Clawback contribution tax base calculation including third-party distribution margins

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, următoarele:

- anularea actului administrativ emis de CNAS, respectiv Notificarea nr. x/29.01.2015 transmisă prin e-mail la 30.01.2015 prin care au fost comunicate valoarea procentului "p" pentru trimestrul al IV-lea al anului 2014 care este de 25,23%, inclusiv elementele formulei de calcul ale acestuia, şi valoarea consumului de medicamente pretins înregistrate în trimestrul al IV-lea al anului 2014 suportate din FNUASS şi bugetul Ministerului Sănătăţii, pretins centralizate conform declaraţiilor fiecărui plătitor al contribuţiei;

- anularea Adresei nr. x/06.03.2015 de soluţionare a contestaţiei formulată împotriva Notificării în cadrul procedurii prealabile.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 739 din 21 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, s-a arătat – în esenţă – că instanţa de fond nu a analizat şi, prin urmare, nici nu a aplicat în cauză art. 20 şi art. 21 Constituţia României coroborat cu art. 6 CEDO şi art. 41 Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, principiul transparenţei, al predictibilităţii fiscale, al proporţionalităţii, al justei aşezări a sarcinilor şi al certitudinii fiscale.

Recurenta a arătat că prima instanţă în mod greşit a reţinut că prin cererea de chemare în judecată s-ar fi criticat însăşi norma legală aplicabilă cauzei, a cărei constituţionalitate a fost susţinută de Curtea Constituţională.

Recurenta a susţinut că nu a contestat existenţa în sine a instituirii prin lege a obligaţiei de plată a contribuţiei clawback, ci a invocat nelegalitatea procedurii prin care CNAS a calculat baza de impunere, fără a permite în vreun fel reclamantei să verifice dacă valorile calculate şi comunicate ar fi sau nu corecte.

Prima instanţă a validat procedura prin care unui contribuabil i se impută la plată o taxă astfel calculată, impunând practic a accepta pretinsa corectitudine şi legalitate a anumitor sume pur şi simplu pentru că aşa apreciază autoritatea - ceea ce înseamnă îngrădirea liberului acces la justiţie, a dreptului la apărare, a dreptul la un proces echitabil, a principiului egalităţii de arme. Art. 6 CEDO reprezintă esenţa protecţiei drepturilor procedurale ale oricărei persoane întrucât posibilitatea efectivă a recurgerii la judecată este singura garanţie a efectivităţii drepturilor, procesul echitabil având deplina aplicabilitate şi în materia contenciosului administrativ şi fiscal.

Pentru a se asigura principiul aplicării prioritate a Convenţiei, instanţa avea obligaţia să aplice şi să interpreteze normele dreptului intern numai în conformitate cu dispoziţiile acestui act internaţional, iar în caz de incompatibilitate să fie aplicat cu prioritate - ceea ce prima instanţă nu a făcut.

Prima instanţă nu a analizat din perspectiva principiilor şi normelor aplicabile invocate de reclamantă, ci a considerat strict că dacă Ordonanţa prevede că CNAS va comunica contribuabilului valorile bazei de impunere (procentul "p", consumul individual trimestrial şi consumul total trimestrial "CTt") atunci CNAS nu are o obligaţie de justificare a acestor valori, de motivare a modului în care a ajuns la acestea.

Recurenta reclamantă a susţinut este imposibil să verifice sarcina fiscală ce i-a fost impusă şi că, chiar dacă argumentul de nelegalitate ar fi interpretat ca un argument ce ar privi însăşi O.U.G. nr. 77/2011 ori ca un argument ce ar privi doar aplicarea/interpretarea O.U.G. nr. 77/2011, cel puţin dreptul la apărare, accesul efectiv la justiţie şi dreputl la un proces real şi echitabil sunt încălcate, astfel că instanţa este obligată, conform art. 20 din Constituţia României, să aplice dreptul comunitar - în speţă art. 6 CEDO.

Recurenta a apreciat că sunt incidente prevederile art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale privind dreptul la o bună administrare, care obligă, printre altele, o autoritate publică să fie transparentă şi să motiveze actele administrative emise către cetăţeni/persoane juridice.

O contestare reală şi efectivă a valorilor comunicate de CNAS este imposibilă prin prisma faptului că este imposibilă verificarea de către contribuabil a legalităţii şi acurateţii acestor valori în lipsa informaţiilor care au stat la baza compunerii indicatorilor comunicaţi de autoritate, notificarea fiind nemotivată din această perspectivă.

Referitor la stabilirea bazei de calcul prin transmiterea datelor în format electronic, prima instanţă a considerat că modalitatea de determinare a valorilor de consum, prin transmiterea datelor în format electronic, este în conformitate cu concluziile deciziilor Curţii Constituţionale care au respins excepţiile de neconstitutionalitate a dispoziţiilor care stabilesc această metodă de stabilire a bazei, fără a mai face o altă analiză a legalităţii modului de determinare în concret a acestei baze de calcul.

Faptul că legea - art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 77/2011 - dă o anumita valoare probatorie înregistrărilor în SIUI nu îndreptăţea instanţa să înlăture toate celelalte mijloace de probă solicitate, prin care societatea reclamantă a încercat să dovedească: (i) ca datele de consum şi valorile nu ar fi exacte şi (ii) necesitatea furnizării "datelor primare" referitoare la modul în care s-a "format" consumul, respectiv documentele de eliberare a medicamentelor, cele de achiziţie de către furnizorii de servicii medicale, concordanţa dintre datele acestora, etc.

Aplicaţia informatică nu este ceva abstract, informaţiile sunt introduse de furnizorii de servicii medicale în baza punerii la dispoziţie a medicamentelor către pacienţi în regim compensat - acela este, în realitate, temeiul de fapt al generării valorilor de consum care însă nu au putut fi verificate în detaliu din cauza modului în care a fost emisă notificarea de CNAS.

Recurenta a mai susţinut că prima instanţă a respins argumentul privind încălcarea art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011 – prin includerea "adaosurilor" în indicatorul "CTt" şi respectiv în valoarea consumului individual, motivând exclusiv pe considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 668/2014 si 484/2014.

În realitate, ceea ce s-a pus în discuţie este nelegalitatca includerii de către CNAS în baza de impunere a contribuţiei datorate de către un contribuabil a adaosurilor comerciale obţinute de ceilalţi terţi care activează pe piaţa relevantă.

Prin Deciziile CCR indicate de prima instanţă s-a respins excepţia de neconstitutionalitate, motivând că stabilirea obligaţiei de plată a contribuţiei clawback doar în sarcina deţinătorilor autorizaţiilor de punere pe piaţă nu poate fi considerată o discriminare în raport de ceilalţi agenţi economici pe lanţul de distribuţie de medicamente. CCR a statuat că numai producătorii au obligaţia de plată a contribuţiei clawback, nu şi distribuitorii.

Recurenta a susţinut că nu se regăseşte în considerentele CCR din deciziile date în materia clawback o argumentaţie în sensul că ar fi constituţional ca un contribuabil să fie obligat să achite o taxă (fiscală ori parafiscală) asupra beneficiului obţinut de o altă entitate şi nici că adaosurile terţilor devin în vreun fel adaosuri proprii ale plătitorului pentru a intra în noţiunea de "vânzări proprii" - statuată explicit de textul art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011 şi care a fost încălcat de prima instanţă.

Invocând prevederile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011, recurenta a apreciat că baza de calcul a "CTt" nu include adaosurile comerciale ale terţilor implicaţi în lanţul de distribuţie. Adaosurile acestor participanţi la piaţă nu sunt ale "plătitorului" şi nu sunt incluse în "vânzările plătitorului". Aceste adaosuri sunt incluse numai în vânzările respectivilor distribuitori ori retail-eri (fiind ale unor terţi, nu ale "plătitorului" stabilit de art. 3 alin. (1) text care foloseşte ca bază clară la stabilirea "consumului" numai noţiunea de "vânzări ale plătitorului").

Acest mod de aplicare/interpretare al art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011 (de excludere a adaosurilor comerciale ale terţilor din baza de impunere a contribuţiei clawback) este în deplină concordanţă cu o logică generală de concepere/instituire a taxelor - se are în vedere taxarea raportat la propriile beneficii ale contribuabilului şi niciodată raportat la beneficiile obţinute de alţi terţi.

Devine astfel irelevant dacă adaosurile sunt sau nu reglementate, ori dacă în concret sunt cele maximale permise de lege ori unele mai mici. Ceea ce este relevant este că numai adaosul propriu al "plătitorului de Contribuţie" intră/este inclus în vânzările respectivului plătitor. Nu şi adaosurile altor entităţi.

Prima instanţă a ignorat această stare de drept, încălcând textul explicit al art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2011, fiind şi în acest caz în prezenta motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, motivarea reţinută prin sentinţa atacată cu privire la aceste aspecte este total străină cauzei, încadrându-se şi în motivul de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În final, recurenta a susţinut că pronunţarea sentinţei recurate s-a făcut în baza unui material probator deficitar, speţa fiind soluţionată doar prin raportare la decizii ale Curţii Constituţionale, dar fară a se proceda la nicio verificare de fapt, ceea ce este contrar unei activităţi de judecată în care se apreciază dacă legea a fost corect aplicată de o autoritate la o situaţie de fapt dată.

Astfel, la dezbaterile de la termenul din 21 februarie 2018, prima instanţă a respins proba cu expertiza contabilă solicitată de reclamantă, considerând că motivele de nelegalitatc ale Notificării expuse în cererea introductivă nu supun instanţei o discrepanţă (între datele comunicate şi propriile evidenţe), şi că chestiunea avansată a fost soluţionată de Curtea Constituţională.

Recurenta a apreciat că respingerea administrării probei cu expertiza contabilă a pus reclamanta în imposibilitatea de a dovedi situaţia reală şi adevărul în cauză, în condiţiile în care datele centralizate ale consumului de medicamente sunt deţinute doar de intimata CNAS.

În opinia recurentei reclamante, împrejurarea că a statuat Curtea Constituţionala că mecansimul de stabilire a contribuţiei clawback este constituţional nu echivalează cu corectitudinea valorilor consumului comunicate într-un caz dat cum este cel dedus judecăţii.

II. Apărările intimatei

Intimata pârâtă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta reclamantă A. S.R.L. a supus controlului instanţei de contencios administrativ şi fiscal Notificarea nr. x/29.01.2015 prin care pârâta CNAS a comunicat reclamantei, în calitatea sa de deţinătoare de autorizaţii de punere pe piaţă medicamente, valoarea procentului p pentru trimestrul IV al anului 2014 şi valoarea aferentă consumului de medicamente pentru trimestrul IV 2014 suportat din FNUASS şi din bugetul MS aferent vânzărilor reclamantei, pentru medicamentele din lista depusă pentru care datorează contribuţia trimestrială, şi Adresa nr. x/06.03.2015 prin care CNAS a răspuns contestaţiei administrative.

Instanţa de fond a respins acţiunea formulată de reclamantă ca nefondată.

Prin motivele de recurs, recurenta reclamantă a susţinut că valorile comunicate reclamantei de către pârâtă încalcă principiul transparenţei, predictibilităţii, proporţionalităţii şi certitudinii fiscale, întrucât nu este posibilă verificarea valorilor medicamentelor comunicate de CNAS, ceea ce echivalează cu nemotivarea actului administrativ atacat.

Deşi a susţinut că nu a criticat existenţa efectivă a contribuţiei clawback, recurenta reclamantă a contestat mecanismul de stabilire a valorii consumului individual şi total, cu motivarea că este netransparent şi nu poate fi verificat de plătitorii contribuţiei. În acest context, recurenta reclamantă a mai arătat că datele primare, colectate de la unităţile unde s-a înregistrat consumul de medicamente al DAPP, nu au fost comunicate nici contribuabilului şi nici instanţei de judecată.

Aceste critici sunt nefondate.

Instanţa de recurs constată că Notificarea nr. x/29.01.2015 cuprinde atât temeiul de drept în baza căruia a fost emisă cât şi indicarea elementelor obligatorii stabilite de legea cadru în materie O.U.G. nr. 77/2011, respectiv indicarea modalităţii de calcul a contribuţiei şi valoarea procentului "p", în raport de care recurenta poate stabili dacă în cazul său au fost sau nu respectate dispoziţiile legale incidente.

În conformitate cu prevederile art. 2 din Ordinul comun MS/CNAS nr. 1518/890 din 3 noiembrie 2011 pentru aprobarea formularului de raportare a consumului de medicamente, furnizorii de servicii medicale răspund de corectitudinea şi exactitatea datelor raportate caselor de asigurări de sănătate. Prin urmare, acest mecanism este unul care are la bază raportări însuşite şi asumate pentru corectitudinea lor de către furnizorii de servicii medicale, validate de casele de asigurări de sănătate şi transmise CNAS, iar aceste date au fost transmise recurentei aşa cum au fost comunicate CNAS.

Faptul că recurenta nu poate verifica, în concret, datele primare pe care intimata le-a folosit la stabilirea taxei şi modalitatea în care s-a ajuns la datele comunicate, reprezintă – aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului – în realitate o critică la adresa cadrului legislativ, care nu poate fi pus în discuţie, în prezenta cauză, întrucât nu poate fi analizată pe calea unui litigiu în anularea unui act administrativ individual, legalitatea unui sistem normativ de raportare al CNAS, având în vedere că instanţa de contencios nu a fost învestită cu o atare cerere sau, după caz, în prealabil Curtea Constituţională nu a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor normative în cauză.

Pe baza acestor date se comunică notificarea către cei obligaţi la plata contribuţiei, neexistând nicio dispoziţie legală care să prevadă că în cuprinsul notificării să fie prevăzute raportările furnizorilor de servicii, care reprezintă acte premergătoare emiterii notificării.

Contrar susţinerilor recurentei, întrucât notificarea contestată în prezenta cauză cuprinde toate datele prevăzute de O.U.G. nr. 77/2011, instanţa de control judiciar constată este îndeplinită cerinţa motivării.

Referitor la susţinerea reclamantei în sensul încălcării principiului predictibilităţi fiscale, Înalta Curte reţine că principiul predictibilităţii fiscale este definit în art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal ca fiind reprezentat de certitudinea fiscală, respectiv de elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.

Astfel, principiul predictibilităţii fiscale are în vedere calitatea legii fiscale şi nu conduita organului fiscal în procedura de aplicare a legii prin emiterea de acte administrative corespunzătoare, analiza respectării acestui principiu presupunând analiza dispoziţiilor O.U.G. nr. 77/2011, competenţă ce ar excede atribuţiilor instanţelor judecătoreşti.

De asemenea, criticile recurentei reclamante la adresa certitudinii impunerii se referă la elaborarea normei juridice, respectiv la reglementarea legală a modalităţii de stabilire a bazei de impunere a contribuţiei, iar aceste critici nu ar putea fi valorificate decât prin controlul de constituţionalitate al O.U.G. nr. 77/2011.

Referitor la includerea în valoarea consumului de medicamente a valorii adaosurilor de pe lanţul de distribuţie, criticile recurentei reclamante sunt nefondate întrucât, aşa cum rezultă din prevederile art. 3 şi art. 5 din O.U.G. nr. 77/2011, coroborate şi cu Decizia nr. 665/2014 a Curţii Constituţionale, contribuţia clawback se raportează la o bază de calcul constând în valoarea aferentă consumului centralizat de medicamente (din care se scade valoarea TVA), aşa cum este suportat din FNUASS şi din bugetul MS, pe baza raportărilor transmise de casele de asigurări de sănătate, iar nu la o bază de calcul constând în valoarea vânzărilor deţinătorului de autorizaţii de punere pe piaţă.

Curtea Constituţională a subliniat în decizia menţionată că această contribuţie trimestrială a fost reglementată în considerarea împrejurării că deţinătorilor de autorizaţii de punere pe piaţă a medicamentelor li se decontează contravaloarea medicamentelor vândute, avantaj care nu se acordă şi celorlalţi subiecţi implicaţi în distribuţia medicamentelor. Pentru vânzarea medicamentelor, aceşti subiecţi practică un adaos comercial negociat chiar cu deţinătorul autorizaţiei de punere pe piaţă, fiind, prin urmare, firesc ca acest adaos să intre în baza de calcul a contribuţiei.

În acest context, sunt neîntemeiate şi susţinerile recurentei reclamante privind încălcarea principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale, instanţa de recurs având în vedere Deciziile nr. 665/2015, nr. 668/2014 şi nr. 789/2015, în a căror motivare, Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă, că nu se poate vorbi de încălcarea principiului justei aşezări a sarcinilor fiscale, instituit de art. 56 alin. (2) din Constituţie, raportat la faptul că, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a statuat că un stat contractant, atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui"just echilibru" între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. La punerea în aplicare a politicilor statale, mai ales a celor sociale şi economice, această marjă de apreciere vizează atât aprecierea cu privire la existenţa unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât şi alegerea modalităţilor de aplicare a acestuia, care să facă "posibilă menţinerea unui echilibru între interesele aflate în joc".

Adoptarea O.U.G. nr. 77/2011 a fost determinată de un interes public general, explicitat în preambulul ordonanţei de urgenţă, modul de calcul al contribuţiei trimestriale fiind stabilit în considerarea regimului juridic preferenţial al deţinătorilor de autorizaţii de punere pe piaţă a medicamentelor. Astfel, spre deosebire de distribuitori şi de farmacii, care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, deţinătorii de APP au exclusivitatea punerii pe piaţă a medicamentelor şi au certitudinea vânzării şi încasării contravalorii lor, motiv pentru care legiuitorul a stabilit doar în sarcina acestora suportarea contribuţiei în discuţie. Curtea Constituţională a apreciat că formula identificată de legiuitor pentru calculul contribuţiei dă expresie acestui just echilibru între interesul general care a determinat stabilirea acesteia şi avantajele conferite unei categorii de operatori economici, respectiv deţinătorilor de APP.

Instanţa de contencios constituţional a constatat că deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor nu pot invoca faptul că nu cunosc întinderea contribuţiei trimestriale reglementată de ordonanţă. Sub acest aspect, Curtea Constituţională a observat că, potrivit art. 851 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, "Ministerul Sănătăţii stabileşte, avizează şi aprobă, prin ordin al ministrului sănătăţii publice, preţurile maximale ale medicamentelor de uz uman cu autorizaţie de punere pe piaţă în România, cu excepţia medicamentelor care se eliberează fără prescripţie medicală (OTC)". Având în vedere aceste prevederi legale, Curtea Constituţională a constatat că modul de calcul al preţurilor la medicamente, inclusiv modul de calcul al preţului cu amănuntul maximal, respectiv cota maximă a adaosului de distribuţie şi cota maximă a adaosului de farmacie sunt plafonate la un anumit nivel, determinat în mod clar şi explicit.

Aşadar, câtă vreme deţinătorii autorizaţiilor de punere pe piaţă a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuţia, cunoscând preţurile maximale ale medicamentelor, precum şi influenţa maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecţii care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că şi-au asumat că vor plăti o contribuţie raportată nu doar la preţul de producător.

Curtea Constituţională a observat, de asemenea, că, în acest cadru legal, este la aprecierea deţinătorilor de APP negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecinţa plăţii unei contribuţii într-un cuantum cât mai redus.

Nu pot fi primite nici criticile privind greşita respingere a probatoriilor solicitate de reclamantă.

Instanţa de recurs constată că în cauză a fost asigurat dreptul procesual al reclamantei de a-şi susţine pretenţiile şi, respectiv, al pârâtei de a se apăra împotriva susţinerilor formulate de aceasta, fiind respectate drepturilor părţilor în procesul de probaţiune. Reclamanta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, constând în documentaţia care a stat la baza întocmirii adreselor contestate, înscrisuri care au fost depuse la dosar de către pârâtă.

Împrejurare că instanţa de fond nu a încuviinţat proba cu expertiza contabilă şi nu a solicitat pârâtei alte documente, care ar fi avut, în opinia recurentei reclamante, relevanţă în cauză, nu constituie o încălcare a dreptului la apărare, întrucât judecătorul fondului, în raport cu obiectul acţiunii, a administrat probele pe care le-a apreciat a fi pertinente şi concludente în soluţionarea litigiului.

Prin urmare, instanţa de fond a respectat principiul dreptului la apărare, de acces la justiţie şi cel al contradictorialităţii, precum şi exigenţele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi cele ale art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la existenţa unui proces echitabil. 3

În sfârşit, instanţa de recurs constată că nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudenţa sa că dispoziţiile legale mai sus menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluţia şi argumentarea o nemulţumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Astfel, prima instanţă în mod corect a răspuns unor critici ale recurentei citând statuările Curţii Constituţionale întrucât "forţa obligatorie ce însoţeşte dispozitivul se aplică şi considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, instanţele judecătoreşti urmând să aplice prevederile legale potrivit deciziilor Curţii Constituţionale (…)", în condiţiile în care prin deciziile citate s-a răspuns argumentelor reiterate în prezenta cauză de reclamantă.

Totodată, instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

Faţă de împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 din C. proc. civ. va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 739 din 21 februarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2021.