Măria, Scoală George Enescu, I., J., Cabinet Medical Individual K.) care au ca obiect angajarea, în mod irevocabil, a sponsorului de a asigura transportul de persoane pe diferite rute, la anumite date, cu ocazia unor evenimente diverse (cap. II, pct. 2.1 din contract).

Având în vedere prevederile art. 1 Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, precum si obiectul contractelor, rezulta clar ca in fapt aceasta reprezintă o prestare de serviciu, respectiv transportul de persoane, nu un transfer al dreptului de proprietate asupra unor mijloace financiare sau bunuri materiale ce urmează a fi evaluate in momentul predării către beneficiar pentru susţinerea unor activităţi fara scop lucrativ desfăşurate de către acesta.

Echipa de inspecţie nu contesta intenţia TUS si a cocontractanţilor săi de a încheia contracte de sponsorizare, aşa cum in mod eronat s-a reţinut, insa identificarea naturii si obiectului unui contract nu se poate realiza ţinând cont "de voinţa si intenţia reala" a părţilor contractante, ci doar în funcţie de prevederile contractuale stipulate in cuprinsul acestuia.

Aportul S.C. Transport Urban Sinaia S.R.L. la realizarea obiectului acestor contracte a constat exclusiv in punerea la dispoziţia beneficiarului a mijloacelor de transport si a conducătorilor auto, fapt ce reiese si din cuprinsul foilor de parcurs pentru transporturi rutiere ocazionale de persoane supuse verificării.

Însăşi intimate-reclamanta subliniază in cuprinsul acţiunii faptul ca "in cazul contractelor având ca obiect mijloace financiare, părţile au inserat in acestea, în plus faţă de contractele clasice, destinaţia exactă a mijloacelor financiare şi modalitatea de folosire a acestora: pentru transportul persoanelor la evenimentele organizate de beneficiar". Mai mult decât atât, tot intimata reclamanta este cea care afirma ca "aceasta clauza exista in toate contractele de sponsorizare, includerea sa reprezentând un comportament contractual curent al părţilor, care ţine seama de uzanţele statornicite intre acestea – în mod obişnuit, TUS acorda bani diverşilor beneficiari cu scopul de a fi folosiţi pentru transportul de persoane", deşi nu deţine documente justificative care sa ateste efectuarea plăţii, deci transferul dreptului de proprietate asupra mijloacelor financiare de la sponsor la beneficiar.

În ceea ce priveşte valoarea sponsorizării, aceasta se regăseşte înscrisa la capitolul II, pct. 2.2 din contractele de sponsorizare drept "suma care face obiectul sponsorizării" si reprezintă contravaloare combustibilului necesar realizării transportului de persoane menţionat ca obiect al contractului.

Conform prevederii stipulată în cadrul capitolului 1, punctul 3 din Ordinul nr. 994/1994 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea Legii nr. 32/1994, sponsorizarea in bani si/sau in bunuri materiale se va consemna in evidenta contabila a sponsorului si a beneficiarului sponsorizării, pe baza documentelor care atesta efectuarea plăţii sau predarea, respectiv primirea, bunurilor materiale, documente pe care S.C. Transport Urban Sinaia S.R.L. nu le deţine.

Contravaloarea combustibilului necesar realizării transportului de persoane menţionat ca obiect al "contractelor de sponsorizare" a fost reflectata in evidenta contabila a TUS prin Nota contabila 6582 - "Donaţii acordate" = 3022.1 "Combustibil transport sponsorizare", ceea ce reprezintă în mod clar o descărcare a gestiunii de combustibil, nu un transfer al dreptului de proprietate asupra unor mijloace financiare sau bunuri materiale.

În urma verificării au fost constatate necorelări în ceea ce priveşte durata contractului, în sensul în care unele contracte au fost încheiate ulterior datei la care serviciul de transport a fost efectuat de către prestatorul S.C. Transport Urban Sinaia S.R.L.. In mod normal, un contract produce efecte atât timp cat este valabil, respectiv de la data semnării si pana la data încetării sale.

Referitor la contractul numărul 1247 din data de 23.12.2015 încheiat cu Centrul Cultural "L." Sinaia, echipa de inspecţie a consemnat în actul de control că prin acest contract S.C. Transport Urban Sinaia S.R.L., în calitate de sponsor, se angajează sa susţină beneficiarul prin suportarea contravalorii evenimentelor culturale ce se vor desfăşura in cursul anului 2016, scop în care sponsorul pune la dispoziţia beneficiarului suma de 15.000 RON, integral până la data de 30.12.2015, sumă pusa la dispoziţia beneficiarului la data de 30.12.2015 prin virament bancar (O.P. nr. x - M.), fără a fi insa respectate prevederile legale in ceea ce priveşte obiectul si durata sponsorizării.

Recurenta arată că, în opinia sa, menţiunea "suportarea contravalorii evenimentelor culturale ce se vor desfăşura în cursul anului 2016" nu defineşte obiectul sponsorizării, destinaţia precisă a sumei, nepermiţând verificarea modului in care aceasta a fost utilizata şi totodată neoferind siguranţa existentei ulterioare a unor evenimente ce vor putea fi incluse in categoria "evenimente culturale". Nici pe parcursul desfăşurării inspecţiei economico-financiare si nici ulterior încheierii exerciţiului financiar 2016, nu au fost prezentate documente care să justifice desfăşurarea în cursul anului 2016 a unor evenimente ce ar putea fi incluse în categoria evenimentelor culturale şi care sa fi fost susţinute financiar din suma de 15.000 RON plătită în avans de S.C. Transport Urban Sinaia S.R.L. către Centrul Cultural "L." Sinaia. Prin urmare, suma de 15.000 RON pusa la dispoziţia beneficiarului Centrul Cultural "L." Sinaia nu poate fi inclusă în categoria cheltuielilor de sponsorizare.

4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-Serviciul de Inspecţie Economico-Financiară, ca nefondat şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală Juridică a depus întâmpinare cu privire la recursul reclamantei prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

La data de 05.08.2020, recurenta-reclamantă a formulat, în temeiul art. 490 alin. (2) corelat cu art. 471 alin. (6) din C. proc. civ., răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât MFP, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate şi admiterea recursului exercitat de societate.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 08 septembrie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 09 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul reclamantei Transport Urban Sinaia S.R.L. şi va respinge recursul pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-Serviciul de Inspecţie Economico-Financiară, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

6.1. Situaţia de fapt

Reclamanta Transport Urban Sinaia S.R.L., s-a adresat instanţei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti la data de 22.09.2017, prin cererea înregistrată cu nr. x/2017, solicitând, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administraţie Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Serviciul de inspecţie economico–financiară şi Ministerul Finanţelor Publice – Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor, efectuarea unui control de legalitate asupra Deciziei nr. 45/P/08.05.2017 emise de MFP, privind soluţionarea plângerii prealabile, Dispoziţiei obligatorii nr. PLRAIF 137/16.01.2017 şi asupra Raportului de inspecţie economico-financiară nr. PLRAIF 138/16.01.2017, ambele emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Serviciul de inspecţie economico–financiară, solicitând anularea, în integralitate, a actelor administrative contestate şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

Reclamanta s-a considerat vătămată de actele administrative şi de soluţionarea plângerii prealabile contestate, emise de autorităţile pârâte urmare a derulării unui inspecţiei economico-financiare, începută în data de 18.05.2016, având ca obiect fundamentarea şi execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli şi respectarea disciplinei bugetare, economico-financiare şi contabile de către reclamantă, perioada supusă verificării fiind 01.01.2012 – 31.12.2015, contestând în integralitate măsurile dispuse şi invocând mai multe motive de nelegalitate.

Inspecţia economico-financiară s-a finalizat cu emiterea de către DGRFP Ploieşti – SIEF a Dispoziţiei obligatorii nr. PLRAIF 137/16.01.2017 în baza Raportului de inspecţie economico-financiară nr. PLRAIF 138/16.01.2017, parte integrantă din aceasta, prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei următoarele măsuri:

- Măsura nr. 1:"Iniţierea demersurilor legale privind recuperarea de la persoanele responsabile a sumei de 22.347 RON reprezentând cheltuieli de asistenţă juridică înregistrate ca urmare a încheierii fără respectarea prevederilor legale a contractului de asistenţă juridică nr. x/06.09.2013";

- Măsura nr. 2:" Pentru recuperarea sumei de 28.385 RON reprezentând servicii de asistenţă juridică facturate de F. către S.C. Transport Urban Sinaia S.R.L., înregistrate de entitate în evidenţa contabilă, dar prestate în fapt de către firma de avocatură în favoarea Primăriei Sinaia, societatea va proceda la facturarea acesteia către Primăria Sinaia şi va efectua operaţiunile contabile pentru corectarea erorilor semnalate";

- Măsura nr. 3:"Pentru recuperarea sumei de 17.984 RON, reprezentând cheltuieli de asistenţă juridică înregistrate de S.C. Transport Urban Sinaia S.R.L. fără documente contabile şi tehnico-operative care să dovedească că serviciile respective au fost prestate în favoarea entităţii, societatea va proceda la facturarea acesteia şi va efectua operaţiunile contabile pentru corectarea erorilor semnalate";

- Măsura nr. 4:"Operatorul economic va iniţia recuperarea sumei de 40.141 RON şi va efectua operaţiunile contabile pentru corectarea erorilor semnalate";

- Măsura nr. 5:"Pentru recuperarea sumei de 24.734 RON plătită în plus, S.C. Transport Urban Sinaia S.R.L. va proceda la facturarea către Consiliul Local Sinaia a acesteia şi va efectua operaţiunile contabile pentru corectarea erorilor semnalate";

- Măsura nr. 6:"Pentru recuperarea sumei de 40.000, S.C. Transport Urban Sinaia S.R.L. va proceda la facturarea acesteia către Consiliul Local Sinaia şi va efectua operaţiunile contabile pentru corectarea erorilor semnalate";

- Măsura nr. 7;"S.C. Transport Urban S.R.L. va iniţia demersurile pentru ca situaţiile financiare (începând cu cele aferente exerciţiului financiar 2016) să fie supuse auditării statutare".

Prin Decizia nr. 45/P/08.05.2017 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea prealabilă formulată de către reclamantă împotriva măsurilor nr. 1-4 din Dispoziţia obligatorie nr. PLRAIF 137/16.01.2017 emisă de DGRFP Ploieşti –Serviciul de Inspecţie Economico Financiară, ca nemotivată împotriva măsurilor nr. 5-7 şi ca inadmisibilă împotriva Raportului de inspecţie economico-financiară nr. PLRAIF 138/16.01.2017 emis de către DGRFP Ploieşti.

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă de fond, devenită competentă urmare a soluţionării regulatorului de competenţă, prin Decizia nr. 1860/09.05.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-SCAF, a constatat nelegalitatea măsurilor nr. 4.1, 4.2 şi 4.4, anulând corespunzător Dispoziţia obligatorie nr. PLRAIF 137/16.01.2017 emisă de DGRFP Ploieşti –Serviciul de Inspecţie Economico Financiară şi Decizia nr. 45/P/08.05.2017 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, confirmând legalitatea celorlaltor măsuri şi respingând astfel contestaţia cu privire la acestea din urmă.

6.2. Analiza motivelor de casare

Preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a formulat recurs în ceea ce priveşte înlăturarea motivelor de nelegalitate de ordin procedural a Dispoziţiei obligatorii, respectiv de confirmare a legalităţii atelor administrative în ceea ce priveşte măsurile 3, 5, 6 şi 7, iar pârâta a formulat recurs doar în limitele admiterii acţiunii, referitor la nelegalitatea măsurilor nr. 4.1, 4.2 şi 4.4.

Recurenta-pârâtă, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, deşi nu a invocat formal dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., a susţinut că instanţa a făcut o motivare fara a analiza situaţia de fapt dedusă judecăţii prin prisma dispoziţiilor legale ce au incidenţa in cauză, iar, prin soluţia pronunţată, instanţa de fond nu a avut in vedere materialul probator depus în cauză şi nici susţinerile, procedând la admiterea în parte a acţiunii cu motive străine de natura cauzei. În plus, a arătat că sentinţa recurata nu cuprinde nici motivele pentru care instanţa de fond a înlăturat argumentele expuse prin întâmpinarea depusa in prezenta cauza, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate reţine un asemenea argument în sensul admiterii recursului, având în vedere că, contrar susţinerilor recurentei, judecătorul fondului a expus pe larg raţionametul judiciar care susţine soluţia pentru fiecare dintre cele trei măsuri din dispoziţia obligatorie anulate. Împrejurarea că nu au fost reţinute argumentele pârâtei expuse prin întâmpinarea depusa in prezenta cauza, apreciate de aceasta ca fiind esenţiale, ci pe cele ale recurentei, nu echivalează cu o nemotivare a sentinţei sau cu reţinerea de motive străine de natura pricinii, ci reprezintă consecinţa argumentării acestui silogism. Instanţa nu are obligaţia de a reda şi analiza exhaustiv toate susţinerile părţii, ci doar pe cele care susţin raţionamentul judiciar reţinut ca fiind valabil, respectiv care se opun acestui raţionament, celelalte argumente fiind înlăturate implicit, în mod logic.

În ceea ce priveşte criticile pe fond, prioritar, recurenta-reclamantă a reiterat motivele de nelegalitate de natură procedurală, privind încălcarea principiilor privind securitatea juridică şi minimei afectare a activităţii contribuabilului, precum şi autoritatea de lucru administrat, prin aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011.

În esenţă, se susţine că DGRFP Ploieşti-SIEF a inclus în perioada verificată şi anul 2013, iar obiectivele acestui control au vizat fundamentarea şi execuţia bugetelor de venituri şi cheltuieli, precum şi respectarea disciplinei bugetare, economico-financiare şi contabile, deşi prin Raportul de control nr. x/26.02.2014 întocmit de Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Prahova, ce a vizat şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al TUS în exerciţiul financiar 2013 s-a concluzionat că "în anul 2013 societatea a desfăşurat o activitate corectă din punct de vedere financiar contabil, cu excepţia derulării contractului de concesiune, a organizării şi efectuării inventarierii patrimoniului şi controlului financiar preventiv".

Recurenta-reclamantă nu contestă aprecierea instanţei de fond că, controlul efectuat de către Camera de Conturi Prahova în anul 2013, nu a avut ca obiective punctuale aspectele referitoare la: majorarea nejustificată a cheltuielilor cu asistenţa juridică; nerespectarea prevederilor legale privind obiectul activităţii de sponsorizare şi condiţiile în care această activitate poate fi desfăşurată; nerespectarea prevederilor legale privind obligaţia societăţii de a supune situaţiile financiare anuale auditului statuar, ci consideră că se face o confuzie între obiectivele controlului şi constatările acestuia, invocând în acest sens dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 94/1992.

Instanţa de control judiciar nu poate reţine încălcarea sau interpretarea greşită a acestor dispoziţii şi nici a principiilor enunţate de reclamantă, privind securitatea juridică, minimei afectări a activităţii contribuabilului, precum şi autorităţii de lucru administrat, pentru simplul motiv că, dincolo de obiectivele cu caracter general-"modul de administrare a patrimoniului public şi privat al reclamantei în exerciţiul financiar 2013"-pentru a reţine încălcarea acestor principii trebuie verificat dacă, în mod efectiv, autoritatea de control a verificat aceste aspecte.

Or, din analiza comparativă a celor doauă acte de control rezultă cu certitudine că neregulile ce au fost reţinute în dispoziţia obligatorie contestată, anterior, nu au fost nici verificate, ca şi obiective concrete şi nici nu s-au făcut constatări legate de contractele de asistenţă juridică, de sponsorizare sau activitatea de audit, ci priveau: exactitatea şi conformitatea bilanţurilor contabile; acordarea de la bugetul de stat sau din fondurile speciale a subvenţiilor, transferurilor şi alocaţiilor bugetare pentru investiţii, precum şi utilizarea lor conform destinaţiilor stabilite; concesionările, vânzările active, închirierile de bunuri şi concesionarea de servicii cu caracter public; calitatea gestiunii economico-financiare.

Prin urmare, în mod legal şi temeinic curtea de apel a reţinut că, Dispoziţia obligatorie nr. PLRAIF 137/16.01.2017 emisă de DGRFP Ploieşti-Serviciul de Inspecţie Economico Financiară a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 11 din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare, întrucât reclamanta nu a fost supusă anterior unei verificări de către Curtea de Conturi, cu privire la obiectivele care fact obiectul actului administrativ contestat.

De asemenea, mai arată recurenta că instanţa de fond a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 16 din O.U.G. nr. 94/2011, arătând că activitatea de control a fost efectuată în perioada 18.05.2016-16.01.2017 şi a durat 8 luni de zile, deşi potrivit acestor dispoziţii trebuia să dureze maxim 3 luni de zile, autoritatea fiind decăzută din termenul imperativ de formulare a controlului, care operează necondiţionat de vătămare, fiind afectat şi principiul minimei afectări a activităţii operatorului economic.

Potrivit art. 16 alin. (1) din O.U.G. nr. 94 din 2 noiembrie 2011, privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare, durata efectuării inspecţiei economico-financiare este stabilită de organele de inspecţie în funcţie de obiectivele stabilite şi nu poate fi mai mare de 3 luni.

Calificarea de către recurentă a termenului de 3 luni ca fiind de decădere, care ar avea drept consecinţă imposibilitatea efectuării sau finalizării controlului după expirarea acestuia, adaugă la lege, întrucât legiutorul nu a prevăzut o asemenea sancţiune sau vreo altă sancţiune, iar această interpretare este în discordanţă cu întreaga reglementare în materia contorului economico-financiar.

În lipsa unei sancţiuni exprese prevăzute de lege pentru depăşirea duratei activităţii de control, care să prezume vătămarea, atunci sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun în materia nulităţii, urmare a încălcării unei dispoziţii legale, respectiv anulabilitatea actului administrativ emis în aceste condiţii, dacă persoana controlată dovedeşte o vătămare care nu poate fi înlăturată decât în acest mod, în concordanţă cu principiul contenciosului subiectiv, aplicabil şi în această situaţie.

Prin urmare, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada unei vătămări efective a drepturilor acesteia ca urmare a depăşirii termenului de 3 luni de efectuare a inspecţiei economico-financiare, prevăzut de art. 16 alin 1 din O.U.G. nr. 94 din 2 noiembrie 2011.

În ceea ce priveşte aprecierea instanţei de fond potrivit căreia dispoziţia obligatorie este semnată în mod legal, având în vedere că actul administrativ cuprinde, în partea finală a acesteia, fila x, numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului de inspecţie economico-financiară, potrivit legii, instanţa de control judiciar constată că Dispoziţia contestată respectă prevederile art. 28 alin. (2) lit. g) din H.G. nr. 101/2012, potrivi cărora "dispoziţia obligatorie se emite, în formă scrisă, în baza constatărilor din raportul de inspecţie economico-financiară şi cuprinde următoarele elemente: (…) g) numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului de inspecţie economico-financiară, potrivit legii".

Or, dispoziţia obligatorie poartă semnătura conducătorului activităţii de inspecţie fiscală, directorul executiv, precum şi stampila instituţiei, nefiind necesare semnăturile tuturor membrilor echipei de control care au realizat inspecţia economic-financiară, care au semnat Raportul de inspecţie economico-financiară care a stat la baza Dispoziţiei obligatorii.

Referitor la criticile pe fondul cauzei, formulate punctual cu privire la fiecare măsură contestată din cuprinsul actului administrativ contestat, respectiv de soluţionare a plângerii prealabile, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte punctul 4.1 din Dispoziţia obligatorie nr. PLRAIF 137/16.01.2017, împrejurarea că, contractul de asistenţă juridică nr. x/6.09.2013 a fost încheiat cu F. SPARL abia în luna septembrie 2013, nu prezumă faptul că la data fundamentării bugetului de venituri şi cheltuieli, respectiv aprobării acestuia de Consiliul Local în luna aprilie 2013, prin H.C.L. nr. 51/2013, societatea nu avea cunoştinţă de valoarea contractului în cauză, prevederea în buget a sumei respective fiind rezulatul unor estimări a acestor costuri, tocmai urmare a previzionării necesităţii unei asistenţe juridice specializate având ca obiect analiza juridică a documentaţiei de participare la licitaţia publică privind delegarea de gestiune a serviciului de transport public pe cablu şi activităţilor conexe domeniului schiabil C., în aplicarea art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 26/2012.

De asemenea, faptul că consilierul juridic angajat al societăţii, potrivit fişei postului "consilier juridic - cod COR242102" avea atribuţii de a asigura consultanţă juridică compartimentelor societăţii şi asistenţă juridică în faţă oricăror organe jurisdicţionale, nu este suficient pentru a exclude angajarea de asistenţă juridică suplimentară, întrucât s-ar elimina de la aplicare însăşi dispoziţia de excepţie prevăzută la alin. (2) din acelaşi act normativ, reclamanta având posibilitatea de a analiza, în situaţii temeinic justificate, necesitatea angajării asistenţei juridice suplimentare, chiar dacă formal, consilierul juridic are competenţa asistenţei juridice, această competenţă având caracter general, însă neputând garanta o asistenţă juridică corespunzătoare în domenii de specialitate juridică, cum este în cazul în speţă, participarea la o licitaţie public.

O asemenea abordare din partea conducerii societăţii, prin directorul general, nu constituie o încălcare a obligaţiei prevăzute de art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 de a acţiona cu respectarea criteriilor de economicitate şi eficienţă prin analiza contractării unor servicii care implica cheltuieli pentru entitate, ci dimpotrivă.

Nu se poate susţine că instanţa de fond nu a avut in vedere faptul ca, intimata reclamanta nu a motivat şi nu a adus la cunoştinţa Consiliului Local Sinaia faptul că, personalul juridic angajat nu putea asigura consultanţă de specialitate entităţii şi că astfel se impunea necesitatea achiziţionării de servicii juridice de la o societate de avocaţi, atâta vreme cât, Consiliul Local Sinaia a aprobat cheltuielile pentru servicii juridice în bugetul reclamantei pentru anul 2013, prin urmare, în mod logic a putut aprecia că, în raport cu complexitatea deosebită a procedurilor de achiziţie publică, serviciul juridic propriu este insuficient, iar acest motiv reprezenta un motiv temeinic justificat în sensul legii.

Astfel, în mod judicios a apreciat judecătorul fondului că situaţia bine justificată, în accepţiunea prevederilor art. I alin. (2) din O.U.G. nr. 26 din 6 iunie 2012, care a determinat încheierea contractului de asistenţă juridică nr. x/6.09.2013, rezultă din faptul că reclamanta a urmărit să desfăşoare o activitate cu implicaţii financiare şi juridice foarte mari, respectiv să participe la o licitaţie publică având ca obiect delegarea de gestiune a serviciului de transport public pe cablu şi activităţilor conexe domeniului schiabil C., participarea la licitaţiile publice priveşte un domeniu foarte tehnic şi complex, pentru înţelegerea căruia este necesară cunoaşterea şi înţelegerea foarte bună a unei legislaţii cu caracter special.

Contractul de asistenţă juridică nr x/6.09.2013 încheiat de reclamantă a fost aprobat de către Consiliul local al oraşului Sinaia, care este asociatul unic al reclamantei S.C. Transport Urban Sinaia S.R.L. şi, chiar dacă la momentul încheierii contractului de asistenţă juridică nu existat o hotărâre expresă a Consiliului local al oraşului Sinaia privind aprobarea încheierii acestuia, în mod corect s-a reţinut că această cerinţă a fost confirmată ulterior, în contextul în care, aşa cum s-a arătat, serviciile juridice care fac obiectul contractului de asistenţă din 2013 au fost prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli al societăţii pe anul 2013, aprobat prin hotărâre de către Consiliul Local Sinaia.

În ceea ce priveşte măsura cuprinsă la punctul 4.2 din Dispoziţia obligatorie nr. PLRAIF 137/16.01.2017 emisă de DGRFP Ploieşti-Serviciul de Inspecţie Economico Financiară, Înalta Curte, apreciază că în mod legal şi temeinic prima instanţă a procedat la anularea acesteia, constatând că, în realitate, societatea de avocatură a prestat, în dosarul nr. x/2012, serviciile de asistenţă şi reprezentare inclusiv în beneficiul reclamantei S.C. Transport Urban Sinaia S.R.L., constând în formularea unei cereri de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului, oraşul Sinaia prin Primar, prin urmare societatea de avocatură a facturat către reclamantă serviciile de asistenţă juridică prestate exclusiv în favoarea acesteia, care avea calitatea de parte, alături de Consiliul Local Sinaia şi Primăria Sinaia, în contradictoriu cu G. S.A., fiind beneficiara asistenţei juridice.

Împrejurarea că, în aceleaşi litigii, aceeaşi societate de avocatură a oferit asistenţă juridică şi Consiliului Local Sinaia, Oraşului Sinaia prin primar şi Primăriei Sinaia, nu prezintă relevanţă, suma de 28.385 RON, reprezentând servicii de asistenta juridică, fiind prestată în beneficiul reclamantei care era parte în proces, fiind fără relevanţă că societatea Transport Urban Sinaia S.R.L. nu a derulat relaţii contractuale comerciale sau de altă natură cu persoana fizica E..

Prin măsura cuprinsă la punctul 4.3 din Dispoziţia obligatorie nr. PLRAIF 137/16.01.2017 emisă de DGRFP Ploieşti-Serviciul de Inspecţie Economico Financiară s-a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a recupera suma de 17.984 RON, reprezentând cheltuieli de asistenţă juridică, înregistrate de S.C. Transport Urban Sinaia S.R.L. fără documente contabile şi tehnico-operative care să dovedească că serviciile respective au fost prestate în favoarea entităţii.

Potrivit contractului asistenţă juridică nr x/6.10.2011, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, suma de 17.984 RON fără TVA vizează perioada 1.01.2012-31.12.2015, iar potrivit explicaţiilor înscrise în facturile emise şi în rapoartele de activitate ataşate acestora, sumele facturate reprezintă "cheltuieli deplasare, taxe timbru, taxe poştale, taxe RECOM, fotocopii, papetărie".

Înalta Curte reţine că autoritatea pârâtă, invocând dispoziţiile cu caracter general şi de principiu, prevăzute de art. 2 alin 1 şi art. 6 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, a apreciat că reclamanta, prin înregistrarea unor cheltuieli care nu au fost justificate cu documente care să facă dovada că serviciile facturate au fost prestate în mod efectiv în favoarea aceasteia, nu a făcut dovada verificării şi urmăririi modului de aducere la îndeplinire a obligaţiilor prevăzute în contractele încheiate cu firma de avocatură.

Însă, contrar aprecierii instanţei de fond, prin raportare la natura acestor cheltuieli corelate cu natura serviciilor prestate, prevăzute în facturi şi explicate în cuprinsul acestora şi rapoartele de activitate ataşate acestora, instanţa de control judiciar reţine că solicitarea de documentele justificative trebuie să fie adecvată şi rezonabil scopului urmărit, fiind prezumat, pe de o parte, că activităţile prestate presupun în mod natural anumite cheltuieli "necesare", iar pe de altă parte, că pentru acestea nu întotdeauna se pot obţine dovezi din care să rezulte explicit că sunt efectuate de o anumită persoană sau pentru un anumit solicitant, (bonuri de benzină, taxe timbru, taxe poştale, fotocopii, papetărie, etc). În aceste cazuri standardul de probă trebuie adaptat în mod rezonabil sopului urmărit, iar în situaţiua în care documetele nu conţin toate informaţiile necesare, pot fi stabilite fapte vecine şi conexe care să susţină prezmţia că aceste cheltuieli au fost avansate în cadrul prestării serviciilor contractate.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că şi în cazul măsurii de la punctul 4.3 din Dispoziţia obligatorie nr. PLRAIF 137/16.01.2017 emisă de DGRFP Ploieşti-Serviciul de Inspecţie Economico Financiară suntem în prezenţa exercitării unui drept de apreciere cu exces de putere, actele prezentate de societate fiind în măsură să dovedească prestarea serviciilor în favoarea reclamantei, astfel încât recursul declarat de recurenta-reclamantă este fondat din acest punct de vedere.

Referitor la cheltuielile cu sponsorizarea, Înalta Curte constată că autorităţile pârâte contestă însăşi legalitatea contractelor de sponsorizare în valoare totală de 46.924 RON, încheiate de reclamantă cu diverşi beneficiari, respectiv: Primăria Sinaia, H., Colegiul Mihail Cantacuzino, Şcoala Principesa Maria, Şcoala George Enescu, I., J., Cabinet Medical Individual K., care au avut ca obiect angajarea în mod irevocabil a sponsorului de a asigura transportul de persoane pe diferite rute, la anumite date, cu ocazia evenimentelor diverse.

Astfel, au apreciat că, de fapt, obiectul contractului îl reprezintă o prestare de servicii, iar nu un transfer al dreptului de proprietate asupra unor mijloace financiare sau bunuri materiale ce urmează a fi evaluate în momenzul predării către beneficiar pentru susţinerea unor actrivităţi fără scop lucrativ desfăşurarate de către acesta, astfel cum rezultă din cuprinsul definiţiei prevăzută de art. 1 din Legea nr. 32 din 19 mai 1994, privind sponsorizarea.

Cu alte cuvinte, deşi nu se contestă de către pârâte manifestarea de voinţă în sensul sponsorizării beneficiarilor, se reţine că în realitate operaţiunea juridică nu reprezintă o sponsorizare ci o prestare de servicii, prin urmare, nu au fost îndeplinite condiţiile legale pentru a considera contractele ca fiind de sponsorizare.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 32 din 19 mai 1994, "sponsorizarea este actul juridic prin care două persoane convin cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare pentru susţinerea unor activităţi fără scop lucrativ desfăşurate de către una dintre părţi, denumită beneficiarul sponsorizării.

În speţă, nu se contestă calitatea beneficiarilor şi nici activităţile fără scop lucrativ sponsorizate, ci se pune în discuţie lipsa transferului unui drept de proprietate, însă, interpretarea dată dispoziţiilor legale menţionate este restrictivă şi contrară scopului avut în vedere de legiuitor. Nu se poate susţine că un act de sponsorizare prin punerea la dispoziţie a unor mijloace de transport presupunea şi transferul dreptului de proprietate asupra acestora, fiind suficient asigurarea carburantului necesar sau folosinţa serviciilor şoferului, acestea fiind resurse financiare alocate în mod efectiv şi consumate cu ocazia evenimentelor.

În mod legal şi temeinic a reţinut prima instanţă că, contractele de sponorizare încheiate de către reclamantă au ca obiect, în mod cumulativ, atât executarea unei obligaţii de a face, respectiv prestarea activităţii de transport, cât şi executarea unei obligaţii de a da, care constă în transferul dreptului de proprietate asupra sumei de bani care reprezintă contravaloarea combustibilului necesar realizării transportului de persoane, menţionat ca obiect al contractului de sponsorizare, în acord cu prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 32 din 19 mai 1994.

Pe de altă parte, sponsorizarea unor evenimente organizate de către persoane care se încadrează în categoria celor prevăzute de lege care pot fi sponsorizate, nu presupune în mod necesar menţionarea destinaţiei precise a sumei, în contextul în care nu se contestă desfăşurarea efectivă de către Centrul Cultural "L." Sinaia, în anul 2016, a evenimentelor culturale pentru care s-a acordat sponsorizarea în cuantum de 15.000 RON, prezumându-se că desfăşurarea activităţilor fără scop lucrativ, cu caracter cultural de către cel sponsorizat este suficientă pentru a dovedi, din punct de vedere al sponsorului, îndeplinirea condiţiilor legale prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 32 din 19 mai 1994.

Prin urmare, în mod corect s-a reţinut de către prima instanţă că, măsura cuprinsă la punctul 4.4 din dispoziţia obligatorie este nelegală şi netemeinică, fiind efectul exercitării dreptului de apreciere cu exces de putere, în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, având ca efect încălcarea drepturilor reclamantei prevăzute de art. 1, alin. (1), (2) şi 5 din Legea 32/1994, privind sponsorizarea şi la capitolul 1 punctul 1 din Ordinul MFP privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea Legii 32/1994.

În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante, privind greşita aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 42 alin. (4) lit. b) din Anexa la H.G. nr. 101/2012, atunci când a apreciat că MFP a respins în mod corect plângerea prealabilă formulată împotriva măsurilor nr. 5, 6 şi 7 ca nemotivată, pentru motivul că, instanţa nu a ţinut cont că aceste prevederi nu limitează argumentele de fapt şi de drept ce pot fi prezentate de contestator în plângerea prealabilă la cele de ordin substanţial, astfel încât să se justifice soluţia pronunţată, Înalta Curte, verificând înscrisul denumit "plângere prealabilă", depus la dosarul de fond, constată într-adevăr, că acesta nu cuprinde critici referitoare la măsurile 5, 6 şi 7 din Dispoziţia obligatorie, astfel încât în mod corect s-a apreciat că contestaţia este nemotivată şi respinsă ca atare pentru aceste măsuri.

În contextul în care reclamanta în contestaţia administrativă nu a criticat explicit şi măsurile nr. 5, 6 şi 7 din Dispoziţia obligatorie, împrejurarea că motivele de nelegalitate a măsurilor cuprinse la punctele nr. 1-4 privind nerespectarea prevederilor art. 11 şi art. 16 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare sunt valabile şi în cazul acestor măsuri, nu este suficientă pentru a se considera că Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile a fost sesizat conform dispoziţiilor art. 42 alin. (4) lit. b) din Anexa la H.G. nr. 101/2012 şi că este în posesia unei plângeri motivate.

Prin urmare, în condiţiile în care măsurile respective privea sume stabilite în mod distinct, reclamanta avea obligaţia ca în plângerea prealabilă să se refere la ele în mod punctual, or, petenta deşi a solicitat revocarea în întregime a Dispoziţiei obligatorii, în cuprinsul plângerii prealabile a formulat argumente critice doar cu privire la măsurile 1-4 din dispoziţie, fără să formuleze vreo critică referitoare la măsurile 5-7 şi fără măcar să arate că argumentele invocate sunt valabile şi pentru aceste din urmă măsuri.

În mod corect instanţa a reţinut că, doar în măsura în care plângerea prealabilă formulată de reclamantă împotriva măsurilor nr. 5, 6 şi 7 din Dispoziţia obligatorie nr. PLRAIF 137/16.01.2017 emisă de DGRFP Ploieşti-Serviciul de Inspecţie Economico Financiară s-ar fi întemeiat şi pe alte motive de nulitate decât cele referitoare la încălcarea art. 11 şi art. 16 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2011, privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare şi a prevederilor art. 28 alin. (2) lit. g) din H.G. nr. 101/2012, valabile şi analizate deja la punctele 1-4 din dispoziţia obligatorie, se putea considera că plângerea a fost motivată şi se putea dispune anularea părţii din Decizia nr. 45/P/08.05.2017 emisă de MFP, prin care fost respinsă ca nemotivată plângerea prealabilă formulată de către reclamantă împotriva măsurilor nr. 5, 6 şi 7 din Dispoziţia obligatorie nr. PLRAIF 137/16.01.2017 emisă de DGRFP Ploieşti –Serviciul de Inspecţie Economico Financiară şi obligarea pârâtei să reanalizeze pe fond plângerea prealabilă a reclamantei, în limita motivelor care nu au fost analizate.

În fine, critica recurentei potrivit căreia instanţa de fond a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ. atunci când a respins cererea TUS de obligare a pârâtelor la plata taxei judiciare de timbru aferente etapei fondului nu se susţine, întrucât, prin sentinţa civilă nr. 72/03.03.2020 a aceleiaşi instanţe pronunţate în acest dosar a fost admisă cererea de completare a dispozitivului şi obligate pârâtele să achite reclamantei suma de 75 RON cu titlu de taxă judiciară de timbru.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Transport Urban Sinaia S.R.L., va casa în parte sentinţa recurată şi rejudecând, va dispune anularea şi a măsurii nr. 4.3. din Dispoziţia obligatorie nr. PLR AIF 137/16.01.2017, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti şi a părţii aferente din Decizia nr. 45/P/08.05.2017, emisă de MFP, urmând a menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

De asemenea, instanţa de control judiciar va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-Serviciul de Inspecţie Economico-Financiară împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (2) raportat la art. 451 alin. (2) C. proc. civ., va fi obligată recurenta-pârâtă la plata sumei de 6.000 RON către recurenta-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, apreciind asupra cuantumului onorariului de avocat în mod rezonabil, prin raportare la complexitatea cauzei şi cuantumul sumelor contestate, având în vedere şi că pretenţiile formulate în cadrul recursului au fost admise doar în parte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Transport Urban Sinaia S.R.L. împotriva sentinţei nr. 4718 din 16 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Dispune anularea şi a măsurii nr. 4.3. din Dispoziţia obligatorie nr. PLR AIF 137/16.01.2017, emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti şi a părţii aferente din Decizia nr. 45/P/08.05.2017, emisă de Ministerul Finanţelor Publice.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-Serviciul de Inspecţie Economico-Financiară împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 6.000 RON către recurenta-reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 iunie 2021.