State liability for judicial error affirmed; damages award quashed and remanded for re-hearing.

Şedinţa publică din data de 3 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin sentinţa civilă nr. 4198/19.06.2018, pronunţată după casare cu trimitere spre rejudecare, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice si a Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să achite reclamantului următoarele sume: 368.173,20 RON reprezentând diferenţa de bani dintre factura fiscala de cumpărare a produselor în valoare totală de 665.795,29 RON şi suma de 297.622,09 RON reprezentând suma plătită de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov - Compartimentul valorificare bunuri in urma licitaţiei din 31.08.2015, 8.410,67 RON reprezentând contravaloarea mărfurilor sechestrate şi distruse, 7.088 RON reprezentând contravaloarea transportului mărfurilor, 13.360 RON reprezentând contravaloarea chiriei plătite în vederea depozitării bunurilor pe perioada cât acestea au fost indisponibilizate, 67.205,96 RON reprezentând profit nerealizat. Cererea de acordare a daunelor morale a fost respinsă. Pârâţii au fost obligaţi la plata unor cheltuieli de judecată către reclamantă, în sumă de 16.598 RON.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin decizia nr. 125 din 23 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis apelul declarat de apelantul - pârât STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi de MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE în contradictoriu cu intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L., s-a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată şi s-a menţinut soluţia atacată cu privire la excepţiile formulate.

3. Cererile de recurs:

3.1 Recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român:

Recurentul a declarat recurs împotriva soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive. În acest sens a susţinut că atât instanţa fondului, cât şi instanţa de apel aveau la îndemână Decizia de casare a Curţii de apel Bucureşti (Decizia nr. 1141/28.02.002.2018), care s-a pronunţat în ceea ce priveşte această excepţie, trasând limitele în care instanţa reînvestită avea să se comporte în soluţionarea acesteia.

O deosebită importanţă, sub acest aspect o constituie faptul că instanţa de casare (Curtea de Apei Bucureşti), în primul ciclu procesual, a tranşat problema lipsei calităţii procesuale pasive doar din prisma greşitei încadrări în drept -Legea nr. 554/2004, (pe care a făcut-o instanţa de fond) a acţiunii, deschizând calea invocării acestei excepţii în lumina noii calificări în drept - art. 1349 noul C. civ., obligaţii de care, apreciază că, nici instanţa fondului, dar nici instanţa de apel nu au ţinut cont.

De asemenea, se impune a observa împrejurarea că apelul Ministerului Finanţelor Publice, în nume propriu, nu a fost soluţionat. În acest sens, în speţă, apelul promovat împotriva sentinţei civile nr. 4198/19.06.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a ll-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost formulat de către Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu, precum şi în reprezentarea Statului Român.

Aşa fiind, Decizia nr. 125/23.11.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost dispusă în contradictoriu cu Statui Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, fără a exista vreo referire la calea de atac promovată de Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu - lăsând astfel nesoluţionat apelul formulat de această instituţie.

3.2 Recursul reclamantei S.C. A. SRL

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a invocat în susţinerea recursului său motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În susţinerea recursului, a arătat că temeiul juridic al cererii sale îl constituie răspunderea civilă delictuală întrucât răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este o răspundere civilă delictuală. Ea are ca finalitate repararea integrală a prejudiciului cauzat şi repunerea victimei în situaţia anterioară (restitutio in integrum).

Instanţa de apel a argumentat faptul că, pe de o parte, temeiul de drept este altul în cazul de faţă, iar pe de altă parte că recurenta nu a făcut dovada faptului că mărfurile au fost vândute la un preţ derizoriu, că a fost prejudiciată de activitatea de urmărire penală desfăşurată asupra sa, nefiind îndeplinite condiţiile disp. art. 1357 din C. civ.

Or, în opinia recurentei-reclamante, răspunderea generală a Statului pentru erori judiciare, în alte cazuri decât cele reglementate de legea specială este întemeiată pe dispoziţiile art. 52 alin 3 din Constituţie. În cazul în care eroarea judiciară se datorează faptelor unor persoane sau autorităţi care nu au calitatea de magistraţi, răspunderea Statului va deriva direct din textul constituţional, neexistând în prezent o altă reglementare. De asemenea, elementele răspunderii civile delictuale se analizează şi prin raportare la prevederile art. 1349 şi 1357 din noul C. civ., în lipsa unor alte prevederi referitoare la condiţiile răspunderii.

În ceea ce priveşte condiţiile răspunderii, recurenta-reclamantă arată că răspunderea Statului se angajează în prezenţa condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul injust produs. Or, aceste condiţii erau îndeplinite în speţă.

Astfel, repararea prejudiciului cauzat şi despăgubirea justă a agentului comercial este necesară în păstrarea balanţei între aplicarea legii şi desfăşurarea normală a activităţilor comerciale, vătămarea invocată constă în aceea că societatea comercială a fost prejudiciată de vânzarea bunurilor într-o valoare modică, parte din mărfuri fiind distrusă prin expirare şi revânzare, deşi se afla în custodia statului, iar în dosarul penal deschis de organele judiciare nu exista o infracţiune săvâşită care să conducă la luarea unor astfel de măsuri, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul produs rezultând chiar din ordonanţa procurorului de clasare, acesta constatând inexistenţa infracţiunii şi restituirea sumelor de bani rezultate din vânzarea bunurilor.

Preţul derizoriu la care se face referire în decizia civilă atacată rezultă din diferenţa de preţ dintre factura de achiziţie din Bulgaria, preţul înregistrat în contabilitatea recurentei prin aplicarea adausului comercial şi suma restituită în urma vânzării forţate a bunurilor. Demersul de a solicita vânzarea bunurilor ce făceau obiectul sechestrului de către societate a fost unul legitim şi concret, nu unul vag aşa cum a reţinut instanţa de apel, demersul rămânând la faza de cerere fără a fi dat vreun răspuns din partea organelor de urmărire penală. Societatea a făcut tot posibilul pentru valorificarea bunurilor la un preţ cât mai apropiat de valoarea de achiziţie dar există diferenţă între valoarea mărfurilor în momentul achiziţionării şi valoarea lor la momentul valorificării când termenul de valabilitatea s-a redus iar pentru unele produse a expirat.

Se critică şi constatarea instanţei de fond în sensul că procedura de valorificare s-a făcut în mod legal, neexistând raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Cu privire la acest aspect recurenta-reclamantă arată că a făcut pe deplin dovada că nu a săvârşit vreo faptă penală sau contravenţională, astfel că măsurile luate împotriva agentului economic au dus la blocarea activităţii şi pierderea sumelor de bani arătate. Prezumţia de nevinovăţie trebuie scoasă în evidenţă şi nu găsirea de scuze pentru o activitate de urmărire penală ce părea să ducă la o punere sub acuzare iminentă, ce ar fi avut ca rezultat valorificarea mărfurilor, dar, aşa cum rezultă din ordonanţa procurorului de clasare a dosarului, nu există infracţiune săvârşită în cauză, deci vânzarea bunurilor s-a făcut în mod legal, faţă de premisa unei viitoare inculpări, dar netemeinic în raport cu rezultatul final al anchetei, astfel că prejudiciul este cert, iar culpa organului de urmărire penală rezidă tocmai din previzibilitatea acţiunilor sale, efectuarea de verificări într-o cauză neputând produce pe bază de bănuieli prejudicii, pe care ulterior nimeni să nu le suporte.

În concluzie recurenta-reclamantă apreciază că hotărârea instanţei de fond a fost una temeinică şi legală şi solicită admiterea recursului recursul, casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei civile nr. 4198 din 19.06.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II -a contencios administrativ şi fiscal ca temeinică şi legală.

4. Apărările formulate în cauză:

Reclamantul a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului Ministerului Finanţelor Publice ca nefondat, întrucât în al doilea ciclu procesual nu se mai putea invoca excepţia lipsei calităţii procesuale pasive date fiind limitele casării.

De asemenea, a formulat întâmpinare şi Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român. În susţinerea întâmpinării se afirmă că prin recurs, reclamanta nu aduce critici concrete motivării deciziei ci se conturează o interpretară contextuală pe care recurenta înţelege să o expună pentru a eluda lipsa de temei al propriului raţionament. Nu se arată care ar fi fapta ilicită săvârşită în concret de către Statul Român sau de Ministerul Finanţelor Publice. În eventualitatea unei nelegalităţi legată de actele de procedură penală ar putea răspunde cel mult instituţiile care au emis astfel de acte, Ministerul Finanţelor Publice neintervenind în activitatea de cercetare penală.

În plus, se afirmă că nu au fost relevate nelegalităţi ale actelor realizate de organele de cercetare penală, măsura sechestrului asigurător fiind dispusă în conformitate cu legea.

În faţa instanţei a precizat că înţelege să invoce nulitatea recursului recurentei-reclamante, pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

1.1 Chestiuni prealabile

Referitor la excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este neîntemeiată.

În recursul său, recurenta-reclamantă a pus în discuţie modalitatea de interpretare şi de aplicare a unor norme juridice respective cele referitoare la răspunderea delictuală şi răspunderea statului pentru erori judiciare astfel încât criticile se încadrează la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Nu este repusă în discuţie, prin recurs, situaţia de fapt aşa cum a fost reţinută de instanţa de judecată ci doar semnificaţia juridică a acesteia în raport cu normele de drept material incidente în speţă.

În consecinţă excepţia nulităţii recursului reclamantei va fi respinsă ca neîntemeiată.

1.2 Recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român

Analizând probele administrate în cauză Înalta Curte constată că recursul formulate de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român este nefondat.

Recurentul susţine că în primul ciclu procesual instanţa de recurs a tranşat problema lipsei calităţii procesuale pasive doar din prisma greşitei încadrări în drept a acţiunii, deschizând calea invocării acestei excepţii în lumina noii calificări în drept - art. 1349 C. civ., obligaţii de care, apreciază că nici instanţa fondului, dar nici instanţa de apel nu au ţinut cont.

Aceste susţineri sunt neîntemeiate.

În primul ciclul procesual instanţa de recurs a statuat că instanţa de fond a analizat acţiunea din perspectiva prevederilor legii nr. 554/2004 în condiţiile în care temeiul de drept al pretenţiilor formulate de reclamantă era reprezentat de normele referitoare la răspunderea civilă delictuală. În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, a reţinut că această excepţie a fost invocată tot în raport de prevederile Legii contenciosului administrativ, această normă nefiind aplicabilă în speţă.

În fond după casare pârâţii au reiterat excepţia prin concluziile orale, susţinând că nu există niciun raport juridic fiscal între Ministerul Finanţelor Publice şi reclamantă. Instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, soluţia fiind menţinută de instanţa de apel.

În cadrul deciziei atacate prin prezentul recurs în mod corect s-a reţinut că problema calităţii procesuale pasive a fost soluţionată în primul ciclu procesual, iar după casare, pârâtul nu a reiterat această excepţie pe baza unei alte cauze, ci a formulat susţineri orale cu privire al această excepţie, astfel încât tribunalul a fost nevoit să reamintească limitele casării.

Susţinerile recurentului pârât în sensul că avea posibilitatea să pună în discuţia instanţei, în al doilea ciclu procesual, calitatea sa procesuală dintr-o altă perspectivă nu au legătură cu cererile formulate în faţa instanţelor de fond, o excepţie a lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice într-o acţiune vizând angajarea răspunderii Statului pentru prejudicii cauzate prin erori judiciare nefiind formulată în cauză. Aşa cum a reţinut instanţa de apel, pârâţii s-au limitat la reiterarea excepţiei invocate în primul ciclu procesual fără a invoca o nouă excepţie, întemeiată pe argumente diferite în raport cu cea analizată în cadrul primului recurs.

De altfel, nici în faţa instanţei de recurs, în al doilea ciclu procesual nu se arată motivele pentru care, în cadrul unei astfel de acţiuni, răspunderea Statului Român ar fi antrenată prin intermediul unei alte instituţii decât Ministerul Finanţelor Publice.

În ceea ce priveşte nesoluţionarea unui apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că prin Decizia nr. 125/23.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, care face obiectul prezentului recurs, a fost admis "apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Finanţelor Publice". Este, aşadar, neîntemeiată susţinerea potrivit căreia instanţa de apel ar fi omis să se pronunţe asupra apelului formulat de Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

1.3 Recursul reclamantei S.C. A. SRL

Cu privire la recursul reclamantei S.C. A. S.R.L. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să constate că acesta este fondat.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, s-a reţinut în mod corect că la data de 7 noiembrie 2014 numitele B. şi C., în calitate de reprezentante ale societăţii D. cu sediul în Ruse - Bulgaria au achiziţionat din Polonia cantitatea de 22.327, 45kg mărfuri alimentare şi nealimentare.

La data de 12 noiembrie 2014 IPJ Ilfov – Biroul Evaziune Fiscală s-a autosesizat în privinţa numitelor B. şi C. cu privire la comiterea unei eventuale fapte penale de evaziune fiscală prin sustragerea de la plata TVA. Sub aspectul împrejurărilor efectuării controlului şi autosesizării organelor de cercetare penală, din procesul-verbal de constatare întocmit la data de 14 noiembrie 2014 reiese că data de 12 noiembrie 2014 în jurul orei 15 agenţii de poliţie din cadrul IPJ Ilfov - Serviciul de investigare a fraudelor - biroul de evaziune fiscală au identificat un autovehicul din care se depozita marfă pe teritoriul României, deşi destinaţia finală a acestor mărfuri era Bulgaria. Astfel cum reiese din declaraţia şoferului autoturismului, acesta a fost sunat de către C., în calitate de împuternicit a societăţii comerciale cumpărătoare, care i-a indicat să descarce marfa în raza localităţii Popeşti – Leordeni, în incinta fabricii E.. Se consemnează în procesul-verbal de cercetare că, pe parcursul descărcării autoturismului, la faţa locului s-a prezentat F. care a declarat verbal că este prietenul lui C. şi a solicitat să o ajute la descărcarea mărfii. Agenţii de poliţie au individualizat marfa introdusă în depozit.

Conform Ordonanţei Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov din data de 16 octombrie 2014, prin ordonanţa organelor de poliţie judiciară din data de 12.11.2014 s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală faţă de B. şi C., existând suspiciunea că, deşi au achiziţionat mărfuri menţionând ca destinaţie finală societatea pe care o administrau din Bulgaria, România fiind declarată doar ca ţară de tranzit, în realitate produsele erau depozitate pe raza judeţului Ilfov fiind ulterior comercializate fără documente justificative către diferiţi operatori economici în G. şi H..

Tot la data de 12 noiembrie 2014 a fost întocmită factura emisă de către D. cu privire la marfa identificată în depozit în cuantum de 125.100,90 de euro din care reiese că marfa identificată în depozit ar fi fost comercializată către S.C. A. S.R.L., administrată de prietenul uneia dintre suspecte, F..

Cu privire la împrejurările în care factura de vânzare încheiată între D. şi A. S.R.L. a fost întocmită există date în Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov din data de 16.10.2015.

Conform acestui înscris, administratorul societăţii A. S.R.L. a declarat că la data de 12.11.2014 a fost contactat telefonic de către numita C. care i-a comunicat că a sosit un transport de marfă şi că nu se înţelege cu şoferul tirului, acesta refuzând să se deplaseze în Bulgaria, astfel că este nevoită să descarce marfa în depozitul din Popeşti Leordeni cerându-i ajutorul la descărcarea mărfii. Acesta a mai adăugat că, în timp ce se afla la depozitul din Popeşti Leordeni împreună cu alţi muncitori descărcând marfa, au fost legitimaţi de organele de poliţie sosite în control.

Cu privire la achiziţionarea mărfii de la D. numitul F., administratorul A. S.R.L., a declarat că, după controlul efectuat de către organele de poliţie la depozitul din Popeşti Leordeni, numita C. a luat legătura cu contabilul D. din Bulgaria şi i-a cerut să emită facturi pe numele societăţii A. S.R.L., acesta fiind de acord cu acest lucru deşi nu încheiase un contract cu societatea din Bulgaria. Acesta a mai arătat că a primit de la numita C. două facturi semnând una dintre ele după controlul efectuat de către organele de poliţie iar ulterior suspecta a solicitat să mai semneze o altă factură care avea ca obiect cantitatea de 100 de bucăţi guma x emisă în favoarea A. S.R.L..

A fost emisă factura din data de 12.11. 2014 emisă de către D. către A. S.R.L. în valoare de 150.228, 48 euro.

La aceeaşi dată a fost emisă către A. S.R.L. factura de transport, valoarea facturii de transport fiind de 1.600 euro.

Prin Referatul întocmit la data de 2 februarie 2015, Inspectoratul de Poliţie al judeţului Ilfov - Serviciul de investigare a criminalităţii economice a propus luarea măsurilor asigurătorii prin instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor aparţinând D., şi anume patru paleţi cutii ouă de ciocolată marca x - 640 de cutii, trei paleţi de detergenţi x capsule - 36 de cutii, cinci baxuri de gumă de mestecat marca x - 20 de cutii, pastă de dinţi marca x - 153 de pachete şi 35 de paleţi cafea marca x de 500 de g - 25.200 de bucăţi.

Prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov din data de 27 februarie 2015 s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor aparţinând D. cu privire la mărfurile menţionate în referatul cu propunerea de instituire a măsurii de sechestru. Măsura sechestrului a fost dispusă în vederea confiscării speciale asupra bunurilor aparţinând firmei D. cu privire la care se suspecta că au fost dobândite prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea 241/2005. În drept, măsura a fost motivată prin trimiterea efectuată la prevederile art. 11 din Legea 241/2005 conform cărora luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârşirii unor infracţiuni de evaziune fiscală, în temeiul art. 249 C. proc. pen. şi 112 lit. e) C. pen.

Prin procesul-verbal de din 27 februarie 2015 s-a constatat că ouăle x au o perioadă de valabilitate până la 3 mai 2015, detergentul x capsule până la 27 ianuarie 2015, cafeaua x până în luna aprilie 2016, pasta de dinţi x are valabilitate până la în luna mai 2017, produse x au valabilitate până la în luna mai 2015 şi guma de mestecat x este valabilă până în 4 februarie 2020.

La data de 27 februarie 2015 C. şi F., reprezentantul A. S.R.L., au solicitat încuviinţarea vânzării bunurilor care fac obiectul facturii fiscale x/12 noiembrie 2014 cu respectarea următoarelor condiţii: găsirea cumpărătorilor pentru mărfurile ce fac obiectul facturii fiscale, consemnarea sumelor de bani în contul societăţii A., instituirea sechestrului asigurător în contul societăţii A.. Solicitarea era efectuată pentru a se înlătura pericolul de alterare a produselor sau vânzarea la un preţ sub preţul de piaţă, avându-se în vedere verificarea efectuată la data de 27 februarie 2015 la depozitul din complexul E., verificare ce a vizat integralitatea stocului de marfă şi data expirării produselor, majoritatea apropiindu-se de termenul de expirare, două dintre produse fiind expirate în luna februarie 2015.

Reclamantul a depus la dosar o adresă întocmită de societatea I. S.R.L. către A. S.R.L. în legătură cu oferta făcută cu privire la un stoc de produse alimentare şi nealimentare, arătând faptul că sunt de acord să achiziţioneze mărfurile prezentate la preţul de 180.000 de euro cu TVA, plata urmând să se realizeze în RON la cursul BNR din ziua facturării. La momentul primirii mărfurilor au solicitat să fie prezentate actele care dovedesc calitatea mărfii şi respectiv termenele de expirare.

Prin încheierea penală numărul 44/13.03.2015 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 Tribunalul Ilfov a admis propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov de valorificare a bunurilor sechestrate prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov numărul 1228/P/2014 din 27 februarie 2015 aparţinând firmei D. şi a dispus valorificarea bunurilor sechestrate conform dispoziţiilor legale referitoare la valorificarea bunurilor sechestrate.

În motivare, tribunalul a reţinut că la data de 27 februarie 2015 suspecţii C. şi F. au formulat o cerere de încuviinţare a vânzării bunurilor care fac obiectul facturii fiscale x/12 noiembrie 2014 şi că în cauză sunt incidente prevederile art. 252 indice 2 alin 1 C. proc. pen.. Totodată, a reţinut că în cursul urmăririi penale inculpaţii au fost de acord cu valorificarea acestor bunuri solicitarea lor nefiind condiţionată, iar faţă de lipsa ordonanţei procurorului prin care să dispună valorificarea acestor bunuri, judecătorul de drepturi şi libertăţi a admis propunerea formulată pentru a complini lipsa ordonanţei procurorului şi a se dispune valorificarea acestor bunuri dispunând valorificarea bunurilor mobile sechestrate.

Prin încheierea nr. 57/29 iunie 2015 pronunţată în Dosarul nr. x/2015 a Tribunalului Ilfov s-a reţinut că, potrivit procesului-verbal din data de 3 iunie 2015, în urma unei operaţiuni de numărare a bunurilor în prezenţa membrilor comisiei desemnate pentru inventarierea acestora, s-a constatat o diferenţă în plus la următoarele categorii de mărfuri: şerveţele umede marca x 2471 de pachete, pastă de dinţi marca x 3024 de bucăţi, detergenţi marca x 684 de cutii, de asemenea potrivit procesului-verbal din data de 8 iunie 2015 s-a procedat la numărarea baxurilor de x, ocazie cu care au fost identificate 588 de baxuri, potrivit procesului-verbal din data de 15 iunie 2015 întocmit de organele de poliţie judiciară. S-a îndreptat eroarea materială cu privire la cantitatea de produse x strecurată în procesul-verbal din data de 12 noiembrie 2014, în realitate fiind vorba de 576 de baxuri. Potrivit procesului-verbal din data de 16 iunie 2015 întocmit de către procuror s-a procedat la îndreptarea erorii materiale cuprinse în Ordonanţa nr. 1228/p/2014 din data de 27.02.2015. Prin Ordonanţa parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov din data de 16.06.2015 s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor aparţinând firmei D., respectiv 2471 de pachet de şerveţele umede marca x, 3024 bucăţi pastă de dinţi marca x, 684 cutii de detergent şi 12 baxuri x. Tribunalului Ilfov a admis propunerea parchetului şi a dispus valorificarea acestor bunuri sechestrate prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov din 16.06.2015.

Conform procesului-verbal de preluare - distrugere din data de 16 iulie 2015 s-a constatat că au fost distruse o cantitate de 18. 384 de bucăţi de ouă de ciocolată marca x cu termen de garanţie expirat şi 56 de cutii ce conţin guma de mestecat marca x cu termenul de garanţie expirat, fiind valorificate cutiile de detergent marca x, pachetele de şerveţele umede x, pasta de dinţi marca x precum si a cutiile de cafea x, aceste produse aflate în termenul de valabilitate fiind cumpărate în schimbul sumei de 297.622 RON conform facturii fiscale aflate la dosar.

Prin Ordonanţata Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov din data de 16.10.2015 s-a dispus clasarea cauzei faţă de C. cercetată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală. Suma de 297.622 RON a fost restituită societăţii A. S.R.L..

Acţiunea reclamantei prin care a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin sechestrarea şi vânzarea bunurilor la o valoarea inferioară valorii de piaţă a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 4198/19.06.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal pronunţată în fond după casare, pârâţii fiind obligaţi la plata următoarelor sume: 368.173,20 RON reprezentând diferenţa de bani dintre factura fiscală de cumpărare a produselor în valoare totală de 665.795,29 RON şi suma de 297.622,09 RON reprezentând suma plătită de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ilfov, Compartimentul valorificare bunuri în urma licitaţiei din 31.08.2015; 8.410,67 RON reprezentând contravaloarea mărfurilor sechestrate şi distruse,; 7,088 RON reprezentând contravaloarea transportului mărfurilor; 13.360 RON reprezentând contravaloarea chiriei plătite în vederea depozitării bunurilor pe perioada cât acestea au fost indisponibilizate; 67.205,96 RON reprezentând profit nerealizat. Totodată a fost respinsă cererea de acordare a daunelor morale şi au fost obligaţi pârâţii la cheltuieli de judecată în valoare de 16.589 RON reprezentând taxa de timbru.

Prin Decizia nr. 125/23.11.2018 A Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul pârâţilor şi a fost schimbată în parte sentinţa în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, fiind menţinută doar soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor.

În esenţă, instanţa de apel a apreciat că, pe de o parte, reclamanta a invocat prevederile legale referitoare la răspunderea delictuală pentru fapta proprie nu norme referitoare la răspunderea pentru fapta altuia sau răspunderea statului pentru erori judiciare şi, pe de altă parte, în cauză nu se poate reţine nicio faptă ilicită şi nici existenţa unui raport de cauzalitate între o faptă ilicită şi prejudiciul pretins în condiţiile în care măsura sechestrului asigurător şi valorificarea bunurilor sechestrate au fost realizate în mod legal.

De asemenea, au fost reţinute şi unele aspecte legate de întinderea prejudiciului, instanţa de apel apreciind că prima instanţă a acordat în mod greşit despăgubiri atât pentru diferenţa dintre valoarea de achiziţie a mărfurilor şi valoarea la care au fost vândute în timpul investigaţiei penale cât şi pentru valoarea bunurilor care nu au mai fost valorificate ci au fost distruse, în condiţiile în care valoarea acestor din urmă bunuri era cuprinsă în factura iniţială realizându-se, astfel, o dublă reparaţie. Se mai reţine că nu s-a făcut dovada valorii de piaţă a produselor valorificate pentru a se putea ajunge la concluzia că valorificarea s-a realizat la un preţ derizoriu, nu a fost justificată acordarea de despăgubiri pentru transportul produselor şi nici pentru valoarea chiriei facturate societăţii reclamante.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte temeiul de drept al acţiunii, constată că, potrivit art. 22 alin. (1) din C. proc. civ. "Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile." Aşadar, în soluţionarea unui litigiu, judecătorul nu este obligat a se limita la normele de drept indicate de părţi ci va aplica toate normele legale incidente, în raport de obiectul pricinii. Ceea ce este important însă este ca prin această analiză judecătorul să nu ajungă la o modificare a obiectului litigiului, alin. (6) din articolul citat prevăzând că "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestiri, în afară de cazurile în care legea dispune altfel".

În speţă, reclamanta a învestit instanţa cu o cerere de reparare a prejudiciului cauzat prin sechestrarea şi vânzarea unor bunuri în timpul urmăririi penale, în condiţiile în care, la finalul procedurii, a fost emisă o ordonanţă de clasare apreciindu-se că fapta cercetată nu este prevăzută de legea penală. În primul ciclu procesual s-a stabilit, prin Decizia nr. 1141/2018 a Curţii de Apel Bucureşti –Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, că este vorba de o acţiune în răspundere civilă delictuală.

În aceste condiţii, limitarea analizei la reglementarea cuprinsă în C. civ. referitoare la răspunderea pentru fapta proprie cu excluderea normelor referitore la răspunderea statului pentru erori judiciare este nelegală. Răspunderea statului pentru erori judiciare, reglementată de art. 52 alin. (3) din Constituţia României, reprezintă un caz particular de răspundere delictuală fiind aplicabilă, în completarea normelor speciale, norma generală din cuprinsul C. civ. mai ales în condiţiile în care, pentru situaţia sechestrării unor bunuri şi a valorificării acestora în timpul urmăririi penale care se finalizează cu clasarea cauzei, nu există alte norme infraconstituţionale.

În ceea ce priveşte îndeplinirea, în speţă, a condiţiilor pentru angajarea răspunderii statului pentru o eroare judiciară se constată că această răspundere este una obiectivă, fiind suficientă dovedirea existenţei unei fapte ilicite, a unui prejudiciu şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul respectiv. Articolul 52 alin. (3) din Constituţia României prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă." După cum se poate observa, răspunderea nu este condiţionată, în acest caz, de existenţa unei culpe a Statului sau a prepuşilor săi.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, ca o condiţie de angajare a răspunderii delictuale, aceasta constă, conform articolului citat mai sus, într-o eroare judiciară.

Problema care se pune în speţă, şi care a fost soluţionată în mod diferit de instanţa de fond şi, respectiv, de instanţa de apel, este aceea de a stabili dacă luarea unor măsuri asigurătorii în condiţii de deplină legalitate poate căpăta semnificaţia unei erori judiciare în sensul art. 52 alin. (3) din Constituţia României în situaţia în care urmărirea penală se finalizează cu o soluţie de clasare.

În ceea ce priveşte sensul noţiunii de eroare judiciară din cuprinsul art. 52 alin. (3) din Constituţia României relevantă este Decizia nr. 136/03.03.2021 a Curţii Constituţionale.

Având a se pronunţa asupra conformităţii art. 539 din C. proc. pen. prin care se limita posibilitatea de reparare a pagubei în cazul privării de liberate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare, fiind reglementată o astfel de posibilitate doar în situaţia în care măsura preventivă a fost nelegală, Curtea Constituţională a apreciat că textul legal analizat contravine Constituţiei României şi, în mod concret, prevederilor art. 52 alin. (3) din legea fundamentală.

În motivarea soluţiei, Curtea Constituţională a reţinut că "Fiind privată de libertate în considerarea acuzaţiei aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzaţiei are ca efect reţinerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal." (Decizia nr. 136/03.03.2021 par. 38).

În continuare se arată că "Orice acţiune a statului, chiar legală fiind, dacă prin finalitatea ei devine injustă/nedreaptă pentru cetăţean, trebuie însoţită de un remediu normativ corespunzător în vederea restabilirii stării de dreptate atât în privinţa persoanei în cauză, cât şi pentru societate. Prin urmare, evaluarea acţiunii statului strict dintr-o perspectivă legalistă - subsumată în mod mecanic respectării procedurilor legale - poate duce la o concluzie falacioasă în analiza constituţionalităţii normei juridice." (Decizia nr. 136/03.03.2021 par. 39).

Curtea Constituţională a mai arătat că "din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertăţii individuale şi ulterior s-a dovedit că acuzaţia în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acţiunea iniţială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată şi, în consecinţă, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1.349 din C. civ.." (Decizia nr. 136/03.03.2021 par. 41).

Concluzionând, Curtea constituţională a reţinut următoarele: "Prin urmare, având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluţiei procesului" (Decizia nr. 136/03.03.2021 par. 44).

Raţionamentul Curţii Constituţionale este pe deplin aplicabil şi în speţa de faţă, îndeplinirea condiţiei privind existenţa unei erori judiciare şi, deci, a unei fapte ilicite urmând să fie analizată din perspectiva modului în care s-a finalizat urmărirea penală nu din perspectiva conformităţii cu legea a sechestrului asigurător şi a procedurii de valorificare a bunurilor sechestrate.

Or, în condiţiile în care urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, pentru care a fost dispusă măsura sechestrului asigurător, a fost clasată apreciindu-se că faptele constatate nu sunt prevăzute de legea penală, concluzia nu putea fi decât în sensul îndeplinirii acestei prime condiţii de angajare a răspunderii Statului pentru o eroare judiciară.

În ceea ce priveşte producerea unui prejudiciu, nu există niciun motiv pentru care să se aprecieze că preţul la care au fost achiziţionate bunurile de către reclamantă nu reflecta valoarea lor de piaţă şi valoarea în raport cu care societatea avea o aşteptare legitimă de valorificare a acestora. Or, între valoarea de achiziţie şi valoarea recuperată la finalul urmăririi penale există o diferenţă care se constituie într-un prejudiciu pentru reclamantă.

Totodată, în lipsa unor probe contrare, care să conducă la concluzia că preţul de achiziţie era unul care nu corespundea valorii de piaţă a mărfurilor, reclamanta avea o aşteptare legitimă de obţinere a unui profit în procesul de revânzare a mărfurilor în condiţii de piaţă, procentul de 10%, reţinut de instanţa de fond, fiind unul rezonabil.

Producerea acestui prejudiciu decurge din sechestrarea bunurilor şi vânzarea lor după mai mult timp de la achiziţie, în condiţiile în care termenul de valabilitate al acestora s-a redus în mod considerabil şi chiar a expirat pentru unele produse (ceea ce a condus la distrugerea acestora) existând, aşadar, şi un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte valoarea efectivă a prejudiciului, instanţa de apel a formulat o serie de observaţii referitoare la valorile la care s-a raportat instanţa de fond, nefiind pe deplin lămurit aspectul dacă a fost acordată o dublă reparaţie prin acordarea atât a diferenţei dintre preţul de achiziţie a mărfurilor şi valoarea obţinută prin vânzarea lor cât şi a valorii bunurilor distruse. Considerentele instanţei de apel sunt sumare cu privire la acest aspect de care depinde cuantificarea despăgubirilor.

De asemenea, nu sunt lămurite pe deplin nici aspectele legate de valoarea transportului şi de motivele pentru care aceasta a fost suportată de reclamantă în condiţiile în care, la momentul achiziţiei realizate de aceasta mărfurile se aflau în România. În mod similar, sunt necesare lămuriri suplimentare în privinţa legăturii dintre cheltuielile de închiriere a unui spaţiu destinat a fi folosit ca punct de lucru şi depozit şi măsurile de sechestru şi de valorificare a mărfurilor.

Pentru lămurirea tuturor aspectelor legate de valoarea prejudiciului se impune casarea deciziei atacate şi retrimiterea cauzei la instanţa de apel pentru rejudecarea apelului, cu luarea în considerare a aspectelor dezlegate în cadrul recursului. De altfel, soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare este singura posibilă în speţă şi prin raportare la prevederile art. 497 din C. proc. civ. care se referă la soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul unui recurs, în condiţiile în care, în speţă, litigiul a fost calificat ca fiind unul civil ceea ce face ca normele derogatorii din cuprinsul art. 20 din legea 554/2004 să nu fie aplicabile.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, faţă de prevederile art. 489 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-reclamantă şi, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi ca reprezentant al Statului Român ca nefondat şi va admite recursul reclamantei, va casa decizia atacată şi va trimite cauza la Curtea de apel Bucureşti pentru rejudecarea apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de reclamanta S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată.

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român împotriva deciziei civile nr. 125 din 23 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat .

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 125 din 23 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia recurată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 3 iunie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.