Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 3616/2021 AI generated

FGA liability for late-payment penalties in insurer bankruptcy: exclusion of non-insurance claims under Law 213/2015

Case Number Decizia nr. 3616/2021
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the cross-appeals filed by the insured claimant and the Insurers' Guarantee Fund, thereby upholding the first-instance judgment that increased the compensation for a traffic accident victim from approximately 10,800 RON to 40,000 RON, while rejecting the claimant's request for late payment penalties and the defendant's attempt to maintain the lower initial assessment. The dispute centered on a challenge to the Fund's administrative decision in a mandatory liability insurance context following the bankruptcy of the original insurer, where the claimant sought damages for moral and material prejudice based on updated medical expert findings regarding the duration of necessary medical care. The Court held that the first-instance court correctly applied Civil Code Article 1386(4) to adjust compensation for future prejudice based on the evolution of the victim's health, and decisively ruled that late payment penalties and litigation costs do not constitute "insurance claims" under Insurance Law No. 503/2004 and Guarantee Fund Law No. 213/2015; therefore, the Fund is not obligated to cover these civil liabilities arising from the bankrupt insurer's default, which must instead be pursued through the bankruptcy estate.

Legislator headnote

AI generated

art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, art. 19 din Legea nr. 503/2004, art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 493 C. proc. civ; FGA liability for late-payment penalties in insurer bankruptcy: exclusion of non-insurance claims under Law 213/2015: The dispute centered on a challenge to the Fund's administrative decision in a mandatory liability insurance context following the bankruptcy of the original insurer, where the claimant sought damages for moral and material prejudice based on updated medical expert findings regarding the duration of necessary medical care. The Court held that the first-instance court correctly applied Civil Code Article 1386(4) to adjust compensation for future prejudice based on the evolution of the victim's health, and decisively ruled that late payment penalties and litigation costs do not constitute "insurance claims" under Insurance Law No. 503/2004 and Guarantee Fund Law No. 213/2015; therefore, the Fund is not obligated to cover these civil liabilities arising from the bankrupt insurer's default, which must instead be pursued through the bankruptcy estate.

Keywords

AI generated
liability of the insurer bankruptcy claim costs of late payment health fund accident insurance damages from traffic accident civil judgment

Cited Legislation

AI generated
art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004
213/2015: "Aprobarea sau, dupa^ caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenta comisiei speciale, constituit conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.
art. 19 din Legea nr. 503/2004
împotriva deciziei se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare".
art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004
Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată cu modificările ulterioare: "împotriva deciziei, (...) poate face contestaţie la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancţiunea decăderii".
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
În drept, criticile invocate de recurenta-reclamantă se subscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
art. 20 din Legea nr. 554/2004
212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art.
art. 493 C. proc. civ
554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr.
art. 201 din C. proc. civ
(2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin.
art. 1386 alin. (4) din C. civ
Aceasta a făcut o analiză globală a acestor despăgubiri şi în justificarea raportării sale la apariţia unor elemente noi privind cuantificarea, în mod corect şi-a întemeiat soluţia pe prevederile art. 1386 alin. (4) din C. civ.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

The main procedural ground cited in the final order to dismiss the cross-appeals as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 04.04.2017 sub nr. x/2017, reclamanta A., a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 4998/20.03.2017 emisa de F.G.A. în dosarul nr. x/26.01.2016, prin care s-a admis în parte cererea formulată de către aceasta pentru suma de 10.807,59 RON cu titlu de despagubiri şi s-a respins cererea de plată pentru diferenţa dintre suma solicitată şi suma acordată şi a solicitat instanţei de judecată ca, in urma indeplinirii procedurii legale şi a administrării probatoriului încuviinţat în cauza, prin hotărârea pronunţată să dispună:

- Admiterea contestatiei;

- Anularea in parte a Deciziei nr. 4998/20.03.2017 emisa de F.G.A. ca fiind netemeinica si nelegala si pe cale de consecinta obligarea F.G.A., prin Comisia Speciala, de a emite o decizie de aprobare a cererii de plată formulată de reclamantă sau de a plăţi direct catre aceasta si urmatoarele sume:

a. suma de 57.666 euro cu titlu de diferenta daune morale fata de suma solicitata pe calea cererii de plata a despagubirilor si valoarea acordata de FGA (10.500 RON echivalent 2.333 Euro);

b. penalitati de intarziere in cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de intarziere incepand cu data de 20.03.2017 si pana la data platii efective, aferente diferentei de despagubire solicitate pe calea prezentei contestatii (57.666 Euro)

- Obligarea intimatei F.G.A. la plata in favoarea reclamantei a cheltuielilor de judecata ocazionate acest litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2497 din 29 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte cererea privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE AL ASIGURAŢILOR.

S-a dispus anularea în parte a Deciziei FGA nr. 4998/20.03.2017, în partea care priveşte respingerea cererii de plată formulată de către reclamantă, cu privire la diferenţa dintre suma solicitată şi suma acordată, respectiv 10.807,59 RON.

S-a dispus majorarea sumei acordată cu titlu de despăgubiri prin Decizia FGA nr. 4998/20.03.2017, de la suma de 10.807,59 RON la suma de 40.000 RON şi, în consecinţă, dispune obligarea pârâtei să emită pentru reclamantă o deciziei de plată pentru suma totală de 40.000 RON.

S-a respins, în rest, cererea ca neîntemeiată şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 1175 RON de reprezentând cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru, cheltuieli de deplasare şi onorariu pentru efectuarea expertizei medico-legale.

3. Cererile de recurs formulate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2497 din 29 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare şi reclamanta A..

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat prin cererea de recurs casarea sentinţei recurate şi în rejudecare respingerea cererii reclamantei şi menţinerea deciziei contestate.

În motivarea cererii de recurs, pârâtul a subliniat că, în mod greşit Curtea a apreciat că se impune obligarea sa la emiterea unei decizii pentru suma în cuantum de 40.000 RON.

Recurentul-pârât a susţinut că în cuprinsul sentinţei, Curtea menţionează faptul ca "situaţia de fapt reţinuta prin Decizia F6A nr. 4998/20.03.2017 s-a schimbat in sensul ca aceasta nu mai corespunde realităţii, având in vedere creşterea numărului de ingrijiri medicale de care reclamanta are nevoie pentru vinderea leziunilor traumatice de la 55-60 zile la 80-85 zile". Ca atare, instanţa de fond nu menţionează faptul ca, FGA prin Comisia Speciala a greşit la momentul emiterii deciziei contestate, ci ia act de faptul că, situaţia de fapt s-a modificat. Or, in raport de acest aspect rezulta ca la data analizării dosarului de dauna în mod corect Comisia Specială a procedat la stabilirea cuantumului daunelor morale in raport de numărul de zile de îngrijiri medicale care erau cunoscute la acel moment.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor este în drept să achite despăgubiri în baza unei poliţe de asigurare, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a unui asigurător, în speţă, hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A. a rămas definitivă la 28.04.2016 - şi numai în condiţiile şi cu respectarea prevederilor exprese ale Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015.

Astfel, potrivit prevederilor art. 13 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 213/2015: "Aprobarea sau, dupa^ caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenta comisiei speciale, constituit conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare. în caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. împotriva deciziei se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare". Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată cu modificările ulterioare: "împotriva deciziei, (...) poate face contestaţie la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 10 zile de la data comunicării, sub sancţiunea decăderii".

Ca atare, reclamanta nu a formulat nicio cerere de plată către pârât pentru completarea cererii iniţiale motivat de modificarea situaţiei de fapt, ci doar a inteles sa solicite instanţei de judecata sa ia act de modificarea numărului de zile de îngrijiri medicale, precum si majorarea câtimii daunelor materiale.

In speţa prezentă instanţa de fond in mod greşit a admis acţiunea, având in vedere ca reclamanta, nu a urmat procedura administrativă necontencioasă reglementată de Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015, nu a inteles sa formuleze o noua cerere de plata in raport de modificarea situaţiei de fapt.

Pe cale de consecinţă, obligaţia Fondului de Garantare a Asiguraţilor de a achita despăgubiri în baza unei poliţe de asigurare emisă de un asigurător faţă de care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de deschidere a procedurii de faliment se poate realiza exclusiv în condiţiile şi cu respectarea prevederilor exprese ale Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, care reglementează procedura de plată a indemnizaţiilor/despăgubirilor care decurg din contracte de asigurare de răspundere civilă pentru prejudicii cauzate prin accidente, în cazul falimentului unui asigurător.

Cu privire la culpa comună, faţă de această situaţie recurentul-pârât afirmă că, deşi înstanţa de fond reţine o culpa comuna (a se vedea paragraful 5 - pagina 6) in cuprinsul dispozitivului menţionează doar obligativitatea subscrisei de a emite o decizie pentru suma in cuantum de 40.000 RON, fara a se menţiona calculul matematic ce a dus la aceasta suma.

Mai mult decât atât apreciază că există contradicţie în cuprinsul sentinţei recurate în sensul că, la fila nr. x, paragraful II instanţa de fond menţionează: "va acorda o majorare a daunelor morale şi materiale stabilite prin Decizia nr. 4998/20.03.2017 în cuantum de 29.192,41 RON, din care suma in cuantum de 20.000 RON reprezintă daune morale şi 9.192,41 RON, daune materiale, in vederea [...] ". iar in dispozitivul sentinţei menţionează suma în cuantum de 40.000 RON.

În situaţia în care persoana păgubită a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună. În astfel de situaţii întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă".

Recurentul consideră că la acordarea daunelor în cuantum total de 10.807,59 RON, s-a apreciat partea de prejudiciu ca fiind 50%-50% pentru fiecare dintre cei doi conducători, astfel încât s-a respins la plată diferenţa solicitată de petentă şi apreciată ca fiind nejustificată faţă de dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014.

În drept, recurentul-pârât a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Reclamanta, A. a solicitat prin cererea de recurs casarea sentinţei recurate şi în rejudecare să i se admită cererea de chemare în judecatăastfel cum a fost fromulată.

În critica sentinţei recurate, reclamanta a susţinut că instanţa nu a avut în vedere la acordarea despăgubirilor toate elementele de fapt, iar în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere solicitate a apreciat că instanţa a interpretat greşit că acestea nu pot fi acordate, subliniind că nu există un text de lege expres care să scutească FGA de la plata penalităţilor de întârziere.

În drept, criticile invocate de recurenta-reclamantă se subscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garnatare a Asiguraţilor a depus întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat să se respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantă.

La rândul său, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la recursul declarat de pârât prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

5. Cu privire la examinarea recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 16.01.2019 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 07 decembrie 2021, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 25 mai 2021.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate atât de pârât, cât şi de către reclamantă prin cererile de recurs, precum şi a apărărilor formulate de către aceştia în contra recursurilor şi, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

În ceea ce priveşte recursul declarat de către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte reţine că prin acesta, în esenţă se aduc sentinţei recurate următoarele critici:

Instanţa de fond la analiza cauzei nu a avut în vedere faptul că pârâtul la stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a raportat la concluziile Raportului de expertiză medico legală nr. 620/II/b/22/21.03.2018 în cuprinsul căruia s-a reţinut un număr de 55-60 de zile de îngrijiri medicale, la data emiterii Deciziei FGA nr. 4998/20.03.2017 acestea fiind elementele principale faţă de care s-a raportat în soluţionarea cererii de plată;

Instanţa de fond a apreciat în mod greşit că trebuiau avute în vedere pentru cuantificarea despăgubirilor numărul de 80-85 de zile de îngrijiri medicale, deoarece aceste elemente în cuantificarea despăgubirilor, au apărut ulterior emiterii deciziei contestate, iar orice modificare ulterioară presupunea o reluare a procedurii administrative, respectiv reclamanta trebuia să formuleze o nouă cerere de plată.

Faţă de aceste critici, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, deoarece instanţa de fond la stabilirea despăgubirilor pentru prejudiciul produs de accidentul rutier în urma căruia reclamanta a căzut victimă reclamanta nu a avut în vedere doar întinderea zilelor de îngrijire medicală necesare recuperării sănătăţii reclamante. Aceasta a făcut o analiză globală a acestor despăgubiri şi în justificarea raportării sale la apariţia unor elemente noi privind cuantificarea, în mod corect şi-a întemeiat soluţia pe prevederile art. 1386 alin. (4) din C. civ. conform cărora în cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat.

În confirmarea modalităţii complexe de analiză şi stabilire a despăgubirilor, în sensul raportării de către instanţa de fond la o serie de criterii de cuantificare, trebuie avută în vedere afirmaţia instanţei de fond, care reţine în cuprinsul considerentelor sentinţei recurate că pârâtul a stabilit cuantumul daunelor materiale şi morale fără a face o evaluare complexă şi ţinând cont doar de numărul de zile de îngrijiri medicale.

Or, în ceea ce priveşte analiza instanţei de fond se constată că aceasta pe lângă criteriul zilelor de îngrijiri medicale avute în vedere la emiterea Deciziei contestate a efectuat o analiză faţă de toate elementele de fapt care să conducă la o justă cuantificare a despăgubirilor, fapt ce a condus implicit la anularea în parte a acestui act administrativ.

În aceste condiţii, critica recurentului-pârât conform căreia se impunea refacerea procedurii administrative printr-o cerere nouă de plată din cauza apariţiei unor elemente noi nu poate fi primită. Constatând aşadar că, în mod corect instanţa de fond a reţinut că pârâtul s-a raportat în cuantificarea despăgubirilor doar la criteriul zilelor de îngrijiri medicare, Înalta Curte apreciază că este greşită opinia recurentului conform căreia se impunea formularea unei noi cereri de plată şi reiterarea unei noi proceduri administrative, instanţa de fond investită cu analiza legalităţii Deciziei nr. 4998/20.03.2017 având posibilitatea să analizeze modalitatea de soluţionare a cererii reclamantei din partea pârâtului, atât din perspectiva zilelor de îngrijiri medicale, cât şi a celorlalte criterii care privesc prejudiciul psihologic, estetic, ori prejudiciu de agrement.

În ceea ce priveşte critica subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că există o contradicţie între dispozitivul sentinţei şi cuprinsul considerentelor privitor la cunatumul despăgubirilor, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată.

Instanţa de recurs reţine că în temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, instanţa este obligată să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În speţă, Înalta Curte, analizând raţionamentul juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate de către instanţa de fond, prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că, instanţa de fond a avut în vedere la pronunţarea sentinţei elementele de fapt şi temeiurile de drept care au aplicabilitate în speţă.

Respectiv, instanţa de fond a efectuat o analiză proprie a cauzei şi a valorificat la pronunţarea hotărârii atât starea de fapt şi elementele ce se utilizează de regulă în cuantificarea prejudiciului suferit în urma unui accident rutier de către o victimă cât şi prevederile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 23/2014, stabilind astfel un prejudiciu global compus din prejudiciu material şi cel moral în cuantum total de 40.000 RON.

În cuprinsul sentinţei recurate nu există nicio contradicţie între suma stabilită ca despăgubire globală, respectiv 40.000 RON şi suma menţionată la pag. 16 paragraful 1 din sentinţă, respectiv suma de 29.192,41 RON. Instanţa de fond explică în considerentele sentinţei, anterior acestui paragraf modalitatea de ajungere la cuantumul total de despăgubire de 40.000 RON, respectiv despăgubirea va fi majorată de la 10.807,59 RON (suma deja acordată prin decizia contestată), la suma de 40.000 RON (pag. 14 ultim paragraf sentinţa recurată), astfel că suma de 29.192,41 RON reprezintă diferenţa dintre suma de 40.000 RON şi cea iniţială de 10.807,59 RON.

Practic suma de 29.192,41 RON este suma pe care instanţa de fond o acordă peste ceea ce pârâtul a acordat deja pe cale adminstrativă, până la concurenţa sumei de 40.000 RON, instanţa de fond menţionând-o şi defalcat în cuprinsul sentinţei, în dorinţa de a arăta efectiv cât din această sumă reprezintă daune materiale (9192,41 RON) şi cât reprezintă daune morale (20.000 RON), acordate în plus în urma judecăţii.

Aşadar, Înalta Curte constatând că, în speţă, instanţa de fond a respectat rigorile impuse de textul de lege prevăzut de art. 425 C. proc. civ. oferind propriul raţionament juridic faţă de soluţia adoptată şi neexistând niciun argument contradictoriu care să stea la baza soluţiei adoptate, critica recurentului-pârât susbscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamanta A. împotriva sentinţei recurate şi prima critică invocată, privitoare la modalitatea în care a analizat instanţa de fond penalităţile de întârziere, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată.

Aşadar, Înalta Curte apreciază că potrivit art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi art. 2214 C. civ., atât penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte în acord cu instanţa de fond constată că, asigurătorul nu datorează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii asiguratoare în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de penalităţi de întârziere stabilite şi cheltuielile de judecată în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă, asa cum s-a reţinut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că în astfel de litigii penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea lor reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Pe de altă parte, din modul de expunere şi argumentarea pretenţiilor sale prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă lasă să se înţeleagă că sumele solicitate în faţa instanţei de fond cu titlu de penalităţi de întârziere au caracterul de fapt al unor dobânzi legale pe care reclamanta nu le-a solicitat în faţa instanţei de fond.

În ceea ce priveşte critica recurentei faţă de modul în care instanţa de fond a analizat cuantumul despăgubirilor morale, Înalta Curte apreciază că modalitatea de formulare a acestei critici nu se poate circumscrie vreunui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Legat de acest aspect, Înalta Curte reţine că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa fizică şi psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

În speţă, instanţa de fond a efectuat o analiză în ceea ce priveşte cunatumul daunelor morale din perspectiva principiilor enunţate anterior, iar criticile recurentei-reclamante faţă de această analiză nu vizează legalitatea hotărârii ci mai degrabă proporţionalitatea sa.

Or, în etapa recursului nu se poate proceda la o reapreciere a cuantumului despăgubirilor ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situaţiei de fapt, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., poate fi analizată doar eventuala nesocotire a criteriilor legale ce au stat la baza stabilirii despăgubirilor morale, aspect ce nu este evocat de către recurenta-reclamantă.

Aşadar, faţă de cele reţinute mai sus, se apreciază că niciuna din criticile invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu este întemeiată.

Pentru aceste considerente, constatând că niciunul din motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de părţi în cererile lor de recurs nu sunt incidente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca fiind nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. şi pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR împotriva sentinţei civile nr. 2497 din 29 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 iunie 2021.