Motion to annul final ruling rejected; property revindication barred by res judicata, costs awarded.

Şedinţa publică din data de 12 februarie 2024

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin decizia civilă nr. 195 din 2 februarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei nr. 2039A din 17 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a casat decizia şi sentinţa civilă nr. 185 SC din 5 februarie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a respins acţiunea, ca inadmisibilă; a obligat pe intimata reclamantă B. la plata sumei de 13.569 RON, cheltuieli de judecată în recurs şi apel, către recurentă.

Cererea de revizuire

Împotriva acestei decizii, reclamanta B. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 508 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat anularea deciziei precizate, apreciată ca fiind potrivnică deciziei civile nr. 239/A din 23 martie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, precum şi sentinţei civile nr. 9318 din 25 iunie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2.

În motivarea cererii de revizuire, s-a arătat că decizia atacată a nesocotit autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 239/A din 23 martie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, precum şi a sentinţei civile nr. 9318 din 25 iunie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2, hotărâri ce au stabilit întinderea dreptului fiecărei părţi, respectiv cota de 1/1 asupra imobilului din Bucureşti, str. x.

Decizia pronunţată în revizuire

Prin Decizia nr. 801 din 7 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I Civilă a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta B. împotriva deciziei civile nr. 195 din 2 februarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017.

Recursul

Împotriva deciziei menţionate la pct. 1 a declarat recurs revizuenta B., în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Decizia atacată cu contestaţie în anulare

Prin Decizia nr. 130 din 22 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători a respins, ca nefondat, recursul declarat de B. împotriva Deciziei nr. 801 din 7 aprilie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I Civilă în dosarul nr. x/2022.

În motivare, a reţinut că este corectă dezlegarea de drept dată de instanţa de revizuire, în sensul că, în dosarul în care a fost pronunţată decizia civilă nr. 195 din 2 februarie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I Civilă, reclamanta B. a învestit pentru a doua oară instanţa de judecată cu acţiunea în revendicarea imobilului situat în Bucureşti, Str. x, îndreptată împotriva aceleiaşi pârâte, prevalându-se de acelaşi titlu de proprietate, reprezentat de Decizia nr. 239/A/23.03.1999 a Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă, în contra titlului de proprietate opus de pârâtă, reprezentat de sentinţa civilă nr. 9318/25 iunie 1999, elemente care au constituit deja obiect al judecăţii, în dosarul nr. x/2004, finalizat prin pronunţarea Deciziei nr. 1217/A/2004 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VII-a civilă şi de litigii de muncă.

În aceste condiţii, s-a constatat că în al doilea litigiu, finalizat prin decizia a cărei revizuire se solicită (Decizia civilă nr. 195 din 2 februarie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I Civilă în dosarul nr. x/2017), instanţa a analizat problema de drept dedusă judecăţii, respectiv incidenţa autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 239/A/23.03.1999 a Tribunalului Bucureşti – secţia a V-a civilă şi a sentinţei civile nr. 9318/25 iunie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2.

Ca urmare, în mod corect instanţa de revizuire a reţinut că nu este îndeplinită cerinţa decelată pe cale jurisprudenţială în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ., ca, în litigiul în care a fost pronunţată ultima hotărâre, să nu fi fost invocată autoritatea de lucru judecat decurgând dintr-o hotărâre anterioară ori, deşi a fost invocată, instanţa să fi omis a se pronunţa asupra acesteia.

Contestaţia în anulare

Împotriva acestei din urmă decizii, B. a formulat contestaţie în anulare.

În motivarea căii extraordinare de atac, a arătat că decizia a cărei anulare se solicită este rezultatul unei greşeli materiale a instanţei, conform art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Astfel, contestatoarea este moştenitorul unic al fostului proprietar al imobilului situat în strada x nr. 21 din sectorul 2, această chestiune fiind recunoscută de către instanţa de judecată prin Decizia nr. 239/1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Prin Decizia nr. 130/2023 pe care-o contestă în prezenta pricină, instanţa a omis sau confundat elemente determinate pentru soluţionarea cauzei.

Astfel, nu a fost analizată aplicabilitatea pretinsei excepţii a autorităţii de lucru judecat sub efectul negativ al Deciziei nr. 1217/2004 a Curţii de Apel Bucureşti.

Eroarea materială pe care o invocă a fost săvârşită anterior şi de instanţa de recurs, prin Decizia nr. 195/2022, când a fost admis motivul de recurs invocat de intimata A.

În realitate însă, dreptul de proprietate şi întinderea lui au fost soluţionate cu autoritate de lucru judecat încă din anul 1999, prin Decizia nr. 239, iar hotărârile judecătoreşti pronunţate ulterior au fost date cu omiterea acesteia.

Astfel, arată contestatoarea, nu Decizia nr. 1217/2004 ar fi soluţionat problema dreptului de proprietate şi a întinderii lui, pentru că acestea aspecte au fost tranşate încă din anul 1999.

Or, acestea înseamnă că Decizia nr. 1217/2004 nu îndeplineşte condiţiile impuse prin dispoziţiile art. 430 din C. proc. civ. pentru a avea autoritate de lucru judecat asupra dreptului de proprietate şi întinderii lui ce face obiectul acţiunii pentru compararea celor două titluri de proprietate.

Instanţa de recurs a omis să analizeze şi să constate că Decizia nr. 1217/2004 este străină de cererea contestatoarei, pentru că obiectul, părţile, cauza nu au legătură cu cele cu care a fost investită instanţă în dosarul x/2017, ca urmare, între Decizia nr. 2039/2019 şi Decizia nr. 1217/2004 nu există tripla identitate care este cerută imperativ de dispoziţiile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., contestatoarea detaliind elementele determinante asupra cărora apreciază că s-a produs eroarea instanţei de recurs, prin prezentarea pe larg a chestiunilor legate de dreptul de proprietate asupra imobilului.

Concluzia care se impune este că nici Decizia nr. 195/2022 şi nici Decizia nr. 1217/2004 nu fac analiza autorităţii de lucru judecat a hotărârilor anterioare; că dacă s-ar fi făcut o astfel de analiză, s-ar fi constatat că această hotărâre nu are autoritatea de lucru judecat faţă de cererea reclamantei de astăzi prin care a solicitat să se compare cele două titluri de proprietate, nici a celor două titluri de proprietate în cotă de 1/1 fiecare, Decizia nr. 239/1999 şi sentinţa civilă nr. 9318/1999.

Dacă acestea ar fi fost analizate, ar fi infirmat Decizia nr. 1217/2004. De altfel, nici decizia contestată nr. 130/2023 şi nici deciziile anterioare nr. 195/2022 şi nr. 801/2022 nu au asigurat respectarea autorităţii de lucru judecat aşa cum se afirmă în cele trei hotărâri menţionate.

Aceste omisiuni şi confuzii al instanţei asupra unor elemente determinate privind soluţionarea cauzei au dus la reţinerea eronată în considerentele Deciziei nr. 130/2023 a faptului că Decizia nr. 1217/2004 ar avea autoritate de lucru judecat manifestată cu efect negativ faţă de Decizia nr. 2039, în contextul pronunţări acestor hotărâri ca urmare a Deciziilor nr. 1217/2004, nr. 15/2022 şi nr. 130/2023, contestatoarea a fost prinsă într-un şir de litigii care nu îi aparţine, care nu o privesc, fiind împiedicată să îşi susţină cauza.

Realitatea este că cererea sa de comparare a celor două titluri de proprietate a fost formulată în conformitate cu considerentul îndrumător al Deciziei nr. 5057/2003 a Înaltei Curţi, care se bucură de autoritate de lucru judecat şi care încă nici nu a fost soluţionată.

Contestatoarea apreciază că în acest fel i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

II. Considerentele Înaltei Curţi – Completul de 5 judecători

Analizând contestaţia în anulare formulată, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 503 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.:

"(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;".

Textul de lege, anterior citat, care este temeiul de drept al contestaţiei de faţă, vizează greşeli materiale cu caracter procedural, esenţiale, determinante pentru soluţia pronunţată, greşeli care să fi dus la pronunţarea unei soluţii eronate. În această categorie intră greşeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esenţiale ale dosarului cauzei.

Din conţinutul deciziei contestate nu rezultă existenţa unor greşeli materiale, în sensul textului de lege invocat, care să ducă la anularea acesteia. Când instanţa de judecată, cunoscând actele şi lucrările dosarului, realizează o apreciere, o interpretare a normelor legale incidente în speţă, nu poate fi vorba de o greşeală materială în sensul textului legal, ci eventual o greşeală de judecată.

Prin cererea supusă analizei, contestatoarea a susţinut că dezlegarea de drept a instanţei de recurs este rezultatul unei erori materiale, pentru că nu a analizat aplicabilitatea pretinsei excepţii a autorităţii de lucru judecat, sub efect negativ, a Deciziei nr. 1217/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, faţă de Decizia nr. 2039/2019 şi în general faţă de cererea de chemare în judecată a reclamantei B..

Aşa cum s-a arătat, în înţelesul normei prevăzute de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., greşeala materială care deschide calea contestaţiei în anulare vizează o eroare formală, evidentă, determinantă pentru soluţia pronunţată, care, deşi distinctă de eroarea materială care poate fi îndreptată în condiţiile art. 442 C. proc. civ., nu poate fi iniţiată pentru remedierea unor greşeli decurgând din aprecierea probelor sau a interpretării unor dispoziţii legale cu incidenţă în speţă ori din stabilirea eronată a situaţiei de fapt.

Fiind un text de excepţie, noţiunea de greşeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv, scopul reglementării fiind acela de a remedia greşelile materiale şi omisiunile instanţei, iar nu acela de remediere a unor eventuale greşeli de judecată, pentru că s-ar ajunge, pe o cale ocolită, la soluţionarea unui recurs la recurs.

Înalta Curte reţine că ceea ce reclamă contestatoarea este faptul că instanţa care a soluţionat cererea sa de recurs a perpetuat o greşeală materială/confuzie a instanţelor învestite cu litigiile privind dreptul de proprietate asupra imobilului din str. x sector 2, respectiv nu ar fi fost analizat efectul negativ al autorităţii de lucru judecat al Deciziei nr. 1217/2004 a Curţii de Apel Bucureşti.

Aşadar, dincolo de faptul că, aşa cum chiar contestatoarea învederează, pretinsa greşeală materială ar fi fost săvârşită de instanţele de fond, iar nu de instanţa de recurs, rezultă cu evidenţă că aspectul reclamat excedează conţinutului noţiunii de greşeală materială,

Împrejurările reclamate de contestatoare nu se circumscriu motivului de contestaţie în anulare prevăzut de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. pentru promovarea căii extraordinare de atac, ci reprezintă, de fapt, adevărate critici privind modalitatea de interpretare şi de aplicare de către instanţa de recurs a unor dispoziţii legale, astfel că Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare.

Văzând şi dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi dovada onorariului de avocat depusă la dosar, va obliga pe contestatoarea B. la plata sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de recurenta B. împotriva Deciziei nr. 130 din 22 mai 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători, în dosarul nr. x/2022.

Obligă pe contestatoarea B. la plata sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 februarie 2024.