Probation officers' salary equalization: Ministry's payment liability quashed, National Probation Service's obligation upheld.

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2021

Deliberând asupra prezentelor recursuri, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Direcţia Naţională de Probaţiune şi Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate discriminarea şi obligarea pârâţilor la emiterea de ordine ale ministrului justiţiei prin care să li se recunoască egalizarea valorii de referinţă sectorială cu cea a magistraţilor, personalului auxiliar şi conex, din cadrul instanţelor, personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale de Probaţiune şi a Ministerului Justiţiei, categorii profesionale din cadrul familiei ocupaţionale Justiţie, pentru care s-a stabilit o valoare unică de referinţă sectorială în acord cu considerentele expuse în Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale a României; obligarea pârâţilor să plătească reclamanţilor diferenţele de salarii (actualizate cu indicele de inflaţie) calculate (cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în legile de salarizare unitară) pe baza valorii de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015 şi în cuantum de 405 RON +10%, începând cu data de 01.12.2015, până la momentul plăţii efective a acestor sume; obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale (penalizatoare) calculate începând cu data de 09.04.2015 şi până la data plăţii efective a sumelor cuvenite; obligarea pârâţilor la plata contribuţiei la fondul asigurărilor sociale pentru perioadele restante în acord cu valoarea de referinţă sectorială egalizată, precum şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 286 din 29 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Direcţia Naţională de Probaţiune şi Consiliului Naţional Pentru Combaterea Discriminării.

A obligat pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune la plata diferenţelor de drepturi salariale calculate prin raportare la VRS de 405 RON începând cu 09.04.2015, respectiv VRS de 445,5 RON începând cu 01.12.2015, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor diferenţe calculate de la data scadenţei fiecărei indemnizaţii până la data plăţii efective.

A respins primul capăt de cerere, ca rămas fără obiect.

A respins, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei şi pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune.

Ministerul Justiţiei a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).

În motivarea recursului, s-a arătat - în esenţă – că, deşi instanţa de fond a reţinut în considerentele hotărârii că Ministerul Justiţiei şi-a îndeplinit obligaţiile prin emiterea OMJ nr. 2883/C/19.072018, aceasta fiind de fapt şi singura atribuţie a acestui pârât, şi că plata diferenţelor salariale va cădea în sarcina Direcţiei Naţionale de Probaţiune, instanţa a obligat în mod greşit ministerul la plata efectivă a acestor diferenţe salariale.

Atribuţia ministrului justiţiei este de a emite ordinul, a Ministerului Justiţiei de a vira fondurile şi nu de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale solicitate. Prin urmare, formularea unor cereri având ca obiect pretenţii de ordin bănesc de către angajaţii Direcţiei Naţionale de Probaţiune nu poate să atragă, de plano, obligarea Ministerului Justiţiei la plata acestor sume.

Direcţia Naţională de Probaţiune are personalitate juridică, iar raporturile de muncă ale reclamantelor sunt stabilite cu angajatorul. Aşadar, instituţia care efectuează în concret plata drepturilor salariale către reclamante este Direcţia Naţională de Probaţiune. În acest context, obligarea Ministerului Justiţiei la plata diferenţelor salariale rezultate este lipsită de temei legal.

Direcţia Naţională de Probaţiune a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Soluţia primei instanţe, de obligare a pârâtei Direcţia Naţională de Probaţiune la plata diferenţelor de drepturi salariale este nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile întrucât, pentru a se putea pronunţa asupra acordării acestor drepturi, era necesar să existe un "refuz neiustificat" al pârâţilor DNP şi MJ, în sensul dispoziţiior art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În opinia recurentei pârâte, această condiţie nu este îndeplinită în cauză, întrucât prin OMJ nr. 2883/C/2018 s-a realizat recunoaşterea de către pârâţii DNP şi MJ a pretenţiilor reclamanţilor, iar ordonatorul principal de credite şi-a asumat alocarea fondurilor în buget în vederea plăţii sumelor rezultate ca urmare a rectificării OMJ nr. 542/C/2018.

Potrivit art. 4 din OMJ nr. 2883/C/2018, ordonatorul de credite a stabilit următoarele: "Plata drepturilor salariale prin raportare la valorile de referinţă sectoriale prevăzute la art. 1 se va realiza după cum urmează:

a) începând cu luna august 2018, pentru drepturile salariate aferente lunii iulie 2018;

b)pentru perioada 09.04.2015-30.06.2018, după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Direcţiei Naţionale de Probaţiune".

Prin urmare, în mod greşit s-a pronunţat instanţa de fond, apreciind că "nu există justificare legală pentru eşalonarea sumelor datorate" în condiţiile în care nu a fost învestită cu anularea sau modificarea OMJ nr. 2883/C/2018.

Totodată, recurenta pârâtă a invocat şi prevederile art. 1 şi art. 2 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 3/2019 privind eşalonarea plăţii drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei.

În concluzie, în lipsa unui refuz nejustificat din partea pârâţilor DNP şi MJ în sensul dispoziţiior art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, premisa necesară care trebuia verificată de instanţa de fond prin raportare la dispoziţiile din O.U.G. nr. 3/2019, acordarea diferenţelor rezultate în urma emiterii OMJ nr. 2883/C/19.07.2018 s-a realizat cu încălcarea normelor de drept material, fiind incident cazul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta pârâtă Direcţia Naţională de Probaţiune a mai susţinut că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu art. 9 alin. (2) şi art. 22 pct. 6 din C. proc. civ.).

Raportat la aceste dispoziţii legale, soluţia primei instanţe de obligare a pârâtei Direcţia Naţională de Probaţiune la plata diferenţelor de drepturi acordate deja prin OMJ nr. 2883/C/19.07.2018 este nelegală, fiind dată cu încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul disponibilităţii şi limitele învestirii instanţei, întrucât, pentru a se putea pronunţa asupra acordării acestor drepturi, era necesar ca instanţa instanţa să analizeze fondul cauzei, condiţie care nu este îndeplinită în cauză, întrucât s-a realizat recunoaşterea de către pârâţi a pretenţiilor reclamanţilor.

Astfel, în cursul judecăţii, OMJ nr. 542/C/2018 a fost modificat prin OMJ nr. 2883/C/2018, fiind acordate valori de referinţă sectoriale mai mari decât cele solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv s-a statuat că în perioada 09.04.2015-30.11.2015 personalul de probaţiune beneficiază de un salariu de bază lunar stabilit prin raportare la valoarea de referinţă sectorială 421.36 RON (art. 1 alin. (1), în perioada 01.12.2015-31.12.2017 prin raportare la valoarea de referinţă sectorială 463.5 RON (art. 1 alin. (2), iar începând cu data de 1 ianuarie 2018, în aplicarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, drepturile se recalculează în funcţie de valoarea de referinţa sectorială 463,5 RON (art. 2).

Totodată, la art. 5 din acest act administrativ s-a precizat că valoarea de referinţă sectorială de 347,109 RON prevăzută la art. 1 alin. (1) din OMJ nr. 542/C/2018 se modifică şi devine 463,5 RON.

Prin urmare, prin OMJ nr. 2883/C/2018 s-a realizat recunoaşterea de către pârâţi a drepturilor solicitate de către intimaţii reclamanţi şi, mai mult, s-a acordat o valoare de referinţă şi mai mare decât cea solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Pentru a putea obliga pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune la plata diferentelor rezultate în urma emiterii O.M.J. nr. 2883/C/19.07.2018 era necesar ca instanţa să aibă posibilitatea efectuării unei cercetări a fondului dreptului.

Or, dreptul fiind deja recunoscut de către pârâţii DNP si MJ, instanţa a dispus respingerea ca fiind rămasă fără obiect a solicitării, astfel cum rezultă din considerentele sentinţei.

Recurenta pârâtă a mai considerat că obligaţiile de plată a drepturilor salariale restante actualizate cu rata inflaţiei şi acordarea dobânzilor în temeiul OMJ nr. 2883/C/2018 nu pot avea caracter executoriu, fiind incidente dispoziţiile din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 3/2019 privind eşalonarea plăţii drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei.

În final, recurenta pârâtă a apreciat că Decizia ÎCCJ nr. 2/2014, invocată de instaţa de fond, nu este aplicabilă în speţă întrucât intimaţii-reclamanţi nu se află în posesia unui titlu executoriu.

4. Apărările intimaţilor

Intimaţii reclamanţii au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată prin prisma cadrului legal incident speţei deduse judecăţii, precum şi prin raportare la criticile formulate de recurenţi, Înalta Curte reţine următoarele:

Reclamanţii A., B., C., D. şi E. au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Direcţia Naţională de Probaţiune şi Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând acordarea unor drepturi salariale pe care se consideră îndreptăţiţi să le primească în baza unei valori unice de referinţă sectorială stabilite pentru familia ocupaţională Justiţie.

Curtea de apel a obligat pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune la plata diferenţelor de drepturi salariale calculate prin raportare la VRS de 405 RON începând cu 09.04.2015, respectiv VRS de 445,5 RON începând cu 01.12.2015, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor diferenţe calculate de la data scadenţei fiecărei indemnizaţii până la data plăţii efective.

Înalta Curte constată întemeiată critica din recursul pârâtului Ministerului Justiţiei referitoare la obligarea ministerului la acordarea drepturilor salariale şi a dobânzilor legale aferente.

Prima instanţă, reţinând emiterea de către Ministrul Justiţiei a Ordinului nr. 2883/C/19.07.2018, a obligat şi ministerul să plătească reclamanţilor diferenţele salariale rezultate în urma emiterii ordinului menţionat anterior, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii şi dobânda legală aferentă, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective.

Această din urmă dispoziţie va fi înlăturată de către instanţa de control judiciar, deoarece aceasta nu se justifică numai prin prisma calităţii recurentului de ordonator principal de credite.

Prin urmare, nu trebuie confundată obligaţia Ministerului Justiţiei de a face demersuri, în calitate de ordonator principal de credite, pentru asigurarea sumelor reprezentând drepturile salariale cuvenite intimaţilor reclamanţi, cu obligaţia de plată efectivă a respectivelor diferenţe salariale.

De altfel, potrivit celor statuate în Decizia nr. 13/2016, pronunţată într-un recurs în interesul legii (aplicabilă mutatis mutandis în cauza de faţă) şi a dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 304/2004 se poate concluziona că, în privinţa acestei cereri, Ministerul Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă, nefiind titular al obligaţiei de plată efectivă a respectivelor drepturi salariale.

În continuare, Înalta Curte constată că este nefondat recursul formulat de pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune.

Recurenta pârâtă a formulat critici cu privire la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, susţinând că pentru a se putea pronunţa instanţa asupra acestor drepturi salariale era necesar să existe un "refuz justificat" al pârâţilor în acest sens, condiţie neîndeplinită în cauză.

Într-adevăr, prin Ordinul nr. 2883/C/19.07.2018, s-a dispus recalcularea drepturilor personalului de probaţiune pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioada 01.12.2015 – 31.12.2017, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON, iar pârâţii au îndeplinit de bunăvoie obligaţiile de majorare a valorii de referinţă sectorială.

Întrucât prin ordinul anterior precizat s-a recunoscut practic caracterul nelegal al actelor administrative de salarizare anterioare, emise începând cu data de 09.04.2015, din perspectiva cuantumului valorii de referinţă sectorială, Înalta Curte reţine, în acord cu judecătorul fondului, că prin omisiunea de a emite dispoziţii de salarizare cu indemnizaţia de încadrare raportată la valorile de referinţă sectoriale cuvenite, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamanţilor, în sensul art. 1531 din C. civ. din 2009, fiind îndeplinite condiţiile angajării răspunderii pârâtei.

Totodată, instanţa de recurs observă că emitentul ordinului nu şi-a asumat niciun termen de plată a drepturilor restante, astfel că inserarea menţiunii potrivit cărora plata se va realiza "după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Direcţiei Naţionale de Probaţiune" nu prezintă niciun efect juridic, fiind vorba despre o condiţie pur potestativă în favoarea debitorului obligaţiei de plată.

Nu pot fi primite nici criticile formulate cu referire la O.U.G. nr. 3/2019, întrucât acestea ţin de executarea, respectiv modalitatea de executare a hotărârii, efectuarea plăţii reprezentând o chestiune care priveşte executarea obligaţiei, iar nu stabilirea acesteia.

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a admis şi capătul de cerere privind actualizarea cu indicele de inflaţie a sumelor datorate şi plata dobânzii legale, având în vedere că prin ordinele emise s-a stabilit acordarea diferenţelor salariale datorate, dar nu şi actualizarea sumelor pretinse cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

Din această perspectivă, în cauză, se impune cumulul dobânzii legale cu actualizarea în temeiul principiului reparării integrale a prejudiciului, fiind mecanisme menite a repara prejudicii distincte.

Referitor la susţinerea recurentei pârâte, invocată prin notele scrise aflate la dosar, în sensul că a rămas fără obiect capătul de cerere privind plata diferenţelor de drepturi salariale în temeiul OMJ nr. 2883/C/2018, respectiv prematuritatea acestui capăt de cerere prin raportare la termenele de plată scadente, instanţa de recurs constată că aceste aspecte nu pot conduce la reformarea sentinţei atacate întrucât înscrisurile depuse drept dovezi de achitare a acestor diferenţe pot reprezenta executarea sentinţei, însă nu există toate elementele probatorii de natură a forma convingerea instanţei că a fost executată integral hotărârea în privinţa plăţii respectivelor drepturi salariale.

Recurenta pârâtă a mai invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia se impune soluţia de casare în soluţionarea recursului "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat normele de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.", susţinând că, prin obligarea Direcţiei Naţionale de Probaţiune la plata diferenţelor de drepturi acordate deja prin OMJ nr. 2883/C/19.07.2018, prima instanţă a încălcat principii fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul disponibilităţii şi limitele învestirii instanţei.

Contrar susţinerilor recurentei pârâte, Înalta Curte constată că, prin concluziile scrise cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată aflate la dosarul instanţei de fond, reclamanţii şi-au menţinut solicitările din cererea de chemare în judecată, cu excepţia primului punct, respectiv obligarea MJ şi DNP la emiterea ordinelor cu noua valoare de referinţă sectorială. Reclamanţii au precizat că, deşi a fost emis Ordinul nr. 2883/C/2018, nu au fost plătite sumele restante şi nici nu a fost stabilit un calendar pentru plata acestora, subliniind faptul că îşi menţin capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale cuvenite începând cu data de 09.04.2015, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, precum şi dobânda aferentă.

Prin urmare, susţinerile recurentei pârâte în sensul încălcării principiului disponibilităţii (art. 9 din C. proc. civ.) şi al rolului activ al instanţei (art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.) raportat la împrejurarea că instanţa nu a fost învestită de către reclamanţi cu solicitările asupra cărora s-a pronunţat sunt lipsite de suport, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

5. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca casa în parte sentinţa recurată, respingând ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata drepturilor salariale, şi va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 286 din 29 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată.

Respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la plata drepturilor salariale.

Menţine în rest sentinţa recurată.

Respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune împotriva sentinţei civile nr. 286 din 29 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2021.