Solidary liability of insolvency administrator for unpaid taxes under Romanian Fiscal Code Art. 25(2)(d): bad faith established by passive non-declaration of VAT and asset disposal without settlement

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi – secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi, a contestat Decizia nr. 31/28.02.2018 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/06.12.2017 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi, solicitând anularea acestor decizii, cu consecinţa obligării pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva Deciziei nr. 304/06.12.2017, iar în subsidiar anularea Deciziei nr. 31 şi 304/06.12.2017 cu consecinţa exonerării reclamantei de la plata sumei de 1.068.979 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 15 din 23 ianuarie 2019, Curtea de Apel Galaţi – secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti şi a respins contestaţia în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins contestaţia în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta A., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentă reclamantă a susţinut – în esenţă – că în mod nelegal instanţa de fond a respins proba cu expertiză fiscală, întrucât proba era pertinentă, concludentă şi utilă cauzei în condiţiile în care aceasta era de natură să lămurească dacă au fost declarate şi înregistrate în mod corect obligaţiile fiscale ale societăţii în solidar cu care a fost atrasă răspunderea reclamantei, dacă au fost efectuate plăţi către asociaţi şi/sau administratori, plăţile către bugetul de stat.

Recurenta a arătat că prima instanţă a omis faptul că în cauză nu a fost contestat cuantumul obligaţiilor fiscale, prin expertiza fiscală reclamanta dorind să dovedească doar faptul că a declarat în mod corect obligaţiile fiscale, aspect contestat de pârâte.

În opinia recurentei reclamante, obiectivele erau şi sunt de natură să lămurească instanţa sub aspectul întrunirii condiţiilor prevăzute art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, temei legal în baza căruia a fost antrenată răspunderea reclamantei.

Faţă de aceste aspecte, recurenta a apreciat că în cauză se impune casarea hotărârii instanţei de fond şi a încheierii din 17.12.2018 cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare în vederea administrării probatoriului solicitat, fiind întrunite condiţiile reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Referitor la excepţia nulităţii reglementată în mod expres de art. 26 alin. (3) raportat la art. 9 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu s-a prezentat la sediul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice în vederea audierii şi, mai mult, o echipă de inspectori fiscali s-a deplasat la sediul B. S.R.L. la datele de 10.01.2017, 07.02.2017 şi 23.05.2017, însă nu li s-a permis accesul.

A mai reţinut instanţa de fond că prin adresa nr. x/13.10.2017 reclamanta a depus în scris răspunsul la întrebările din chestionarul de audiere angajare răspundere solidară.

Recurenta a susţinut că instanţa de fond şi-a însuşit susţinerile pârâtei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi, fără a analiza înscrisurile la care a făcut referire în mod expres şi fără a indica motivele pentru care au fost îndepărtate aspectele invocate de reclamantă, hotărârea fiind practic nemotivată din acest punct de vedere.

Cu privire la răspunsul formulat de reclamantă la întrebările din chestionarul de audiere angajare răspundere solidară, instanţa de fond nu a sesizat faptul că întreaga procedură a vizat doar suma de 331.879 RON, iar prin actul de impunere contestat nu a fost efectuată nicio referire la punctul de vedere al contestatoarei, deşi acest aspect era obligatoriu conform dispoziţiilor art. 26 alin. (4) lit. e) din Codul de procedură fiscală.

Recurenta a considerat că nu are nicio relevanţă dacă reclamanta s-a prezentat sau nu la sediul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Galaţi în condiţiile în care chestionarul nu a vizat şi suma de 712.730 RON, cu atât mai mult cu cât legiuitorul reglementează sub sancţiunea nulităţii exprimarea unui punct de vedere de către contribuabil pentru întreaga sumă pentru care s-a dispus antrenarea răspunderii.

Referitor la considerentele hotărârii recurate privind "vizitele" organelor fiscale la sediul B. S.R.L. fară a li se permite accesul, recurenta a arătat că din înscrisurile depuse la dosare rezultă că deplasarea organelor fiscale nu a avut loc la sediul B. S.R.L. - situat în Galaţi, B-dul x nr. 44, ci la sediul unei alte societăţi comerciale, situate în mun. Galaţi, str. x, fiind evident faptul că procedura iniţiată de organele fiscale este lovită de nulitate în condiţiile în care nu s-a realizat la sediul societăţii.

Referitor la faptul că procedura de atragere a răspunderii solidare a fost iniţiată anterior declarării insolvabilităţii B. S.R.L., Curtea de Apel Galaţi a reţinut că procesul-verbal de insolvabilitate a fost trimis la data de 07.07.2017, iar decizia de atragere a răspunderii la data de 06.12.2017.

Considerentele instanţei de fond, însuşite fără cenzură de la pârâte, privind faptul că nu era obligatorie comunicarea către contribuabil sunt răsturnate chiar de procesul-verbal de insolvabilitate, fiind efectuată menţiunea expresă că un exemplar va fi comunicat debitorului declarat insolvabil.

Recurenta a apreciat că nu are nicio relevanţă faptul că a aflat de procesul-verbal de insolvabilitate la data de 20.01.2018 - data formulării contestaţiei administrative, câtă vreme, la data emiterii deciziei de atragere a răspunderii solidare - 06.12.2017, procesul-verbal de insolvabilitate nu devenise opozabil societăţii, nefiind comunicat.

În continuare, recurenta a criticat faptul că instanţa de fond nu a efectuat nicio referire la apărările reclamantei privind faptul că insolvabilitatea a fost declarată pentru suma de 358.930 RON, iar răspunderea a fost antrenată pentru suma de 1.068.979 RON, cu încălcarea prevederilor art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

Referitor la motivul de nulitate care a vizat faptul că prevederilor art. 25 alin. (2) indice 1 din Codul de procedură fiscală nu erau aplicabile în cauză deoarece acestea au intrat învigoare la data de 03.09.2017, în timp ce procedura de antrenare a răspunderii a fost declanşată la data de 23.08.2017, dată la care organele de administrare, au solicitat punctul de vedere al contribuabilului prin adresa nr. x/23.08.2017, instanţa s-a limitat să-şi însuşească şi de această dată susţinerile pârâtelor referitoare la faptul că decizia de antrenare a răspunderii a fost emisă la data de 06.12.2017.

Instanţa de fond a omis faptul că aplicabile sunt prevederile art. 6 alin. (1) alin. (2) şi alin. (5) din C. civ.

Or, în condiţiile în care procedura de atragere a răspunderii solidare a fost iniţiată anterior intrării în vigoare a art. 25 alin. (2) indice 1 din Codul de procedură fiscală, este evident faptul că dispoziţiile legale nu pot produce efecte retroactiv, nefiind aplicabile în cauza dedusă judecăţii.

Pe fond, recurenta a susţinut că în cauză nu a fost efectuată dovada faptului că reclamanta, cu rea credinţă, s-a sustras de la declararea şi/sau plata obligaţiilor fiscale către bugetul de stat, hotărârea fiind dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală.

Neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale poate fi imputabilă doar atunci când administratorul, deşi dispune de fonduri suficiente, atât pentru derularea activităţii cât şi pentru achitarea sumelor datorate statului, nu efectuează cu intenţie plăţile, situaţie ce nu poate fi reţinută în cauza dedusă judecăţii.

În opinia recurentei reclamante, nu are nicio relevanţă pentru stabilirea stabilirea răspunderii reclamantei faptul că au fost emise acte de executare silită sub forma somaţiei, popririi, sechestrului, care au rămas fără rezultat deoarece reclamanta nu s-a sustras de la executare silită, nu a ascuns conturi ale societăţii şi nici nu a vândut de sub sechestru vreun bun.

Cu privire la refuzul reprezentanţilor B. S.R.L. de a permite accesul în incinta situată în str. x, Galaţi, pe lângă faptul că nu a fost dovedit vreun refuz al reclamantei, instanţa de fond a omis faptul că începând cu anul 2014 contestatoarea nu s-a mai ocupat de administrarea societăţii, aspect adus la cunoştinţa acestora şi prin punctul de vedere, îndeplinind doar atribuţii privind asociatul unic, aspect constatat şi cu ocazia verificării efectuată de organele de inspecţie fiscală în august 2017.

Mai mult, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse de pârâta A.J.F.P. Galaţi la dosarul cauzei, organele fiscale nu s-au deplasat la sediul B. S.R.L. situat în Galaţi, B-dul x nr. 44, ci la o altă adresă (Smârdan nr. l) - fără nicio legătură cu societatea B. S.R.L.

Recurenta a mai susţinut, referitor la încetarea de plăţi, că prima instanţă a omis faptul că până în decembrie 2016 toate debitele societăţii au fost stinse, existând şi în anul 2017 intenţia de a stinge în integralitate obligaţiile fiscale, dovadă depunerea cererii de eşalonare care a fost respinsă de organele fiscale.

În condiţiile în care de-a lungul existenţei sale societatea a achitat către bugetul general consolidat atât obligaţii curente cât şi arierate, rezultă faptul că administratorul societăţii a fost de bună-credinţă în raporturile juridice cu organele de administrare.

Tot o dovadă a bunei credinţe a administratorului societăţii constă în faptul că B. S.R.L. nu a efectuat plăţi către asociaţi în detrimentul celorlalţi creditori, toate plăţile efectuate de societate stingând obligaţii ale societăţii către creditori, aspecte omise în totalitate de instanţa de fond.

În continuare, recurenta a criticat reţinerea instanţei de fond cu privire la raporturile juridice dintre B. S.R.L. şi C. S.R.L.

Aşa cum rezultă din proba cu înscrisuri, respectiv fişa contului 401, C. a avut calitatea de creditor al B. S.R.L. până în luna octombrie 2016, creanţa fiind aferentă livrărilor de produse de panificaţie şi patiserie efectuate de C. S.R.L. către B. S.R.L.

În cursul anului 2016 B. S.R.L. a avut în desfăşurare o eşalonare a obligaţiilor bugetare, iar raportat la lipsa lichidităţilor, a înstrăinat o serie de bunuri mobile din patrimoniul său în vederea stingerii obligaţiilor de plată, dobândind astfel calitatea de creditor al C. S.R.L. începând cu data de 18.10.2016.

În urma vânzării bunurilor mobile în discuţie, părţile au dobândit calitatea atât de debitor cât şi de creditor, ordinul de compensare din 24.10.2016 fiind perfect valabil, instanţa de fond interpretând în mod greşit operaţiunile desfăşurate între B. S.R.L. şi C. S.R.L.

Recurenta reclamantă a subliniat că bunurile înstrăinate către C. S.R.L. nu au făcut obiectul vreunei garanţii aferente eşalonării şi nici nu au fost sechestrate de către organele fiscale, fiind libere de orice sarcini la data înstrăinării, respectiv octombrie 2016.

Prin urmare, vânzarea bunurilor către C. S.R.L. nu a avut caracter fraudulos şi nici nu poate fi reţinută reaua-credinţă cu care să fi acţionat reclamanta, cu atât mai mult cu cât aceasta nu a întocmit vreun act de administrare sau de dispoziţie în perioada în discuţie.

Cu privire la suma de 712.730 RON cu titlu de TVA, recurenta reclamantă a reiterat că aceasta nu a făcut obiectul procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate şi prin urmare nu putea face obiectul atragerii răspunderii.

Recurenta a mai arătat că reaua-credinţă nu echivalează cu orice formă a vinovăţiei, ci desemnează doar intenţia directă. Ori, neîndeplinirea unei obligaţii din culpă nu echivalează cu neîndeplinirea obligaţiei cu rea-credinţă.

Un alt aspect nesesizat de instanţa de fond vizează faptul că pentru antrenarea răspunderii trebuie îndeplinite cumulativ, pe lângă reaua-credinţă, cele două condiţii referitoare la acumularea de datorii şi sustragerea de la plata acestora.

Or, faptul că B. S.R.L. prin ceilalţi reprezentanţi legali a dat curs unei dispoziţii a organelor fiscale, materializată prin Decizia din 03.08.2017, nu poate fi reţinut ca un act de rea-credinţă, chiar dacă inventarierea a fost efectuată cu întârziere.

Recurenta a susţinut că nu există niciun act prin care reclamanta să fi determinat sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, instanţa de fond apreciind în mod greşit că vânzarea bunurilor către C. S.R.L. a reprezentat un astfel de act, în condiţiile în care la data la care a fost efectuată vânzarea bunurile nu erau sechestrate, iar eşalonarea desfăşurată la acel moment nu a fost pusă în pericol.

Considerentele hotărârii recurate privind faptul că reclamanta nu a dovedit că nu s-a aflat în ţară la momentul realizării operaţiunilor în discuţie sunt infirmate de proba cu înscrisuri, respectiv actele de control efectuate de organele fiscale din care rezultă în mod clar persoanele ce au reprezentat societatea în anul 2017.

În final, recurenta reclamantă a precizat că în perioada 2015 - 2016 a efectuat o serie de investigaţii medicale în Spania, a suferit o intervenţie chirurgicală şi a urmat un program de recuperare în aceeaşi ţară, fiind evident faptul că aceasta nu s-a ocupat de administrarea societăţii.

4. Apărările intimatelor

Intimata pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi, în nume propriu şi pentru Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta reclamantă A. a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ şi fiscal Decizia nr. 31/28.02.2018 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/06.12.2017 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi, solicitând anularea acestor decizii, cu consecinţa obligării pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la soluţionarea contestaţiei administrative formulate împotriva Deciziei nr. 304/06.12.2017, iar în subsidiar anularea Deciziei nr. 31 şi 304/06.12.2017 cu consecinţa exonerării reclamantei de la plata sumei de 1.068.979 RON.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudenţa sa că dispoziţiile legale mai sus menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluţia şi argumentarea o nemulţumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Recurenta a invocat şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susţinând că în mod greşit prima instanţă a respins proba cu expertiza fiscală, întrucât proba era pertinentă, concludentă şi utilă cauzei, fiind solicitată pentru a se dovedi faptul că reclamanta a declarat în mod corect obligaţiile fiscale.

Această critică este nefondată.

Instanţa de recurs constată că în cauză a fost asigurat dreptul procesual al reclamantei de a-şi susţine pretenţiile şi, respectiv, al pârâtelor de a se apăra împotriva susţinerilor formulate de aceasta, fiind respectate drepturilor părţilor în procesul de probaţiune.

Împrejurare că instanţa de fond nu a încuviinţat proba cu expertiza fiscală nu constituie o încălcare a dreptului la apărare, întrucât judecătorul fondului, în raport cu obiectul acţiunii, a administrat probele pe care le-a apreciat a fi pertinente şi concludente în soluţionarea litigiului.

În ceea ce priveşte emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare cu nerespectarea prevederilor art. 26 alin. (2) din aceeaşi lege, referitoare la obligaţia audierii persoanei înaintea emiterii deciziei, instanţa de recurs apreciază ca fiind nefondate criticile recurentei.

Este adevărat, conform dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 207/2015, prin excepţie de la prevederile art. 9 alin. (4) este nulă decizia de angajare a răspunderii solidare emisă fără audierea persoanei căreia i s-a atras răspunderea.

În speţă însă, în mod corect judecătorul fondului a reţinut că procedura instituită de art. 26 din Legea nr. 207/2015 a fost respectată de organul fiscal, având în vedere că reclamanta a depus în scris punctul său de vedere asupra audierii în vederea angajării răspunderii sale solidare, în condiţiile în care nu s-a prezentat la sediul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Galaţi la datele precizate în cele două invitaţii, iar a o echipă de inspectori fiscali din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Galaţi s-a deplasat de trei ori la sediul S.C. B. S.R.L., însă nu i s-a permis accesul.

Faptul că reclamanta nu a făcut referiri în scris la suma de 712.730 RON nu poate conduce la nelegalitatea procedurii, suma fiind declarată chiar de reclamantă prin decont.

De asemenea, nu pot fi primite nici susţinerile recurentei în sensul că organele fiscale s-au deplasat la alt sediu decât al societăţii în discuţie, întrucât în procesul-verbal de constatare s-a precizat că deplasarea s-a făcut la sediul unde societatea îşi are birourile, în urma discuţiei telefonice cu administratorul D..

Nefondate sunt şi susţinerile recurentei potrivit cărora procedura a fost iniţiată anterior declarării societăţii ca fiind contribuabil insolvabil. Astfel, procesul-verbal de insolvabilitate a fost emis la data de 07.07.2017, iar decizia de atragere a răspunderii solidare contestată în cauză a fost emisă la data de 06.12.2017.

Nu prezintă relevanţă menţiunile din procesul-verbal de insolvabilitate privind comunicarea către debitorul declarat insolvabil, câte vreme art. 174 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală în forma în vigoare la data emiterii procesului-verbal de insolvabilitate nu prevedea acest lucru.

Referitor la neregularităţile invocate de recurenta reclamantă în sensul că instanţa de fond nu a efectuat nicio referire la faptul că insolvabilitatea a fost declarată pentru suma de 358.930 RON, iar răspunderea a fost antrenată pentru suma de 1.068.979 RON, Înalta Curte constată că aceste pretinse motive de nelegalitate nu au fost invocate prin acţiunea introductivă, nu au făcut obiectul judecăţii în fond şi, prin urmare, nu pot fi primite direct în recurs (conform art. 494 coroborat cu art. 478 din C. proc. civ.) şi nu pot face obiectul controlului judiciar al instanţei de recurs. Recurenta reclamantă a susţinut doar că nu a fost audiată cu privire la suma de 712.730 RON, sumă cu privire la care judecătorul fondului a reţinut că "diferenţa de debit de 712.730 RON cu titlul tot de TVA, a rezultat ca urmare a inventarierii dispusă de organul fiscal, întrucât reclamanta în calitate de administrator şi asociat nu a efectuat inventariere faptică la data de 31 decembrie 2016 a sumelor reflectate în conturile 231, 232, 409 şi prin urmare nu a declarat obligaţiile fiscale aferente."

Recurenta reclamantă a mai susţinut că prevederile art. 25 alin. (2) indice 1 din Codul de procedură fiscală nu erau aplicabile în cauză deoarece acestea au intrat învigoare la data de 03.09.2017, în timp ce procedura de antrenare a răspunderii a fost declanşată la data de 23.08.2017.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de recurs constată că la data emiterii deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. 304 (06.12.2017), art. 25 alin. (2) indice 1 din Codul de procedură fiscală era în vigoare şi avea următorul conţinut: "Pentru obligaţiile fiscale restante ale debitorului pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei răspund solidar cu aceasta persoanele care au determinat cu rea credinţă acumularea şi sustragerea de la plata acestor obligaţii.", critica fiind deci nefondată.

Pe fondul cauzei, raportat la aspectele factuale ale speţei deduse judecăţii, hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, în temeiul cărora a fost angajată răspunderea solidară a reclamantei, în mod just reţinându-se îndeplinirea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii solidare a acesteia.

Din prevederile legale mai sus menţionate, rezultă că pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele două condiţii, şi anume: debitorul să fie declarat insolvabil, constatare care se face de către organul fiscal competent, şi reţinerea relei credinţe a persoanei în privinţa căreia s-a atras răspunderea, care a determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Referitor la prima condiţie, instanţa de recurs reţine că, aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, S.C. B. S.R.L. Galaţi a acumulat datorii la bugetul consolidat al statului (obligaţii fiscale constând în TVA în cuantum de 1.044. 067 RON, amenzi de 3.500 RON, dobânzi de 14.273 RON şi penalităţi de întârziere de 7.139 RON). Organele fiscale au întreprins măsuri de executare silită, respectiv au emis somaţii, titluri executorii, adrese de înfiinţare a popririi şi sechestre, demersuri care nu au avut ca rezultat recuperarea debitelor, întrucât din răspunsurile instituţiilor publice interogate de organele fiscale a rezultat că bunurile societăţii sunt grevate de sarcini în favoarea creditorilor.

În acest context, a fost emis procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate.

În privinţa celei de-a doua condiţii, reaua-credinţă reprezintă condiţia sine qua non pentru atragerea răspunderii solidare, atât a asociatului, cât şi a administratorului.

Atitudinea administratorului nu poate fi calificată decât ca având la bază reaua-credinţă a acestuia, fiind inexplicabile, prin prisma atribuţiilor legale prevăzute de lege în sarcina sa, atât ignoranţa cât şi pasivitatea de care acesta a dat dovadă în relaţia cu organele fiscale, contrar principiilor statuate de Codul de procedură fiscală, în cuprinsul art. 10 şi 12, referitoare la obligaţia de cooperare şi bună credinţă.

Astfel, în ciuda demersurilor organelor fiscale de a contacta societatea şi reprezentanţii acesteia (din ianuarie 2017 - august 2017), reclamanta nu a dat curs acestor solicitări, rezumându-se la a expedia un răspuns abia la data de 16.10.2017, răspuns prin care a confirmat (la pct. 5) faptul că societatea a înregistrat din luna noiembrie 2016 o datorie bugetară de 331.879 RON reprezentând TVA, datorie rezultată în urma efectuării unor vânzări de bunuri către S.C. C. S.R.L. (pct. 8).

Prin urmare, partea din debitul principal, respectiv 1.044.067 RON a provenit din vânzările bunurilor S.C. B. S.R.L. Galaţi către S.C. C. S.R.L., TVA pe care societatea debitoare nu l-a achitat, invocând compensarea datoriilor reciproce ale celor două societăţi, deşi la pct. 10 din precizările făcute în scris reclamata a arătat că S.C. C. S.R.L. nu avea calitate de debitor.

În condiţiile în care reclamanta avea obligaţia să nu mai desfăşoare activitate care să conducă la incapacitate de plată ori faliment, aceasta a diminuat activul societăţii cu o valoare extrem de mare, vânzare care a condus şi la plata TVA.

Totodată, reclamata a încălcat dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, raportat la diferenţa de debit de 712.730 RON cu titlul tot de TVA, ce a rezultat ca urmare a inventarierii dispusă de organul fiscal, întrucât reclamanta în calitate de administrator şi asociat nu a efectuat inventariere faptică la data de 31 decembrie 2016 a sumelor reflectate în conturile 231, 232, 409 şi prin urmare nu a declarat obligaţiile fiscale aferente.

Prin raportare la contextul faptic al cauzei, Înalta Curte menţionează că în speţă este vorba, aşadar, pe de o parte, despre pasivitatea administratorului debitorului insolvabil, constând în inacţiuni reprezentate de împrejurarea că nu a declarat şi/sau achitat obligaţiile fiscale la scadenţă, iar pe de altă parte de acte de dispoziţie prin care s-a diminuat activul societăţii.

Prin urmare, contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte apreciază că realitatea evenimenţială rezultată pe baza probelor administrate în cauză, conduce la concluzia că sunt îndeplinite toate condiţiile legale prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, pentru angajarea răspunderii solidare a intimatei reclamante, fiind dovedite atât faptul existenţei obligaţiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, cât şi reaua credinţă a administratorului/asociatului, a cărui atitudine omisivă a fost determinantă de neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Apărarea recurentei în sensul că anterior societatea şi-a achitat obligaţiile fiscale nu poate constitui în cauză un motiv de anulare a deciziei contestate în cauză.

Abordarea recurentei reclamante nu se circumscrie sferei elementelor caracteristice noţiunii sau conceptului bunei credinţe, care, în cea mai largă definire, are în vedere o convingere intimă a unei persoane că ceea ce face este bine, conform legii.

Contrar caracteristicilor relei-credinţe, elementele bunei-credinţe (bona fide) sunt reprezentate de valorile juridice corespunzătoare valorilor morale ale onestităţii, elemente care reprezintă o consecinţă a transferării unui grup de fapte psihologice (loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa) în sfera dreptului.

Având în vedere pasivitatea reclamantei, contrară tuturor acestor elemente, prin raportare la îndatorirea administratorului de "a face" pentru a respecta şi îndeplini obligaţiile stabilite de lege, Înalta Curte reţine că aceasta nu a manifestat diligenţa unei persoane/administrator de bună credinţă, în sfera şi accepţiunea Codului de procedură fiscală, comportatemenul acesteia putând fi calificat ca fiind rezultatul relei sale credinţe.

Împrejurarea că recurenta reclamantă a efectuat o serie de investigaţii medicale în Spania în perioada 2015 – 2016 nu prezintă relevanţă raportat la aspectele reţinute de organele fiscale şi având în vedere că, potrivit prevederilor legale regăsite în cuprinsul Legii nr. 31/1990 republicată, printre obligaţiile administratorilor se numără şi cele referitoare la îndeplinirea tuturor îndatoririlor prestabilite de prevederile legislative.

Tot în sarcina administratorului se regăseşte, conform legii societăţilor comerciale, respectiv art. 73 şi obligaţia de a răspunde solidar faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea sau actul constitutiv le impun.

Având în vedere calitatea recurentei reclamante de asociat şi administrator al societăţii declarate insolvabile şi ţinând seama de comportamentul fiscal anterior expus, în mod corect s-a statuat de organele fiscale că recurenta reclamantă se încadrează în ipoteza prevăzută de dispoziţiile legale anterior menţionate.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale în prezenta speţă, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva încheierii din 17 decembrie 2018 şi sentinţei civile nr. 15 din 23 ianuarie 2019 ale Curţii de Apel Galaţi – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2021.