Loss of object for property restitution compensation after ECHR judgment satisfied claimants' damages

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti–Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 09.09.2014, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Ministerul Finanţelor Publice obligarea pârâtei ANRP să emită pentru reclamanţi titlul de plată aferent titlului de despăgubire potrivit Deciziei nr. 6936/18.11.2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în cuantum de 3.027.700 RON, conform raportului de evaluare întocmit în dosarul înregistrat sub nr. x C. civ.; obligarea pârâţilor la plata în bani către reclamanţi a sumei de 3.027.700 RON reprezentând valoarea despăgubirilor stabilite potrivit Deciziei nr. 6936/18.11.2009 a CCSD în tranşe anuale egale calculate începând cu 1 ianuarie 2014; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civile nr. 666 din data de 16 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti–Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

"Admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus de pct. 26 al articolului unic din Titlul I din O.U.G. nr. 81/2007 şi a articolelor cuprinse în capitolul V1 secţiunea 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Respinge excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANRP cu privire la capătul de cerere privind plata despăgubirilor şi respinge acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta ANRP, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

Admite excepţia prematurităţii cererii privind obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata despăgubirilor şi respinge capătul de cerere formulat în contradictoriu cu acest pârât ca prematur introdus.

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Ministerul Finanţelor Publice.

Obligă pe pârâta ANRP să emită decizii conţinând titlul de plată pentru despăgubirile stabilite prin Decizia nr. 6936/18.11.2009 a fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condiţiile art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Obligă pe pârâta ANRP la plata către reclamanţi a sumei de 8000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.".

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4574 din 24 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Ministerul Finanţelor Publice au declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice, cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti–Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, a susţinut recurentul că în raport de prevederile art. 41 alin. (4)1 din Legea nr. 165/2013 coroborat cu dispoziţiile art. 22 alin. (2)2 din H.G. nr. 401/2013, între pârât şi o persoană îndreptăţită la despăgubiri se creează un raport obligaţional abia după emiterea titlului de plată de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor. În speţă, reclamanţii nu au probat că se află în posesia unui titlu de plată astfel încât reclamanţii nu au un drept la acţiune împotriva Ministerului.

Raportat la dispoziţiile legale antamate care reglementează condiţiile şi termenele în care Ministerul Finanţelor Publice efectuează plata despăgubirilor în baza titlurilor de plată emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, pârâtul consideră că nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Un alt motiv de recurs arată pârâtul este acel că instanţa de fond nu a soluţionat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile în raport cu pârâtul.

Consideră că astfel instanţa de fond nu a analizat pricina sub toate aspectele, nu a analizat toate excepţiile invocate şi toate apărările formulate de părţi.

Recurenta pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus de pct. 26 al articolului unic din Titlul I din O.U.G. nr. 81/2007 şi a articolelor cuprinse în capitolul V1 secţiunea 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 arată pârâta că această soluţie a fost dată cu eludarea Deciziilor nr. 31/2016 şi 40/2016 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la fondul cauzei arată că dacă reclamanţii ar fi urmat procedura administrativă privind valorificarea titlului de despăgubire în termenul prevăzut de lege s-ar fi încadrat în ipoteza art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, însă nu au parcurs această procedură.

Cu ale cuvinte, dacă ar fi constituit în termen legal un dosar de opţiune în temeiul deciziei Comisiei Centrale nr. 6936/18.11.2009, ar fi beneficiat de un titlu de plată emis şi plătit în mod efectiv de către Ministerul Finanţelor Publice.

4. Apărările formulate de intimat

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii-reclamanţi au invocat excepţia tardivităţii şi excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, formulând, totodată, întâmpinare şi faţă de recursul promovat de Ministerul Finanţelor Publice şi solicitând, pe fondul recursurilor, respingerea acestora ca nefondate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice sunt fondate, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, urmând să le admită, să caseaze în parte sentinţa recurată şi să respinge ca rămasă fără obiect cererea reclamanţilor.

Prealabil, Înalta Curte va respinge excepţia tardivităţii recursului declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor reţinând dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea 554/2004, potrivit cărora "Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare" şi faptul că hotărârea instanţei de fond a fost comunicată la data de 09.11.2019, aspect în raport de care recursul a fost declarat cu respectarea termenului prevăzut de lege.

Analizând cu prioritate admisibilitatea recursului împotriva modului de soluţionare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României, din perspectiva dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Art. 457 alin. (1) C. proc. civ. statuează că "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei", iar potrivit art. 129 din Constituţia României: "Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

Totodată, potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale:

"Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.".

Din cuprinsul textelor de lege menţionate anterior rezultă că părţile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

Potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., sunt supuse recursului "hotărârile date în apel, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile exprese prevăzute de lege", iar art. 634 alin. (1) din acelaşi cod statuează că sunt hotărâri definitive "hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului".

În prezenta cauză, recurenta a formulat recurs împotriva unei hotărâri care, potrivit dispoziţiilor menţionate, este fără cale de atac. Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că recurenta nu are deschisă calea de atac exercitată împotriva sentinţei prin care s-a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus de pct. 26 al articolului unic din Titlul I din O.U.G. nr. 81/2007 şi a articolelor cuprinse în capitolul V1 secţiunea 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, întrucât, pe de o parte aceasta a fost îndreptată împotriva unei hotărâri fără cale de atac, iar pe de altă parte, calea de atac formulată nu este prevăzută de textul de lege.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei ca inadmisibil.

În ceea ce priveşte fondul recursurile declarate împotriva sentinţei civile nr. 666 din data de 16 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti–Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Ministerul Finanţelor Publice obligarea pârâtei ANRP să emită pentru reclamanţi titlul de plată aferent titlului de despăgubire potrivit Deciziei nr. 6936/18.11.2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în cuantum de 3.027.700 RON, conform raportului de evaluare întocmit în dosarul înregistrat sub nr. x C. civ.; obligarea pârâţilor la plata în bani către reclamanţi a sumei de 3.027.700 RON reprezentând valoarea despăgubirilor stabilite potrivit Deciziei nr. 6936/18.11.2009 a CCSD în tranşe anuale egale calculate începând cu 1 ianuarie 2014; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti a decis următoarele:

"Admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, introdus de pct. 26 al articolului unic din Titlul I din O.U.G. nr. 81/2007 şi a articolelor cuprinse în capitolul V1 secţiunea 1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Respinge excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANRP cu privire la capătul de cerere privind plata despăgubirilor şi respinge acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta ANRP, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

Admite excepţia prematurităţii cererii privind obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata despăgubirilor şi respinge capătul de cerere formulat în contradictoriu cu acest pârât ca prematur introdus.

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Ministerul Finanţelor Publice.

Obligă pe pârâta ANRP să emită decizii conţinând titlul de plată pentru despăgubirile stabilite prin Decizia nr. 6936/18.11.2009 a fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condiţiile art. 41 din Legea nr. 165/2013.

Obligă pe pârâta ANRP la plata către reclamanţi a sumei de 8000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.".

Înalta Curte constată că la data de 26 februarie 2019 Curtea Europenă a Drepturilor Omului în Cauza Ana Ionescu şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 816/8 octombrie 2019 a stabilit că, a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, sumele indicate în tabelul din anexă, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, sume care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii; b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;".

În considerentele acestei hotărâri, respectiv la pct. 29, în ceea ce priveşte cauza de faţă, Curtea Europenă a Drepturilor Omului a constatat că există o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocol nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că Legea nr. 165/2013 nu oferă o cale de atac efectivă pentru situaţii similare celor din cauză.

Astfel, Curtea Europene a Drepturilor Omului a constatat încălcarea articolului, a admis cererea şi a obligat Statul Român la plata despăgubirilor, care fac obiectul prezentei cauze.

Intimaţii reclamanţi au susţinut că după declararea recursului, a fost pronunţată Hotărârea în Cauza Ana Ionescu şi alţii împotriva României, iar în baza acesteia Ministerul Finanţelor Publice a plătit suma care face obiectul prezentului litigiu.

Înalta Curte mai reţine că potrivit Anexei – Lista cauzelor la Hotărârea în Cauza Ana Ionescu şi alţii împotriva României, pct. 12 în cererea nr. x/04 13/12/2003 s-a stabilit că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor A. şi B., sumele indicate în tabelul din anexă, respectiv despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral şi cheltuieli de judecată în euro (EUR) - 653 773 (648 773 + 5 000).

În acelaşi sens, obiectul acţiunii de faţă este reprezentat de pretenţia reclamanţilor de a le fi recunoscute, calculate şi achitate despăgubiri potrivit Deciziei nr. 6936/18.11.2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în cuantum de 3.027.700 RON, conform raportului de evaluare întocmit în dosarul înregistrat sub nr. x C. civ.; obligarea pârâţilor la plata în bani către reclamanţi a sumei de 3.027.700 RON reprezentând valoarea despăgubirilor stabilite potrivit Deciziei nr. 6936/18.11.2009 a CCSD în tranşe anuale egale calculate începând cu 1 ianuarie 2014, obiectul acţiunii existând atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond.

Instanţa de control judiciar apreciază că emiterea Hotărârea în Cauza Ana Ionescu şi alţii împotriva României publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 816/8 octombrie 2019 nu afectează, prin ea însăşi, legalitatea sentinţei recurate, fiind o împrejurare ulterioară pronunţării acesteia, dar pune problema subzistenţei obiectului capătului de cerere privind obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la emiterea actului administrativ decizie conţinând titlul de plată pentru despăgubirile stabilite prin decizia nr. 6936/18.11.2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, având în vedere că la acest moment sumele solicitate au fost achitate, fiind astfel satisfăcute pretenţiile reclamanţilor, astfel cum s-a solicitat prin demersul judiciar iniţiat de către aceştia.

Astfel, Înalta Curte aminteşte că potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., una din condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune este cea privind obiectul cererii/formularea unei pretenţii, condiţie generală care vizează orice cerere formulată în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării şi soluţionării căilor de atac.

În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că deşi condiţia existenţei obiectului acţiunii a fost îndeplinită la data promovării acţiunii, ulterior, ca urmare a emiterii Hotărârii în Cauza Ana Ionescu şi alţii împotriva României, reclamanţilor A. şi B. le-au fost satisfăcute pretenţiile, în sensul că, acordării sumelor solicitate.

Astfel, însuşi reclamantul B., personal, confirmă faptul că a primit suma de bani solicitată. Mai mult, la dosar recurs în cuprinsul cererii de preschimbare a termenului de judecată depuse la data de 30 ianuarie 2020, se face referire la faptul că Ministerul Finanţelor Publice a efectuat plata integrală a despăgubirilor, potrivit hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în Cauza Ana Ionescu şi alţii împotriva României, astfel cum rezultă din adresa nr. x/06.01.2020 în care se face referire la ordinele de plată nr. x şi x/24.12.2019.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că au fost recunoscute drepturile pretinse de reclamanţi, fiind realizată pretenţia concretă dedusă judecăţii, astfel că demersul judiciar privind emiterea de către unei decizii conţinând titlul de plată pentru despăgubirile stabilite prin Decizia nr. 6936/18.11.2009 a fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor este la acest moment lipsită de obiect, urmând să fie respinsă ca atare.

Totodată, vor fi menţinute celelalte dispoziţiile ale sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea privind contenciosul administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, va casa, în parte, sentinţa recurată şi rejudecând: va respinge ca rămasă fără obiect cererea reclamanţilor şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii recursului declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva modului de soluţionare a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României.

Admite recursurile declarate de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 666 din data de 16 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti–Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, respinge ca rămasă fără obiect cererea reclamanţilor.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iunie 2021.