Bonus cap challenge rejected: 30% aggregate ceiling applies to Justice bonuses under Law No. 153/2017.

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Alba Iulia şi Tribunalul Alba, solicitând anularea în parte a Ordinului 564/C/06.02.2018 emis de Ministrul Justiţiei şi modificarea acestuia în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor pentru condiţii grele, vătămătoare şi periculoase, respectiv al celor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii, astfel cum acestea au fost acordate potrivit Anexei nr. 2.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 19 din 8 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia

a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Alba Iulia.

A respins acţiunea privind pe reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. şi pe pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Alba Iulia şi Tribunalul Alba, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenţii reclamanţi au susţinut că instanţa de fond s-a limitat la a efectua o enumerare a textelor de lege cărora le-a dat o interpretare proprie, fără însă a combate argumentele invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată.

Contrar aprecierii primei instanţe, recurenţii au considerat că prevederile art. 4 şi art. 5 din anexa nr. V la Legea nr. 153/2017 constituie norma specială aplicabilă familiei ocupaţionale Justiţie din moment ce art. 24 prevede că limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. 1 - VIII."

Or, Anexa V prevede pentru familia ocupaţională Justiţie, sporuri în cuantum maxim total de 45%, aceasta fiind o normă juridică civilă specială, aplicabilă acestei familii ocupaţionale. Prin urmare, chiar dacă Legea nr. 153/2017 nu prevede în mod imperativ un cuantum al sporurilor, revine ordonatorului principal de credite sarcina stabilirii cuantumului acestora, însumând cele trei sporuri la valoarea maximă (condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase; sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică; sporul de confidenţialitate), astfel cum sunt prevăzute în art. 4 şi art. 5 din Anexa V a actului normativ, rezultând un cuantum maxim de 45%.

În opinia recurenţilor, nu era necesar ca legiuitorul să fi prevăzut o excepţie expresă pentru familia ocupaţională Justiţie de la limita impusă prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de vreme ce specialia generalibus derogant, iar prin însumarea cuantumurilor maxime ale sporurilor prevăzute în Anexa V din lege se ajunge la 45 %.

O interpretare contrară ar genera neconstituţionalitatea prevederilor art. 25 alin. (1) rap. la art. 4 şi art. 5 din anexa V din Legea nr. 153/2017, având în vedere că acestea conţin prevederi contradictorii ce nu se pliază pe cerinţele de claritate impuse inclusiv de jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale.

4. Apărările intimaţilor

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind dezvoltate de către recurenţi argumente care să justifice invocarea sa.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudenţa sa că dispoziţiile legale mai sus menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluţia şi argumentarea îi nemulţumesc pe recurenţi, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin raportare la prevederile legislaţiei privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Înalta Curte reţine că reclamanţii a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ Ordinul 564/C/06.02.2018 emis de Ministrul Justiţiei privind cuantumul sporurilor pentru condiţii grele, vătămătoare şi periculoase, respectiv al celor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată, reţinând că Legea nr. 153/2017 nu prevede în mod imperativ un cuantum al sporurilor, ordonatorul de credite stabilind cuantumul acestora, cu obligaţia să se încadreze în limita maximă stabilită de legiuitor pe fiecare spor şi cu încadrarea în procentul de 30% prevăzut la art. 25 din lege.

Recurenţii reclamanţi au criticat sentinţa primei instanţe susţinând că, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (1) rap. la art. 4 şi art. 5 din anexa V din Legea nr. 153/2017, revine ordonatorului principal de credite sarcina stabilirii cuantumului sporurilor prin însumarea celor trei sporuri la valoarea maximă, rezultând un cuantum maxim de 45%.

Această critică este nefondată.

Contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi, Înalta Curte constată că prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Cu alte cuvinte, indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din Capitolul VIII Secţiunea I din Anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Este adevărat că regula generală instituită de legiuitor prin norma prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, aceea a plafonării sumei sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite la un procent maxim de 30% din suma salariilor de bază, cunoaşte şi excepţii, însă acestea sunt stabilite de legiuitor în cadrul aceluiaşi articol 25, la alin. (2), 4) şi 6) şi nu în anexe, ceea ce conduce la concluzia că aceste dispoziţii au caracter de normă specială, derogatorie de la regula stabilită prin art. 25 alin. (1) din lege şi nu normele înscrise în anexele aceleiaşi legi.

Astfel, nu poate fi reţinut un eventual caracter contradictoriu al reglementării cuprinse în dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 faţă de reglementarea cuprinsă la art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege, întrucât primele texte de lege au ca obiect de reglementare cuantumul sporurilor care pot fi acordate unor categorii concrete de salariaţi, în timp ce prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, fără a reglementa dreptul la unul sau mai multe sporuri, în concret şi cu atât mai puţin cuantumul acestor sporuri, cuprind o limitare, în toate cazurile, a sumei sporurilor şi a altor adaosuri prevăzute în anexele legii la nivelul maxim de 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale în prezenta speţă, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. împotriva sentinţei nr. 19 din 8 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2021.