Insurance versus surety bond classification and evidentiary validity of a copy of a termination notice

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu Fondul pentru Garantarea Asiguraţilor, a solicitat anularea în tot a Deciziei nr. 1833/13.09.2016 emise de către pârâtul FGA şi obligarea acestuia la emiterea unei decizii de admitere a cererii de plată înregistrate sub nr. x/3.03.2016; în subsidiar, recunoaşterea dreptului reclamantei de a fi despăgubită cu suma de 450.000 RON şi obligarea FGA la emiterea unei noi decizii cu privire la cererea de plată nr. x/3.03.2016; obligarea pârâtului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 3380 din 2 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul pentru Garantarea Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta A..

Recurenta reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susţinând că sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea art. 292 alin. (2) din acelaşi cod.

La termenul din 22 mai 2017, instanţa a obligat pe intimatul-pârât FGA să prezinte originalul notificării de reziliere, însă partea nu s-a conformat acestei obligaţii.

Prin urmare, societatea reclamantă a solicitat instanţei să facă aplicarea dispoziţiilor art. 292 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv să nu ţină seama de înscris, în condiţiile în care nici în dosarul x/2015 având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la tabelul preliminar al B., lichidatorul judiciar nu a putut prezenta originalul notificării de reziliere.

Cu toate acestea, în sentinţa recurată, prima instanţă a ţinut cont de înscrisul respectiv. Astfel, la penultimul paragraf al penultimei pagini al sentinţei, se afirmă că în ceea ce priveşte " apărarea derivată din maniera de comunicare a deciziei de reziliere, Curtea reţine, în primul rând, că o astfel de notificare de reziliere exista şi a fost comunicată către S.C. C. S.A., astfel cum rezultă din înscrisul de la fila x."

Potrivit C. proc. civ., partea poate depune copii certificate pentru conformitate cu înscrisul de care înţelege să se folosească, însă se află sub obligaţia continuă de a avea asupra sa originalul şi de a-l prezenta la solicitarea instanţei.

Sancţiunea neprezentării originalului la cerere constă în înlăturarea înscrisului din probaţiune pe acest temei, ceea ce semnifică excluderea înscrisului din analiza probelor încuviinţate .

Recurenta a apreciat că prima instanţă a încălcat art. 292 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece în raţionamentul său juridic arătat în motivarea sentinţei, a pornit de la premisa existenţei notificării de reziliere pe baza copiei de la dosar. Or, dispoziţia legală anterior citată impunea excluderea înscrisului din analiza probelor.

Totodată, prima instanţă a considerat tot pe baza copiei de la fila x că notificarea de reziliere ar fi fost regulat realizată, încălcând din nou art. 292 alin. (2) din C. proc. civ.

De asemenea, prima instanţă pornind tot de la copia de la fila x, a considerat că ar fi aplicabilă clauza contractuală de la art. 12 lit. e) din cuprinsul contractului de asigurare.

În aceste condiţii, rezultă că toate considerentele pe care prima instanţă şi-a sprijinit hotărârea au la bază copia de la fila x.

Prin urmare, recurenta a apreciat că hotărârea recurată este nulă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., norma de procedură încălcată constând în art. 292 alin. (2) din acelaşi cod, în sensul neaplicării sancţiunii neluării în seamă a copiei de la fila x.

În opinia recurentei, această încălcare a produs o vătămare constând în pronunţarea unei sentinţe nefavorabile, întemeiate în mod substanţial pe copia de la fila x, iar această vătămare nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea sentinţei recurate.

În continuare, recurenta reclamantă a susţinând că acţiunea introdusă este întemeiată, Decizia nr. 1833/13.09.2016 emisă de FGA fiind nelegală, întrucât nu s-a făcut dovada rezilierii Poliţei.

Rezilierea pe baza unui pact comisoriu trebuie să se materializeze într-o declaraţie de voinţă din partea creditorului obligaţiei neexecutate, deoarece debitorul trebuie să fie informat despre remediul pe care îl alege creditorul, respectiv fie rezilierea, fie executarea silită în natură. Declaraţia de voinţă din partea creditorului reprezintă un act juridic unilateral care în caz de litigiu urmează a fi probat de către creditor, atât cu privire la emiterea acestuia, cât şi cu privire la comunicarea acestuia destinatarului, în speţă debitorul obligaţiei neexecutate.

Recurenta a reiterat că decizia contestată s-a fundamentat pe o pretinsă reziliere. Având în vedere că înscrisul de la 72 trebuie exclus, rezultă că intimatul-pârât FGA nu a putut face nici dovada existenţei vreunei declaraţii de voinţă din partea B. de a rezilia Poliţa şi nici dovada comunicării respectivei declaraţii de voinţă către destinatar.

În aceste condiţii, recurenta a considerat că Decizia nr. 1833/2016 emisă de FGA este lovită de nulitate.

Recurenta reclamantă a mai susţinut că este îndreptăţită la plata sumei de 450.000 RON de la pârâtul FGA, având în vedere că pârâtul nu a contestat raportul întocmit de expertul judiciar D. în dosarul x/2014

În aceste condiţii, sunt aplicabile dispoziţiile art. 301 din C. proc. civ., în sensul că acest raport se consideră recunoscut de către FGA.

Realizarea la cheie a depozitului din Ploieşti şi a spaţiilor exterioare a făcut obiectul unui singur contract, respectiv x/2009, iar la data intrării în vigoare a acestuia au fost desfiinţate prin mutuus dissensus, potrivit clauzei 4.2., contractele anterioare respectiv 04/01/2008 şi 04/02.

Expertul D. a constatat, la fila x a raportului său de expertiză, că lucrările în discuţie au făcut obiectul Contractului şi au reprezentat lucrările de execuţie a sistemului infiltrare în strat/sistem de retenţie componentă SIS5/rigola 5.

Aceste lucrări au prezentat vicii care au condus la degradarea platformei de parcare în sensul că, pe o suprafaţă de 250 mp, parcarea s-a surpat cu o adâncime de circa 0,5 - 1 metru. Acest lucru este consemnat atât în notificarea de denunţare a viciilor nr. x către C. - Anexa nr. 5 la contestaţie -, cât şi în cuprinsul raportului întocmit de către D., precum şi în procesele-verbale de constatare încheiate de către subscrisa cu E. şi depuse odată cu cererea de plată către FGA.

Pentru înlăturarea viciilor, societatea reclamantă a contractat serviciile E. pentru care a plătit suma de 2.020.000 RON.

Recurenta a suţinut că, fiind în materie contractuală, în relaţia cu C. S.A. asiguratul lui B., nu trebuie să dovedească altceva decât existenţa viciului, culpa C. fiind prezumată cât timp această societate nu dovedeşte existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere potrivit C. civ. de la 1864.

B. a garantat prin Poliţă îndeplinirea obligaţiei lui C. de înlăturare a viciilor, obligaţie pe care C. nu şi-a îndeplinit-o. Întrucât B. a intrat în faliment, s-a născut obligaţia pârâtului FGA, potrivit art. 2 (3) din Legea nr. 213/2015, de garantare a acestei obligaţii în limita plafonului de 450.000 RON.

În final, recurenta reclamantă a arătat că Poliţa are şi natura unui contract de fidejusiune.

Prima instanţă a considerat că Poliţa ar reprezenta exclusiv un contract de asigurare şi că acesta ar fi fost reziliat.

Contrar reţinerilor instanţei de fond, recurenta a apreciat că intenţia B. a fost de a "garanta îndeplinirea pretenţiilor Beneficiarului faţă de viciile constatate la recepţia lucrărilor şi/sau ulterior, inclusiv acordarea de despăgubiri, precum şi recunoaşterea drepturilor Beneficiarului decurse din îndeplinirea insuficientă a obligaţiilor Executantului (C.) de remediere a viciilor".

În opinia recurentei, prin termenul "garanţie", B. a înţeles, potrivit clauzei 1 "contractul prin care o persoană numită fidejusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa." Rezultă că B. a intenţionat să garanteze executarea unor obligaţii ale C. şi să devină astfel debitor accesoriu al societăţii reclamante. Acesta este raportul juridic dintre A. şi B..

În concluzie, poliţia de asigurare cuprinde un contract unilateral prin care B., în calitate de fidejusor, se obligă să garanteze faţă de A. în calitate de creditor obligaţia debitorului C..

Fidejusiunea este un contract unilateral, iar nu sinalagmatic, A. în calitate de creditor neavând vreo obligaţie reciprocă şi interdependentă faţă de B.. Fiind un contract unilateral, acesta nu este susceptibil de reziliere şi o notificare de reziliere a poliţei de asigurare nr. 350/03.05.2010 nu ar fi putut conduce la încetarea raportului juridic dintre creditor şi fidejusor. Această notificare de reziliere ar fi putut cel mult să atragă încetarea raportului juridic dintre debitorul C. şi B., dar nu şi a raportului juridic dintre A. şi B. născut pe temeiul Poliţei.

II. Apărările intimatului

Intimatul pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivului de casare invocat, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Instanţa de recurs reţinte că motivul de casare invocat de recurenta reclamantă şi prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este incident "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Recurenta reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond nu a respectat dispoziţiile art. 292 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv că nu a aplicat sancţiunea neluării în seamă a copiei notificării de reziliere, aflată la dosar, în condiţiile în care intimatul pârât nu a prezentat originalul înscrisului, fapt ce i-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.

Potrivit art. 292 alin. (2) din C. proc. civ., "Dacă înscrisul este depus în copie, partea care l-a depus este obligată să aibă asupra sa originalul şi, la cerere, să îl prezinte instanţei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris".

Din analiza acestor dispoziţii procesuale rezultă că instanţa de judecată este cea care apreciază dacă, faţă de contestarea formulată de una dintre părţi, se impune prezentarea sau nu a originalului înscrisului de care cealaltă parte se foloseşte în procesul civil.

Or, verificând actele dosarului, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, că instanţa de fond nu a obligat intimatul pârât FGA să prezinte originalul notificării de reziliere ci, la termenul din 22.05.2017, i-a pus în vedere să efectueze demersuri în sensul identificării notificării de reziliere a poliţei de asigurare.

De asemenea, la termenul din 04.09.2017, având în vedere solicitarea reclamantei de a face aplicarea art. 292 alin. (2) din C. proc. civ. întrucât pârâtul nu a depus originalul deciziei de reziliere, Curtea de Apel a decis că urmează să dea relevanţă acestei împrejurări în raport de materialul probator aflat la dosarul cauzei.

În aceste condiţii, criticile recurentei reclamante, chiar dacă sunt invocate din perspectiva normelor de procedură care reglementează administrarea probei cu înscrisuri, vizează, în realitate, aprecierea probelor de către instanţa de fond, respectiv se tinde la o reinterpretare a materialului probator, în scopul reevaluării situaţiei de fapt.

Analiza şi aprecierea faptelor, administrarea şi interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care ţin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs prin prisma motivului de casare invocat de reclamantă sau a vreunui alt caz de casare dintre cele expres prevăzute de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, nu se poate invoca în calea de atac a recursului, nulitatea hotărârii judecătoreşti pentru modul de apreciere a probelor administrate ori valenţa probatorie acordată unui înscris care nu a fost depus în original.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, soluţionând un recurs în interesul legii a reţinut în considerentele Deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2020 referitoare la interpretare şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. că, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

În continuare, instanţa de control judiciar constată că, în mod corect, judecătorul fondului a reţinut că Poliţa privind asigurarea garanţiei de mentenanţă nr. 350/03.05.2010 este un contract de asigurare, prin care S.C. B. S.A., în calitate de asigurător, îşi asumă obligaţia ca, în schimbul primelor de asigurare, plătite de S.C. C. S.A., în calitate de asigurat, să acopere prejudiciile produse în cazul producerii riscului asigurat. Contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, din niciuna dintre clauzele contractului nu rezultă că acesta ar fi un contract de fidejusiune, respectiv că voinţa reală a părţilor a fost în sensul că B. S.A. a înţeles să îşi angajeze voinţa în calitate de fidejusor.

De asemenea, având în vedere că raportul de asigurare a existat doar între asigurătorul S.C. B. S.A. şi asiguratul S.C. C. S.A., asigurătorul nu avea obligaţia să îi comunice şi recurentei notificarea privind rezilierea contractului, această obligaţie revenindu-i asiguratului S.C. C. S.A.

În aceste condiţii, având în vedere şi prevederile art. 12 lit. e) din contactul de asigurare, potrivit cărora în cazul omisiunii asiguratului de a achita la termen prima de asigurare, asigurătorul are dreptul să refuze plata despăgubirii, instanţa de fond a reţinut în mod corect că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii B., în calitate de asigurător, motiv pentru care nu poate interveni nici răspunderea Fondului pentru Garantarea Asiguraţilor.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. Societate în Comandită Simplă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. Societate în Comandită Simplă împotriva sentinţei nr. 3380 din 2 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2021.