Administrative court jurisdiction limits: challenge to discriminatory salary regulations embedded in statutory annexes via annulment of administrative orders

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului să modifice Ordinul nr. 2272 din data de 04.08.2017 şi Ordinul nr. 247 din 30.01.2018, în sensul egalizării indemnizaţiilor de încadrare ale procurorilor cu indemnizaţiile de încadrare pentru judecători, corespunzător funcţiei şi vechimii în funcţie a fiecăruia.

Reclamantul a considerat că se impune sesizarea Curţii Constituţionale pentru constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor Anexei V din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi implicit a celor două ordine ale Parchetului General, nr. 2272/2017, respectiv nr. 247/2018.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1962 din 7 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea privind sesizarea Curtii Constitutionale formulată de reclamantul A. ca inadmisibilă.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul A., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul reclamant a susţinut că, deşi s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pe considerentul că la emiterea ordinelor contestate nu au fost avute în vedere dispoziţiile din Anexa V la Legea 153/2017, aplicabile din anul 2022, apreciindu-se astfel că aceste dispoziţii nu au legătură cu obiectul cauzei, în mod contradictoriu, în motivarea sentinţei civile nr. 1962 din 07.06.2019 instanţa de fond a reţinut următoarele: " ... Criticile reclamantului în legătură cu nesocotirea principiului nediscriminarii nu pot fi analizate în acest cadru procesual, întrucât ele privesc în realitate dispoziţiile Legii nr. 153/2017, reprezentând aspecte ce ţin de analiza constituţionalităţii acestui act normativ....".

Recurentul a invocat o speţă având ca obiect anularea Ordinului nr. 247/30.01.2018 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în care, la data de 18.10.2019, Completul nr. 22 fond de la Curtea de Apel Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională în vederea soluţionării excepţiei de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (5) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, art. 38 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) şi art. 3 alin. (4) din Legea 153/2017, art. 38 alin. (1) şi alin. (2), lit. a) şi alin. (4) din Legea nr. 153/2017 şi art. 25 din Cap. II, Secţiunea a III-a a Legii nr. 153/2017, art. 9 din Secţiunea I, Cap. VIII al Anexei V din Legea nr. 153/2017 coroborat cu Anexa V. Cap. I, lit. A) din Legea nr. 153/2017 (dosarul civil nr. x/2018 al Curţii de Apel Bucureşti).

Raportat la aceste aspecte, reiese foarte clar, în opinia recurentului, nu numai faptul că sentinţa nr. 1962 din 07.06.2019 cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, ci şi împrejurarea potrivit căreia, la nivelul aceleiaşi instanţe, completurile dau interpretări diferite normelor de procedură civilă, judecă cu "măsuri" diferite, în ceea ce priveşte cauze având acelaşi obiect, ori cu obiecte identice.

4. Apărările intimatului

Intimatul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus la dosar Note de şedinţă, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, nefiind dezvoltate de către recurentul reclamant argumente care să justifice invocarea sa.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudenţa sa că dispoziţiile legale mai sus menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluţia şi argumentarea îl nemulţumesc pe recurent, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Contrar susţinerilor recurentului reclamant cu privire la motivarea contradictorie a sentinţei atacate, Înalta Curte observă că prima instanţă a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, deşi a apreciat că argumentele invocate pentru anularea ordinelor contestate ţin de analiza constituţionalităţii Legii nr. 153/2017, raportat la aplicarea etapizată a actului normativ şi la susţinerile reclamantului în sensul că în anul 2022 indemnizatiile pentru judecători vor fi mai mari decât cele stabilite pentru procurori, în contextul în care la emiterea ordinelor în discuţie nu au fost avute în vedere dispoziţiile Anexei V la Legea nr. 153/2017 aplicabile din anul 2022.

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin raportare la prevederile legislaţiei privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Înalta Curte reţine că recurentul reclamant A. a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ Ordinul nr. 2272 din data de 04.08.2017 şi Ordinul nr. 247 din 30.01.2018 emise de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind reîncadrarea în funcţii, cu vechimea în funcţie şi gradaţia corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, pentru procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă curţile de apel, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă tribunale, procurorii şi procurorii stagiari din cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii.

Reclamantul a apreciat că, în Anexa V din Legea nr. 153/2017, legiuitorul a prevăzut indemnizaţiile de încadrare pe care le vor avea judecătorii, procurorii şi magistraţii asistenţi în anul 2022 în mod cu totul nejustificat şi discriminatoriu, stabilind diferenţieri în cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale de funcţii bugetare "Justiţie" (mai mici pentru procurori decât pentru judecători).

Reclamantul a arătat că atât funcţia de judecător, cât şi cea de procuror, sunt incompatibile cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, potrivit art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţia României, invocând şi prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţia României potrivit cărora cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţii publice, fără privilegii şi fără discriminări.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată, reţinând că motivele de nelegalitate invocate de către reclamant prin prezentul demers judiciar nu sunt proprii ordinelor contestate, ci privesc în fapt dispoziţiilor Legii nr. 153/2017, care nu pot fi supuse controlului instanţei de contencios administrativ.

Totodată, judecătorul fondului a constatat că susţinerile reclamantului în legătură cu nesocotirea principiului nediscriminării nu pot fi analizate în acest cadru procesual, întrucât ele privesc în realitate dispoziţiile Legii nr. 153/2017, reprezentând aspecte ce ţin de analiza constituţionalităţii acestui act normativ.

Înalta Curte constată că nu poate fi analizată, pe calea unui litigiu în anularea unui act administrativ, legalitatea unui sistem normativ de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, întrucât instanţa de contencios şi-ar depăşi atribuţiile jurisdicţionale, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.

Nu pot fi primite susţinerile recurentului în sensul că modul în care este reglementată salarizarea prin Anexa V din Legea nr. 153/2017 este discriminatoriu pentru procurori, prin raportare la judecători.

Instanţa de recurs apreciază că finalitatea urmărită de către recurentul reclamant este modificarea unui text de lege în vigoare şi nedeclarat ca fiind neconstituţional, sub motivul unei pretinse discriminări prin efectul legii, urmată de crearea unei norme pe cale jurisprudenţială. Or, aşa cum s-a arătat anterior, lipseşte temeiul legal care să atribuie instanţei competenţa de a proceda de o asemenea manieră.

Referitor la pronunţarea unei soluţii diferite într-o cauză similară, Înalta Curte constată că această împrejurare constituie un aspect de practică neunitară şi nu un motiv de nelegalitate a sentinţei recurate.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale în prezenta speţă, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1962 din 7 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2021.