Judicial challenge to salary classification orders: lack of passive standing for secondary budget creditors and extinguished interest following subsequent administrative regularization

Şedinţa publică din data de 3 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 18.08.2017, reclamanţii A., B., C. şi D., judecători în cadrul Tribunalului Specializat Cluj în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Justiţiei, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Cluj, au contestat legalitatea ordinelor Ministrului Justiţiei nr. 4680/C/2016, 219/C/2017 şi 1475/C/2017, sens în care au solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care pârâtul Ministrul Justiţiei să fie obligat să emită un nou ordin de încadrare prin care indemnizaţia de încadrare fiecare dintre reclamanţi să fie stabilită, începând cu data de 09.04.2012, prin completarea Ordinelor nr. 4680/C/2016 şi 219/C/2017 astfel cum au fost puse în aplicare prin ordinul 1475/C/2017 şi să fie calculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, ţinând seama, de la 01.12.2015, şi de majorarea de 10%, conform Legii nr. 293/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă dacă persoanele îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii; pârâţii de ordin 2, 3 şi 4 să calculeze şi să achite, începând cu data de 09.04.2012 diferenţa dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială menţionate anterior şi venitul efectiv plătit, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală.

Prin cererea înregistrată la data de 09.05.2018, reclamanţii au formulat precizare a obiectului cererii, în sensul atacării, pentru aceleaşi motive arătate în temeiurile de fapt şi de drept ale cererii introductive de instanţă, şi a Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 571/C/6 februarie 2018.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3873 din 2 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Cluj şi a respins cererea în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepţia prescripţiei invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.

A respins excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.

A admis excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, astfel cum a fost modificat şi a respins cererea privind recalcularea indemnizaţiei de încadrare ca lipsită de interes.

A respins în rest cererea formulată de către reclamanţii: A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Justiţiei, Ministerul Justiţiei, şi Tribunalul Cluj, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile au formulat recurs reclamanţii A., B., C. şi D., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat şi, respectiv, hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În motivarea recursului, recurenţii arată că sunt judecători în cadrul Tribunalului Specializat Cluj, şi că solicită menţinerea hotărârii atacate exclusiv în limitele soluţiei de respingere a excepţiilor prescripţiei dreptului la acţiune în sens material şi rămânerii fără obiect a acţiunii.

Admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Curţii de apel Cluj reprezintă rezultatul unei interpretări greşite a dispoziţiilor art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 şi art. 21 din Legea nr. 500/2002.

Au arătat recurenţii că au chemat în judecată Curţii de apel Cluj, în calitate de pârâtă, dată fiind calitatea conducătorului acestei instanţe de ordonator secundar de credite. Dată fiind ierarhia ordonatorilor de credite: MINISTERUL JUSTIŢIEI - ordonator principal, CURTEA DE APEL CLUJ -ordonator secundar şi TRIBUNALUL CLUJ - ordonator terţiar, conform art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 şi art. 21 din Legea nr. 500/2002, chemarea în judecată a CURŢII DE APEL CLUJ în calitate de pârâtă era necesară pentru a obţine obligarea tuturor ordonatorilor de credite implicaţi în plata indemnizaţiilor recurenţilor la efectuarea demersurilor necesare în vederea asigurării fondurilor bugetare destinate plăţii sumelor care li se cuvin cu titlu de indemnizaţii.

Trecând peste pleonasmul "Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Cluj", instanţa de fond nu a indicat niciun temei de drept, procedural sau material, în sprijinul considerentelor care au stat la baza pronunţării soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a CURŢII DE APEL CLUJ. Art. 248 noul C. proc. civ., indicat de prima instanţă în considerentele admiterii excepţiei mai sus menţionate, este o normă procedurală, cu aplicabilitate generală în materia excepţiilor, care instituie obligaţia instanţei de a analiza cu prioritate excepţiile faţă de fondul unei cauze, însă nu poate fundamenta vreo soluţie asupra vreunei excepţii.

În consecinţă, hotărârii îi lipseşte motivul de drept care a stat la baza pronunţării soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei CURTEA DE APEL CLUJ, fapt care atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ.

Mai mult, instanţa de fond a calificat raportul juridic dintre reclamanţi, şi pârâtul TRIBUNALUL CLUJ ca fiind un raport de muncă, ceea ce este eronat, atât din punct de vedere factual, cât şi din punct de vedere juridic.

Din punct de vedere factual, dacă ar fi în prezenţa unui contract de muncă, fiecare dintre reclamanţi, ar fi trebuit să semneze un atare contract în formă scrisă şi ar beneficia de drepturile aferente unui angajat (între altele, o durată normată a muncii zilnice şi/sau săptămânale, cu plata orelor suplimentare de muncă, ceea ce, din păcate, nu este cazul). Or, niciunul dintre reclamanţi nu a semnat un atare contract de muncă iar sumele de bani care li se cuvin nu reprezintă salarii, ci indemnizaţii.

Mai mult, soluţia primei instanţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Curţii de Apei Cluj încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2414/4 septembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2018, definitivă prin respingerea apelurilor prin decizia civilă nr. 202/6 februarie 2019 pronunţată în acelaşi dosar de Curtea de Apei Cluj. Curtea de Apel Cluj a avut calitatea de pârâtă în acest dosar, această calitate procesuală fiindu-i recunoscută atât de prima instanţă, cât şi de instanţa de apel. În consecinţă, în speţă sunt incidente şi prevederile art. 488, alin. (1), pct. 7 noul C. proc. civ., raportate la cele ale art. 430 şi art. 432 noul C. proc. civ.

Prima instanţă a motivat admiterea excepţiei lipsei de interes în ceea ce priveşte primul capăt de cerere, astfel cum a fost modificat, prin reţinerea emiterii de către Ministrul Justiţiei a Ordinului nr. 2066/C/24 mai 2018, prin care s-a dispus recalcularea drepturilor judecătorilor pentru perioada 9 aprilie 2015 - 30 noiembrie 2015 prin raportare la o VRS de 421,36 RON, iar pentru perioada 1 decembrie 2015 - 31 decembrie 2017 prin raportare la o VRS de 463,5 RON, astfel încât folosul practic urmărit de recurenţii-reclamanţi, prin anularea ordinelor anterioare nu ar mai subzista.

Or, Ordinul nr. 2066/C/2018 nu revocă vreunul dintre Ordinele nr. 4680/C/2016, nr. 219/C/2017 şi/sau nr. 1475/C/2017, ci dispune doar recalcularea unor sume de bani cuvenite reclamanţilor, perpetuând nelegalitatea Ordinelor nr. 4680/C/2016, nr. 219/C/2017 şi nr. 1475/C/2017. Vătămarea intereselor recurenţilor-reclamanti nu rezidă exclusiv în lipsirea acestora de o parte din sumele de bani cuvenite recurenţilor cu titlu de indemnizaţii, ci se regăseşte şi în menţinerea unor acte nelegale emise de Ministrul Justiţiei. Pentru apărarea drepturilor recurenţilor-reclamanţi patrimoniale, s-au adresat instanţei civile în dosarul nr. x/2018, în schimb, pentru înlăturarea actelor administrative care le-au nesocotit aceleaşi drepturi, recurenţii s-au adresat instanţei de contencios administrativ - Curţii de Apel Bucureşti -, care, prin soluţia dată excepţiei lipsei de interes, a înţeles să protejeze cele trei ordine afectate de nelegalitate pe care Ministrul Justiţiei nu a înţeles să le revoce, ci a înţeles doar să le înlăture, parţial, efectele vătămătoare (desigur, doar la nivel declarativ, deoarece plata efectivă a drepturilor respective a fost eşalonată, aruncând în derizoriu şi Ordinul nr. 2066/C/2018).

În consecinţă, admiterea de către prima instanţă a excepţiei lipsei de interes încalcă atât dispoziţiile art. 32 noul C. proc. civ., cât şi pe cele ale art. 8, alin. (1) teza a ll-a din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 7, alin. (1) şi (2) din cap. VIII ai anexei nr. V a Legii cadru nr. 153/2017, fapt care atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

Mai mult, în condiţiile în care Ordinul nr. 2066/C/2018 a fost emis înainte de data de 4 septembrie 2018, soluţia primei instanţe asupra excepţiei lipsei de interes încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2414/4 septembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2018, definitivă prin respingerea apelurilor prin decizia civilă nr. 202/6 februarie 2019 pronunţată în acelaşi dosar de Curtea de Apel Cluj. Prin această hotărâre definitivă instanţa civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanţii ...A., ... C., ... B., ...D. în contradictoriu cu pârâţii: MINISTERUL JUSTIŢIEI, CURTEA DE APEL CLUJ şi TRIBUNALUL CLUJ, în consecinţă pârâţii fiind obligaţi la recalcularea indemnizaţiei lunare cuvenite fiecărui reclamant, prin includerea în cuantumul indemnizaţiei brute de încadrare şi a procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015. Pârâţii au fost obligaţi la plata şi respectiv alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare, cuvenite fiecărui reclamant urmare a recalculării indemnizaţiilor, începând cu data de 9 aprilie 2015 în ceea ce priveşte procentul de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008 şi începând cu data de 1 decembrie 2015, în ceea ce priveşte procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, precum şi pentru viitor. Pârâţii au fost obligaţi la plata şi respectiv alocarea fondurilor necesare plăţii sumelor acordate mai sus, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală, la data plăţii efective. în mod neîndoielnic, ambele instanţe care au pronunţat sentinţa civile nr. 2414/4 septembrie 2018 şi, respectiv, decizia civilă nr. 202/6 februarie 2019 în dosarul nr. x/2018 au avut în vedere existenţa Ordinului nr. 2066/C/2018 şi nu au apreciat că emiterea acestui act administrativ lipseşte demersul nostru, pe fond, de interes. A fortiori, anularea actelor administrative care ne-au încălcat drepturile recunoscute prin cele două hotărâri arătate în cuprinsul prezentului aliniat apare ca fiind justificată de un interes în continuare actual, în condiţiile în care aceste acte administrative nu au fost revocate de emitentul lor. în consecinţă, în speţă sunt incidente şi prevederile art. 488, alin. (1), pct. 7 noul C. proc. civ., raportate la cele ale art. 430 şi art. 432 noul C. proc. civ.

Art. 488 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 noul C. proc. civ.: când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat şi, respectiv, hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Soluţia primei instanţe asupra fondului cauzei, de respingere a cererii recurenţilor-reclamanţi, ca neîntemeiată, încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2414/4 septembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2018, definitivă prin respingerea apelurilor prin decizia civilă nr. 202/6 februarie 2019 pronunţată în acelaşi dosar de Curtea de Apel Cluj. Prin această hotărâre definitivă instanţa civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamanţii ...A., ... C., ... B., ...D. în contradictoriu cu pârâţii: MINISTERUL JUSTIŢIEI, CURTEA DE APEL CLUJ şi TRIBUNALUL CLUJ, în consecinţă pârâţii fiind obligaţi la recalcularea indemnizaţiei lunare cuvenite fiecărui reclamant, prin includerea în cuantumul indemnizaţiei brute de încadrare şi a procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015. Pârâţii au fost obligaţi la plata şi respectiv alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare, cuvenite fiecărui reclamant urmare a recalculării indemnizaţiilor, începând cu data de 9 aprilie 2015 în ceea ce priveşte procentul de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008 şi începând cu data de 1 decembrie 2015, în ceea ce priveşte procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, precum şi pentru viitor. Pârâţii au fost obligaţi la plata şi respectiv alocarea fondurilor necesare plăţii sumelor acordate mai sus, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală, la data plăţii efective.

Prima instanţă a motivat soluţia sa de respingere a cererii prin corelarea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei de interes cu emiterea Ordinului nr. 2066/C/2018 şi cu intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, reţinând totodată că reclamanţii, nu ar fi fost discriminaţi faţă de ceilalţi magistraţi care au beneficiat, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, de VRS în valorile arătate mai sus. A avut în vedere şi Decizia CCR nr. 818/2008 şi a mai reţinut că reclamanţii nu deţin un drept recunoscut de lege căruia să îi corespundă obligaţia Ministerului Justiţiei de asigurare a fondurilor necesare plăţii. A mai reţinut că nici Tribunalul Cluj nu poate fi obligat la plata acestor diferenţe de indemnizaţie, fiind "firească alocarea unui anumit interval de timp pentru executarea propriu-zisă a obligaţiilor în materia salarizării".

Din punct de vedere juridic, aprecierile primei instanţe asupra a ceea ce este "firesc" sau "nefiresc" sunt lipsite de orice relevanţă.

Prima instanţă a fost învestită cu un contencios administrativ special şi nu cu o cerere de arbitraj în echitate, pentru a putea aprecia asupra a ceea ce este "firesc" sau "nefiresc".

Dreptul recurenţilor de a fi indemnizaţi corect nu doar că există, ci a şi fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 2414/4 septembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2018, definitivă prin respingerea apelurilor prin decizia civilă nr. 202/6 februarie 2019 pronunţată în acelaşi dosar de Curtea de Apel Cluj. Tocmai pentru că drepturile recurenţilor au fost deja recunoscute pe cale judiciară, nu vor reitera susţinerile lor din cuprinsul cererii introductive de instanţă precizate referitoare la îndreptăţirea lor de a obţine recalcularea indemnizaţiilor lor, ci înţeleg să se prevaleze în acest sens de considerentele sentinţei civile nr. 2414/4 septembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2018, definitivă prin respingerea apelurilor prin decizia civilă nr. 202/6 februarie 2019 pronunţată în acelaşi dosar de Curtea de Apel Cluj.

Prin urmare, solicitarea recurenţilor-reclamanţi de a obţine emiterea unor acte administrative de punere în executare a legii în conformitate cu hotărârile definitive care le recunosc drepturile conferite de lege, este pe deplin legală şi temeinică, iar prima instanţă a pronunţat pe fond o hotărâre care încalcă dispoziţiile de drept material cuprinse în art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015 şi, respectiv, în O.U.G. nr. 20/2016, prin care a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016.

Pe cale de consecinţă, în speţă sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 noul C. proc. civ.

Aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Decizia nr. 36/4 iunie 2018, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că "a aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti definitive decât dacă au fost emise ordine de salarizare ar însemna să fie lăsată la latitudinea ordonatorilor de credite consecinţa aplicării sau neaplicării prevederilor legale. Cu alte cuvinte, ar însemna ca neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive să producă consecinţe juridice în sensul privării unor titulari de drepturile lor specifice".

Prin urmare, chiar ICCJ a recunoscut că, în mod direct, prin practica administrativă nelegală a ordonatorilor de credite de a indemniza diferit magistraţi aflaţi în poziţii identice s-a creat o discriminare. În speţă nu este vorba despre diferenţierea, prin lege, a indemnizării unor persoane aflate în poziţii identice, ci de discriminarea prin practici administrative a unor persoane aflate în poziţii identice, fapt care înlătură aplicabilitatea Deciziei nr. 818/2008 a CCR.

Pentru toate motivele expuse, au solicitat casarea în parte a sentinţei civile nr. 3873/2 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017 şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, stabilind dezlegările de drept necesare în sensul admiterii cererii introductive de instanţă şi ulterior precizate.

Recurenţii au solicitat menţinerea hotărârii atacate exclusiv în limitele soluţiei de respingere a excepţiilor prescripţiei dreptului la acţiune în sens material şi rămânerii fără obiect a acţiunii.

Pentru dovedirea recursului, recurenţii au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile aflate deja în dosarul primei instanţe, precum şi cu înscrisuri noi: sentinţa civilă nr. 2414/4 septembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2018, decizia civilă nr. 202/6 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2018.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Cluj au formulat întâmpinare solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

Recurenţii-reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul Ministerul Justiţiei, invocând nulitatea actului de procedură al comunicării întâmpinării conf art. 174-175 C. proc. civ.

De asemenea, au invocat, pe cale de excepţie, lipsa dovezii calităţii domnului E. şi F. de reprezentante ale intimatului Ministerului Justiţiei împuternicite să semneze întâmpinarea.

II. Soluţia instanţei de recurs

1.1. Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepţia lipsei dovezii calităţii domnului E. şi doamnei F. de reprezentanţi ai intimatului Ministerului Justiţiei împuterniciţi să semneze întâmpinarea, invocată de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte constată că nu este întemeiată, având în vedere următoarele considerente:

Prin Ordinul OMJ nr. 4508/C/29.10.2019, domnul E. a fost numit în funcţia de director al Direcţiei Contencios, în virtutea atribuţiilor stabilite prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei, aprobat prin Ordin al Ministrului Justiţiei nr. 120/C/2011 din 19 ianuarie 2011. Potrivit art. 53 lit. f) şi art. 97 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ministerului Justiţiei, aprobat prin Ordin al Ministrului Justiţiei nr. 120/C/2011, directorul Direcţiei Contencios este îndreptăţit să semneze apărările Ministerului Justiţiei în toate litigiile în care acesta este parte, semnătura sa angajând în mod valabil răspunderea instituţiei.

De asemenea, potrivit fişei postului, personalul de specialitate juridică din cadrul Direcţiei Contencios are printre atribuţiile specifice postului şi pe aceea de a elabora lucrările necesare asigurării apărării Ministerului Justiţiei în faţa instanţelor de judecată şi a altor organe de jurisdicţie, lucrări care se semnează de către conducătorul compartimentului.

Prin urmare, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant legal al directorului şi doamnei F., persoane care îşi desfăşoară acrivitatea în cadrul Direcţiei Contencios din Ministerul Justiţiei, invocată de recurenţii-reclamanţi este neîntemeiată.

1.2. Nu este întemeiată nici solicitarea de a se constata nulitatea actului de procedură privind comunicarea întâmpinării conforn art. 174-175 C. proc. civ. Rezultă, din analiza actelor dosarului, că a fost comunicată către recurenţi întâmpinarea formulată, însă din eroare a fost menţionată comunicarea recursului formulat de Ministerul Justiţiei.

1.3. Pe fondul recursului.

Analizând criticile invocate în recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi completată, recurenţii-reclamanţi, judecători în cadrul Tribunalului Specializat Cluj, au contestat legalitatea ordinelor Ministrului Justiţiei nr. 4680/C/2016, 219/C/2017, 1475/C/2017 şi nr. 571/C/6 februarie 2018, solicitând obligarea pârâtului Ministrul Justiţiei la emiterea unui nou ordin de încadrare prin care indemnizaţia pentru fiecare dintre reclamanţi să fie stabilită prin raportare la o valoare sectorială de referinţă de 404 RON + 4%, pentru perioada 09.04.2015 – 30.11.2015, iar începând cu data de 01.12.2015, ţinând seama şi de majorarea de 10%, conform Legii nr. 293/2015, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeaşi gradaţie, vechime în muncă dacă persoanele îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, şi obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Cluj şi Tribunalul Cluj să calculeze şi să achite, începând cu data de 09.04.2012, diferenţa dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială menţionată anterior şi venitul efectiv plătit, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală.

Sunt nefondate criticile recurenţilor referitoare la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Curţii de Apel Cluj.

Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

Întrucât reclamanţii au înţeles să acţioneze în justiţie pentru recunoaşterea şi valorificarea drepturilor lor atât Tribunalul Cluj, cât şi Curtea de Apel Cluj, în considerarea calităţii acestora de ordonator terţiar şi secundar de credite, determinarea calităţii procesuale pasive presupune identificarea subiectului pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, respectiv a titularului obligaţiei de plată a drepturilor salariale.

Potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară republicată, "Preşedinţii curţilor de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar preşedinţii tribunalelor au calitatea de ordonator terţiar de credite."

Potrivit art. 7 alin. (1) lit. o) din Hotărârea nr. 1375/2015 din 17 decembrie 2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, "Preşedintele curţii de apel exercită prerogative manageriale în scopul organizării eficiente a activităţii curţii, precum şi atribuţii de coordonare şi control privind administrarea curţii de apel şi a instanţelor din circumscripţie, în sensul că numeşte personalul auxiliar de specialitate şi personalul din departamentul economico-financiar şi administrativ al curţii de apel şi al instanţelor din circumscripţia acesteia (…)

Tribunalul Cluj (preşedintele acestuia fiind ordonator terţiar de credite) este instituţia care face plata drepturilor recurenţilor-reclamanţi, astfel că nu poate fi obligată Curtea de Apel Cluj la plata drepturilor salariate.

În mod corect a reţinut prima instanţă calitatea reclamanţilor de judecători în cadrul Tribunalului Specializat Cluj, iar instituţia care efectuează în concret plata drepturilor salariale către reclamantă este Tribunalul Cluj, în calitate de ordonator terţiar de credite, acestuia revenindu-i şi obligaţia plăţii respectivelor diferenţe salariale, motive pentru care Curtea de Apel Cluj nu are calitate procesuală pasivă.

Este nefondată şi critica recurenţilor în ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei de interes, în condiţiile în care, în raport de dispoziţiile art. 32 şi 33 C. proc. civ., interesul reprezintă o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile şi trebuie să existe pe tot parcursul judecăţii, ca urmare a emiterii de către Ministrul Justiţiei a Ordinului nr. 2066/C/24 mai 2018, prin care au fost dispuse următoarele:

"Art. 1. (1) în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON.

(2) în perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON.

(3) începând cu data de 1 ianuarie 2018, în aplicarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale pentru judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curţilor de apel şi asistenţii judiciari se recalculează, având în vedere cele menţionate la alin. (2).

(...)

Art. 3. - Plata drepturilor salariale prin raportare la valorile de referinţă sectoriale prevăzute la art. 1 se va realiza după cum urmează:

a) începând cu luna august 2018, pentru drepturile salariale aferente lunii iulie 2018;

b) pentru perioada 09.04.2015- 30.06.2018, după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiţiei."

Faptul că ordinele anterioare nu au fost revocate nu este relevant, în condiţiile în care au fost recunoscute valorile de referinţă sectorială solicitate, de 421,36 RON şi apoi de 463,5 RON, începând cu data de 9.04.2015, respectiv 1.12.2015.

În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de recurenţi şi soluţia primei instanţe asupra fondului cauzei, se reţin următoarele:

În primul rând, se observă că se invocă de către recurenţi faptul că se încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2414/4 septembrie 2018 a Tribunalului Cluj, pronunţată de instanţa de litigii de muncă, prin care a fost admisă în parte cererea formulată, printre alţi reclamanţi, şi de reclamanţii din prezenta cauză, fiind obligaţi pârâtii la recalcularea indemnizaţiei lunare cuvenite fiecărui reclamant, prin includerea în cuantumul indemnizaţiei brute de încadrare şi a procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008 şi a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, la plata şi respectiv alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare, cuvenite fiecărui reclamant ca urmare a recalculării indemnizaţiilor, începând cu data de 09.04.2015 în ceea ce priveşte procentul de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008 şi începând cu data de 01.12.2015, în ceea ce priveşte procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, precum şi pentru viitor, la plata şi respectiv alocarea fondurilor necesare plăţii sumelor acordate mai sus, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală, la data plăţii efective, s-au respins restul pretenţiilor.

Această hotărâre a rămas definitivă la data de 6.02.2019, prin respingerea apelurilor de către Curtea de Apel Cluj, şi recunoaşte reclamanţilor dreptul la recalcularea indemnizaţiei lunare cuvenite, prin includerea în cuantumul indemnizaţiei brute de încadrare şi a procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008 şi a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, la plata sumelor acordate, începând cu data de 09.04.2015 în ceea ce priveşte procentul de 4% şi începând cu data de 01.12.2015 în ceea ce priveşte procentul de 10%, actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală, la data plăţii efective, majorările valorii de referinţă sectoriale, aşa cum s-a reţinut anterior, fiind recunoscute de către Ministrul Justiţiei prin Ordinul nr. 2066/C/24 mai 2018.

În al doilea rând, este de observat faptul că, raportat la obiectul cererii, instanţa de fond a constatat că reclamanţii nu au argumentat solicitarea de obligare a pârâţilor la plata diferenţelor salariale începând cu data de 09.04.2012, neîntemeiată pentru perioada anterioară datei de 09.04.2015, la care a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015, nefiind formulate critici referitoare la aceste aspecte.

Instanţa de fond a observat că drepturile salariale pot fi recunoscute începând cu data de 09.04.2015, dată la care Legea nr. 71/2015, de aprobare, cu modificări şi completări, a O.U.G. nr. 83/2014, a intrat în vigoare, prin care s-a creat posibilitatea legală ca personalul încadrat în instituţiile şi autorităţile publice, care avea un nivel al salariului de bază şi al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la acest nivel maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, eliminându-se astfel diferenţele salariale rezultate, în anumite cazuri, în urma aplicării Legii nr. 284/2010.

În mod corect, faţă de susţinerile din cererea de chemare în judecată, a constatat că nu poate fi reţinută existenţa unei discriminări directe a reclamanţilor, în acest sens amintind şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 818/2008, prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, reţinându-se, pe de o parte, că "Un asemenea înţeles al dispoziţiilor ordonanţei, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării", iar pe de altă parte, că "Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective".

Susţinerile recurenţilor privind faptul că nu este aplicabilă această decizie sunt nefondate, iar în ceea ce priveşte Decizia nr. 36/4 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Decizia, nu conduce la o altă concluzie, stabilindu-se, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, că "soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare", reţinându-se că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim a fost adoptată de legiuitor, începând cu data de 9 aprilie 2015, prin introducerea art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurenţi.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia calităţii de reprezentant în ceea ce priveşte întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Justiţiei.

Respinge recursul formulat de reclamanţii A., B., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 3873 din 2 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII – a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 3 iunie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.