Judicial entitlement to free medical services under Law 92/1992: Reviewability of administrative refusals issued by Ministry directions

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 9 decembrie 2003, la Înalta Curte de Casație și Justiție, C.L. a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 1781 din 30 octombrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, hotărâre pe care recurentul o consideră nelegală.

În motivarea cererii, petentul a precizat că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 303 pct. 10 C. proc. civ.).

Sub acest aspect, petentul a precizat că Ministerul Justiției a fost abilitat de Guvernul României, prin art. 5 din H.G. nr. 409/1998, să emită norme pentru aplicarea acestei hotărâri. Pârâtul în cauză, împreună cu Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă aceasta, au emis normele nr. 318/FB/1929.

După publicarea normelor, ulterior, în mod unilateral, Ministerul Justiției a procedat la modificarea normelor sus-citate, în mod nelegal, publicându-le și modificând, astfel, dispozițiile Legii nr. 92/1992, art. 99. În acest sens, recurentul incriminează actele nr. 2186 din 24 aprilie 2003 și nr. 2727 din 25 iunie 2003, care elimină gratuitatea serviciilor medicale privind lucrările stomatologice și ochelarii de vedere, invocând în susținerea temeiniciei recursului, nu numai Legea nr. 92/1992, art. 99, art. 2 lit. f) din H.G. nr. 409/1998 și pct. 2 din Normele de aplicare a legii (cap. II).

Recurentul a mai susținut că hotărârea criticată este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea sau aprecierea greșită a legii - art. 303 pct. 9 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurentul a precizat că în motivarea hotărârii, instanța de fond a apreciat că „actele a căror anulare se solicită, numite de reclamant, avize, sunt emise de o direcție de specialitate medicală din cadrul Ministerului Justiției, dar care nu sunt prin natura lor acte administrative individuale sau de autoritate care să producă prin ele însele efecte de natură a vătăma drepturi recunoscute de lege, reclamantului”.

Recurentul a susținut că Legea nr. 29/1990 nu conține în art. 1, precizarea de act administrativ individual și pe de altă parte, prin emiterea celor două acte, nr. 2186 din 24 aprilie 2003 și nr. 2727 din 25 iunie 2003, pârâtul, respectiv Ministerul Justiției, l-a împiedicat să beneficieze de drepturi recunoscute de lege, actele sus-citate nefiind simple răspunsuri, ci acte administrative anulând dispozițiile legii.

Decontarea serviciilor medicale pentru magistrați se face potrivit dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 92/1992, ale H.G. nr. 409/1998 și H.G. nr. 1006/1999, precum și în temeiul normelor pentru aplicarea H.G. nr. 409/1998, iar nu potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 150/2002, cum susține Ministerul Justiției, în avizul nr. 2186 din 24 aprilie 2003.

Recurentul a mai precizat că Normele de aplicare a H.G. nr. 409/1998 nu conțin o listă cu servicii medicale care să fie exceptate de la decontare, cum este cazul la O.U.G. nr. 150/2002, act normativ unde în secțiunea a 6-a se stabilesc „serviciile medicale care nu sunt suportate din fondul național unic de sănătate”. De asemenea, a mai precizat recurentul, O.U.G. nr. 150/2002 nu conține o nouă normă în care să se prevadă că există și alte servicii medicale, decât cele prevăzute de art. 2 din H.G. nr. 409/1998.

Ca atare, a menționat recurentul, magistrații și personalul auxiliar au gratuitate pentru toate serviciile medicale care se acordă de medicii care au contract cu casa de asigurări, dreptul lor neputând fi restricționat printr-un act unilateral și care contravine legii.

În subsidiar, recurentul a invocat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în sensul că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Sub acest aspect, recurentul a menționat că „Ministerul Justiției este responsabil pentru neluarea măsurilor prin care să prevină emiterea de una din direcțiile din organizarea sa a unor acte care, deși au produs consecințe juridice, creează impresia că sunt exceptate de la controlul de legalitate, pe calea contenciosului administrativ”.

Din actele cauzei, Înalta Curți de Casație și Justiție constată că prin sentința nr. 1781 din 30 octombrie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis excepția inadmisibilității acțiunilor conexe și a respins ca inadmisibile, acțiunile conexe formulate de reclamantul C.L., în contradictoriu cu Ministerul Justiției.

S-a reținut de instanță, că actele a căror anulare se solicită (nr. 2186 din 22 aprilie 2003 și nr. 2727 din 25 iunie 2003), numite de reclamant, „avize”, sunt emise de o direcție de specialitate medicală din cadrul Ministerului Justiției, dar care nu sunt privitoare la acte administrative individuale sau de autoritate care să producă prin ele însele efecte de natură a vătăma drepturi recunoscute de lege, reclamantului.

A mai precizat instanța de fond în sentința recurată, că actele contestate reprezintă simple adrese de răspuns, prin care pârâtul, prin direcția de specialitate medicală, comunică punctul de vedere la solicitarea instituției unde este încadrat reclamantul, respectiv Curtea Constituțională.

De precizat că, avizul nr. 2186 din 22 aprilie 2003 menționează că ochelarii de vedere nu se pot deconta, întrucât nu se regăsesc în anexa nr. 3 din Ordinul ministrului sănătății și familiei și al Președintelui C.N.A.S. nr. 15/2003.

Recurentul a menționat că prin scrisoarea recomandată, cu confirmare de primire, din 21 mai 2003, s-a adresat Ministerului Justiției, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, solicitând retragerea avizului sus-citat, dar nu a primit răspuns.

Este de precizat că reclamantul a cerut decontarea contravalorii serviciilor medicale din bugetul instituției la care lucra, potrivit dispozițiilor derogatorii ale art. 99 din Legea nr. 92/1992, ale H.G. nr. 409/1998 și H.G. nr. 1006/1999, precum și ale Normelor pentru aplicarea H.G. nr. 409/1998.

Hotărârea atacată este nelegală, astfel încât urmează a fi casată, cu trimiterea cauzei, pentru rejudecare, excepția de inadmisibilitate a acțiunii pe baza căreia instanța de fond a soluționat cererea, fiind neîntemeiată.

Este cert că dreptul de a beneficia de asistență medicală gratuită (iar materialele sanitare fac parte din sfera serviciilor medicale care sunt acordate gratuit), este consacrat de H.G. nr. 409/1998, întemeiată pe art. 99 din Legea nr. 92/1992. Acest drept este consacrat și de normele emise pentru aplicarea H.G. nr. 409/1998.

Actele a căror anulare s-a cerut, au fost emise de o autoritate administrativă, sunt de natură a prejudicia pe reclamant și sunt ilegale.

Pe de altă parte, actele emise au valoarea unui refuz, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, astfel încât în mod greșit instanța de fond a considerat acțiunea reclamantului, ca inadmisibilă.

Urmează, deci, a se casa sentința instanței de fond, cu trimitere, pentru rejudecare, instanța urmând a se pronunța pe fondul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de C.L. împotriva sentinței civile nr. 1781 din 30 octombrie 2003, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2005.