Annulment request rejected; final ruling on state housing-savings bonuses upheld in full.

Şedinţa publică din data de 27 mai 2021

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Hotărârea atacată cu contestaţie în anulare

Prin Decizia nr. 3541 din 21 iunie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-au admis recursurile formulate de reclamanta A. şi pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei nr. 699 din 01.03.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a casat hotărârea şi în rejudecare, s-a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, şi s-a anulat parţial Decizia nr. 17/10 decembrie 2015 şi în mod corespunzător încheierea nr. 2/29 februarie 2016, în privinţa următoarelor abateri: Abaterea de la punctul 7 şi măsura aferentă de la punctul II.7 şi Abaterea de la punctul 8 şi măsura aferentă de la punctul II.8

Totodată, s-a respins restul pretenţiilor reclamantei precum şi recursul reclamantei A. împotriva considerentelor hotărârii instanţei de fond.

2. Contestaţia în anulare formulată în cauză

Împotriva Deciziei nr. 3541 din 21 iunie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, A. S.A. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ., raportat la art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, solicitând, în principal admiterea contestaţiei în anulare, anularea în parte a deciziei civile nr. 3541/2019 şi fixarea unui termen în vederea soluţionării cauzei printr-o nouă hotărâre a instanţei de recurs.

În subsidiar, A. S.A. a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, anularea în parte a deciziei civile nr. 3541/2019 a ÎCCJ şi, pe cale de consecinţă, respingerea în tot a recursului Curţii de Conturi, admiterea în tot a recursului său şi în rejudecare, admiterea în totalitate a acţiunii in contencios administrativ care priveşte cererea de anulare a Deciziei nr. 17/2015 a Curţii de Conturi, respectiv a încheierii nr. 2/29.02.2016 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor.

În motivarea căii de atac, a susţinut, în esenţă, că Decizia nr. 3541 din 21 iunie 2019 este rezultatul unor grave erori materiale şi omisiuni care au condus la blocarea sistemului de economisire-creditare din România, instanţa de recurs omiţând din eroare să observe că la dosarul cauzei se află un înscris esenţial din care rezultă că Parlamentul României şi clarificat şi a interpretat legislaţia sistemul B. din România în sensul că persoanele fizice, indiferent de vârstă, care economisesc mai mult de 5 ani în sistem, pot beneficia de prima de stat fără a avea obligaţia să justifice că au utilizat sumele economisite în domeniul locativ.

In al doilea rând, se solicită asigurarea efectiv că dreptul la un proces echitabil (art. 6 § 1 din Convenţia EDO) şi dreptul la un recurs electiv (art. 13 din Convenţia EDO) sunt respectate, în condiţiile în care dezlegarea dată recursurilor este rezultatul omisiunii cercetării unor motive esenţiale invocate de A. în susţinerea recursului formulat, respectiv în combaterea recursului Curţii de Conturi.

Contestatoarea susţine că admiţând recursul Curţii de Conturi cu privire la abaterile 2. 5 şi 6 şi măsurile aferente, instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra apărărilor invocate prin întâmpinare, nefiind deloc analizate aceste apărări, soluţia dată prin Decizia nr. 3541 din 21 iunie 2019 contravenind dreptului la un proces echitabil, dar şi voinţei legiuitorului român care şi-a dorit implementarea în ţara noastră a unui sistem de tip B. care să funcţioneze.

În concret, instanţa de recurs nu a observat şi nu a cercetat: expunerea de motive a Legii 164/2018, depusa la dosarul cauzei, care stabileşte modul de aplicare a prevederilor ari. 315 din O.U.G. nr. 99/2006; faptul că în mod obiectiv un client nu poate să justifice utilizarea sumelor economisite sau primei de stat în domeniul locativ, atâta timp cât sumele sunt blocate în contul de economisire; că art. 3, 4 şi 5 din Normele Metodologice trebuie interpretate doar împreună; fără a menţiona vreun motiv pentru care a procedat în acest fel, instanţa de recurs a analizat separat, doar art. 4 şi art. 5 din Normele metodologice; aplicarea principiului "Adus interpretandus est potius valeat quam ut pereat" cu privire la interpretarea si aplicarea prevederilor art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006; sintagma "imediat şi nemijlocit" din art. 4 din Normele metodologice se refera la momentul utilizării sumei; in mod obiectiv, o persoană care primeşte sumele economisite de la A., nu poate să justifice "imediat şi nemijlocit" că le-a utilizat în domeniul locativ, ci utilizarea trebuie făcuta "imediat şi nemijlocit"; între ipotezele prevăzute la cele două aliniate ale art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006 exista un raport de tipul regulă-excepţie care rezultă din textul legii: "(2) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) următoarele situaţii"; normele metodologice şi a O.U.G. nr. 99/2006, care trebuie făcuta cu respectarea principiului ierarhiei actelor juridice; motivele de casare invocate în recursul formulat.

Contestatoarea susţine că are legitimare procesuală activă să formuleze contestaţia în anulare atât în privinţa cazului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2) C. proc. civ., - unde nu există nici un fel de restricţii -, cât şi potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Cu privire la acest din urmă caz, contestatoarea susţine că dreptul de a invoca "omisiunea cercetării motivelor" este un drept garantat pentru ambele părţi, omisiunea neputând avea o relevanţă diferită în funcţie de calitatea părţilor şi cu atât mai puţin în raport de motivele invocate de către oricare dintre părţile litigante din recurs prin raportate la oricare dintre actele de procedură - recurs sau întâmpinare la recurs.

În cauza de faţă, şi intimatei din recurs trebuie să i se recunoască îndreptăţirea de a formula contestaţie în anulare grefată pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3) C. proc. civ. câtă vreme instanţa de recurs a omis să îi cerceteze propriile motive invocate în apărare, omisiune care a condus la admiterea recursului Curţii de Conturi. În caz contrar, principiul egalităţii armelor ar rămâne o frumoasă declaraţie a legiuitorului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului ("CEDO") fără finalitate practică; or, Convenţia EDO nu apără drepturi teoretice şi iluzorii, ci concrete şi efective; altminteri, recurentului i-ar fi recunoscută posibilitatea atacării unei decizii definitive însă, în aceleaşi condiţii intimatului nu i-ar fi deschisă o atare calc de atac.

Referitor la admisibilitatea contestaţiei în anulare, pentru motivul formulat în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2) C. proc. civ., contestatatoarea arată că soluţia prin care Înalta Curie de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, pentru a li se elibera prima de stat persoanelor fizice care au economisit mai mult de 5 ani există obligaţia de justificare a utilizării sumelor economisite, este consecinţa unei grave erori materiale, care constă în neobservarea de către completul de judecată a documentelor aflate la dosarul cauzei, din care rezultă în mod neechivoc interpretarea oficială legală, astfel cum aceasta rezultă din procesul legislativ adică cea dată de legiuitorul român prevederilor legale esenţiale din O.U.G. nr. 99/2006 prin Expunerea de motive ataşată Legii nr. 164/2018. Neobservarea Expunerii de motive la Legea nr. 164/2018 depuse Ia dosarul cauzei este o vădită" eroare materială, iar nu o eroare de judecată.

Rezultă din considerentele deciziei, în afara oricărui dubiu, că instanţa de recurs a omis să verifice înscrisul şi susţinerile făcute de A. cu privire la acesta. Or, în cazul omisiunii vădite a instanţei de a analiza un înscris esenţial, contestatoarea nu se află "a priori" în situaţia de a contesta aprecierea probelor făcută de instanţa de recurs din simplul motiv că o asemenea apreciere nu a fost realizată, lipsind orice fel de referiri în Decizia contestată la Expunerea de motive.

Prin prezenta contestaţie, A. nu critică greşita aplicare sau interpretare a legii de către instanţa de recurs, ci faptul că întregul raţionament al acestei instanţe a plecat de la o premisă eronată, premisă cauzată de o eroare materială, şi anume neobservarea de către instanţa de recurs a existenţei la dosarului cauzei a Expunerii de motive la Legea nr. 164/2018 din care rezultă în mod neechivoc faptul că Parlamentul României a considerat că adoptarea Legii 164/2018 se impune pentru introducerea pentru prima dată în legislaţia sistemului B. din România a obligaţiei de justificare, iar eroarea materială săvârşită de instanţa de recurs este esenţială şi determinantă cu privire la recurs.

În ceea ce priveşte admisibilitatea contestaţiei în anulare formulată conform art. 503 alin. (2) pct. 3) C. proc. civ., pentru omisiunea cercetării motivelor de casare ale recurentului, contestatoarea înţelege să subsumeze contestaţiei în anulare specială toate apărările formulate în cadrul motivului de contestaţie în anulare întemeiate pe eroarea materială reglementată de dispoziţiile art. 503 ali. 2 pct. 2 C. proc. civ. iv.

În acest sens, constatatoarea invocă omisiunea de a cerceta motivele contestatoarei din cadrul apărării, invocând următoarele argumente în sensul admisibilităţii: necesitatea asigurării egalităţi de instrumente procesuale între combatanţii procesuali inclusiv sub aspectul simetrici juridice; nemotivarea hotărârii. ("Ubi eadem est ratio eadem solutio esse debet"); încălcarea dreptului la apărare; ruperea echilibrului de către Decizia ÎCCJ în contextul particular al cauzei care nu a beneficiat de privilegiul dublului grad de jurisdicţie; absenţa unui mijloc procesual care să surmonteze această deficienţă reglementară; necesitatea asigurării eficienţei contestaţiei în anulare ca mijloc subsidiar.

Contestatoarea mai arată că condiţiile impuse de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. contravin art. 6 şi art. 13 din CEDO, drept pentru care se impune aplicarea directă a Convenţiei. ÎCCJ a aplicat în jurisprudenţa sa direct dispoziţiile art. 6 pct. 1 din Convenţie pentru a înlătura de la aplicare normele de drept intern care contraveneau unor principii fundamentale de ordin convenţional a căror respectare asigură exerciţiul real al drepturilor omului. Şi în această cauză este necesară aplicarea cu prioritate a art. 6 din Convenţie şi a jurisprudenţei CEDO, ca principii directoare ale reglementării naţionale.

Judecătorului îi revine obligaţia ca în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie şi art. 3 alin. (2) precum şi art. 4 C. proc. civ. să asigure aplicarea reglementărilor şi jurisprudenţei europene asigurând astfel efectul deplin al normelor acestora, fără a fi necesar să aştepte abrogarea de către legiuitor a reglementării interne contrare principiilor convenţionale.

Referitor la temeinicia contestaţiei în anulare, contestatoarea reiterează aspectele invocate în susţinerea admisibilităţii căii de atac de retracatare, dezvoltându-le pe larg, referitoare la împrejurarea că, dintr-o eroare materială, instanţa de recurs nu a observat că la dosarul cauzei se regăseşte Expunerea de motive a Legii nr. 164/2018, înscris din care rezultă în mod neechivoc interpretarea legală a art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006; prin Legea nr. 164/2018, Parlamentul clarifică voinţa legiuitorului în sensul că, înainte de această modificare legislativă, nu era necesară justificarea utilizării sumelor economisite pentru contractele mai lungi de 5 ani; consecinţele erorii materiale săvârşite de instanţa de recurs sunt deosebit de grave.

De asemenea, mai susţine contestatoarea că, tot dintr-o eroare materială, instanţa de recurs a omis să observe că la dosarul cauzei era depus Raportul Comisiei pentru Buget, Finanţe şi Bănci din Camera Deputaţilor cu privire la proiectul de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, iar eroarea materială invocată se răsfrânge asupra soluţiei pronunţate de instanţa de recurs cu privire la abaterile 2, 5 şi 6, a măsurilor aferente II.2, II.5, II.6 şi la măsurile I.1 şi I.2.

În ceea ce priveşte omisiunea cercetării motivelor de casare ale contestatoarei [art. 503 alin. (2) pct. 3) C. proc. civ..] cu privire la abaterile 1, 3, 4 şi măsurile II. 1,11.3 şi II. 4,1.1 şi 1.2, contestatoarea aracă că Decizia contestată nu răspunde: la motivul vizând raţiunea legiuitorului în ceea ce priveşte art. 312. alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006; la motivul vizând metodele de interpretare sistematica, logică istorico-teleologică, şi in sensul producerii de efecte juridice a textelor de lege aplicabile cu privire la modalitatea în care se determină baza de calcul a primei de stat; referitor la principiul securităţii juridice raportat la aşteptările legitime ale subscrisei în raport de absenţa oricăror semnale din partea autorităţilor cu privire la o eventuală calculare în mod eronat a bazei de calcul, ce a generat o prezumţie puternică în sensul că inclusiv Ministerul a socotit corectă modalitatea de abordare a băncii; principiul previzibilităţii legii invocată de subscrisa cu privire la art. 311 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 şi art. 7 alin. (3) şi (4) din Normele metodologice; la motivul vizând acordarea primei de stat către client sub condiţia rezolutorie a îndeplinirii anumitor cerinţe, acesta din urmă fiind considerat proprietar de bună credinţă în raport de dobânzile acumulate.

În ceea ce priveşte omisiunea cercetării motivelor contestatoarei din cadrul întâmpinării (art. 503 alin. (2) pct. 3) C. proc. civ. şi art. 6 § 1 din Convenţiei), aceasta arată că instanţa de recurs nu a analizat o scrie de motive invocate de A. şi care dovedesc nelegalitatea abaterii 2 şi a măsurii 11.2 şi a abaterii 3 şi a măsurii 11, 3, dezvoltate pe larg, iar, pe cale de consecinţă, a celorlalte abateri şi măsuri.

Astfel, contestatoarea solicită instanţei să constate că, pe lângă faptul că nu au fost observate anumite înscrisuri esenţiale depuse la dosarul cauzei, în Decizia contestată nu s-au cercetat motive esenţiale invocate în apărare, astfel încât în cauză a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţia EDO în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil, instanţa având obligaţia de a analiza şi de a răspunde motivelor invocate de părţi.

Pe cale de consecinţa, solicită aplicarea directă a Convenţiei, anularea în pane a Hotărârii contestate în ceea ce priveşte abaterea 2 şi măsura 11.2, abaterea 3 şi măsura 11.3, dar şi a abaterilor 5 şi 6 şi a măsurilor II.5, 11. 6, 1.1. şi 1.2 şi rejudecarea recursului Curţii de Conturi ţinând cont de toate cele expuse.

În fine, referitor la temeinicia recursului contestatoarei contestatoarea arată că instanţa de recurs a respins cererea de anulare a constatărilor de la punctele 1 şi 4 şi a măsurilor aferente de la punctele II. 1 şi II.4 din Decizie fără a cerceta şi a se pronunţa cu privire la următoarele apărări ale sale: raţiunea legiuitorului în ceea ce priveşte art. 312 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 invocată de recurentă; modalităţile de interpretare sistematica, logică istorico-teleologică, şi in sensul producerii de efecte juridice a textelor de lege aplicabile, invocate de subscrisa cu privire la modalitatea în care se determină baza de calcul a primei de stat; principiile previzibilităţii legii şi a securităţii juridice invocate de subscrisa cu privire la art. 311 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 şi art. 7 alin. (3) şi (4) din Normele metodologice; motivul vizând acordarea primei de stat către client sub condiţia rezolutorie a îndeplinirii anumitor cerinţe, acesta din urmă fiind considerat proprietar de bună credinţă în raport de dobânzile acumulate. (punctele III. 2, III. 3 şi III. 5 din recursul acesteia).

De asemenea, instanţa a admis recursul Curţii de Conturi cu privire la abaterea 2 şi a măsurii II.2 precum si a abaterii 3 şi a măsurii II.3 fără a cerceta şi a se pronunţa cu privire la următoarele motive invocate prin întâmpinare: expunerea de motive a Legii nr. 164/2018, depusa la dosarul cauzei, stabileşte modul de aplicare a prevederilor art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006; în mod obiectiv un client nu poale să justifice utilizarea sumelor economisite sau primei de stat în domeniul locativ, atâta timp cât sumele sunt blocate în contul de economisire; art. 3,4 şi 5 din Normele Metodologice trebuie interpretate doar împreună; aplicarea principiului "Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat" cu privire la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006; sintagma "imediat şi nemijlocit" din art. 4 din Normele metodologice se refera la momentul utilizării sumei; între ipotezele prevăzute la cele doua aliniate ale art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006 exista un raport de tipul regulă - excepţie; analiza normelor metodologice şi a O.U.G. nr. 99/2006 trebuie făcută cu respectarea principiului ierarhiei actelor juridice; prima de stat este acordată clientului sub condiţie rezolutorie, iar până la momentul restituirii acesteia către MDRAP, clienţii sunt consideraţi proprietari (de bună credinţă), şi nu A..

În concluzie, având în vedere toate argumentele învederate contestatoarea a solicitat, în principal, in temeiul art. 508 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. admiterea contestaţiei în anulare, anularea în parte a Deciziei contestate şi fixarea unui termen în vederea soluţionării cauzei printr-o nouă hotărâre, iar, în subsidiar, în temeiul art. 508 alin. (3) teza I C. proc. civ., admiterea contestaţiei în anulare, anularea în parte a Deciziei contestate, respingerea în tot a recursului formulat de Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei nr. 699/1 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a de contencios administrativ şi fiscal şi admiterea în tot a recursului A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, casarea în parte a hotărârii şi rejudecând cauza, admiterea în tot a acţiunii în contencios administrativ formulată de reclamanta A. S.A şi, în consecinţă, anularea Deciziei nr. 17/10.12.2015 emisă de Curtea de Conturi şi în mod corespunzător a încheierii nr. 2/29.02.2016 pronunţată de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi.

3. Apărările formulate în cauză.

Intimata Curtea de Conturi a României a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondată a contestaţiei în anulare şi menţinerea hotărârii atacate ca legală şi temeinică.

4. Procedura de soluţionare a contestaţiei în anulare

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a contestaţiei în anulare şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de 503-508 C. proc. civ., coroborat cu art. 194-200 şi art. 201 alin. (1), (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

La data de 19.11.2012, contestatoarea a formulat o cerere prin care a solicitat ca instanţa să sesizeze Colegiul de conducere al Instanţei Supreme pentru declanşarea recursului în interesul legii, prin consultarea secţiilor, pentru ca, prin mecanismul de unificare a jurisprudenţei să analizeze dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., legitimarea procesuală active aparţine şi intimatului.

De asemenea, la data de 01.07.2020, contestatoarea a formulat, în temeiul art. 519 din C. proc. civ., o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "dispoziţiile art. 503 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 134/2010 (C. proc. civ.) coroborate cu prevederile art. 6 § 1 ţi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a Libertăţilor fundamentale pot fi interpretate în sensul că este admisibilă o contestaţie în anulare formulată împotriva unei hotărâri pronunţate în recurs în situaţia în care instanţa de recurs a omis să cerceteze motivele invocate în apărare de către intimat?"

Prin încheierea din data de 01.07.2020 s-a constatat că prin Hotărârea Colegiului de conducere al ÎCCJ n.127/02.12.2009 s-a apreciat că sesizarea formulată de contestatoare nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 514 C. proc. civ. şi, în consecinţă, memoriul a for trimis Biroului de Relaţii şi Informare Piblică din cadrul ICCJ în vederea transmiterii către Ministerul Public-Parchetul de pe lângă ICCJ.

La data de 26.08.2020, intimata Curtea de Conturi a României a depus un Punct de vedere cu privire la cererea formulată de contestatoare în temeiul art. 519 din C. proc. civ., solicitând respingerea acesteia ca inadmisibilă.

Prin încheierea din data de 16.09.2020 Înalta Curte a respins cererea formulată de contestatoare, în temeiul art. 519 din C. proc. civ., de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

La data de 03.02.2021, contestatoarea a formulat cerere de recuzare a tuturor membrilor completului de judecată nr. 10 recurs, în temeiul art. 42 alin. (1) pct. 1 şi 13 C. proc. civ., cerere respinsă ca neîntemeiată prin încheierea din data de 11.02.2021.

La data de 17.02.2021, contestatoarea a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 503 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. solicitând, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din acelaşi cod, suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Prin încheierea din data de 31.03.2021 a fost respinsă cererea de suspendare ca neîntemeiată.

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate s-a constituit dosarul asociat nr. x/2019, iar prin încheierea din data de 31.03.2021 a fost admisă cererea de sesizare şi s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

La data de 12.05.2021, contestatoarea a formulat o cerere de suspendare a judecăţii cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea de către Completul de 5 judecători în materie civilă din cadrul ÎCCJ a recursului declarat împotriva încheierii din data de 11.02.2021 prin care s-a respins cererea de recuzare.

În şedinţa publică din data de 12.05.2021, Înalta Curte a respins cererea de suspendare, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 413 din C. proc. civ., instanţa acordând cuvântul părţilor asupra condiţiilor de admisibilitate a contestaţiei în anulare, precum şi pe fondul acesteia.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Analizând cu prioritate regularitatea învestirii sale cu contestaţia în anulare de faţă, Înalta Curte constată îndeplinirea condiţiilor de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

5.1 Argumente de drept şi de fapt relevante

Astfel cum s-a reţinut mai sus, contestatoarea A. S.A. a promovat calea de atac de retractare a contestaţiei în anulare, împotriva Deciziei nr. 3541 din 21 iunie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, invocând dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ., raportat la art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. " (2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: (...) 2, dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale. (...) ".

Înalta Curte, în acord cu contestatoarea şi concordant cu doctrina de specialitate citată, reţine, cu titlu prealabil, că înţelesul sintagmei "erori materiale" nu priveşte doar erorile de scriere, care fac obiectul procedurii prevăzute de art. 442 C. proc. civ., respectiv menţiuni greşite făcute de instanţă în conţinutul hotărârii judecătoreşti şi nici la omisiunile la care face trimitere această din urmă dispoziţie, ci este mai largă, vizând şi acea greşeală pe care o comite instanţa prin confundarea unor elemente sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată.

Contestatoarea susţine în esenţă că dezlegarea dată prin Decizia nr. 3541 din 21 iunie 2019 este rezultatul unor grave erori materiale şi omisiuni care au condus la blocarea sistemului de economisire-creditare din România, instanţa de recurs omiţând, din eroare, să observe şi să cerceteze expunerea de motive a Legii 164/2018, depusa la dosarul cauzei, care stabileşte modul de aplicare a prevederilor ari. 315 din O.U.G. nr. 99/2006.

Contestatoarea arată în acest sens că neobservarea Expunerii de motive la Legea nr. 164/2018 depuse la dosarul cauzei este o vădită "eroare materială", iar nu o eroare de judecată, întrucât, din considerentele deciziei, rezultă în afara oricărui dubiu, că instanţa de recurs a omis să verifice înscrisul şi susţinerile făcute de A. cu privire la acesta, lipsind orice fel de referiri la expunerea de motive.

Înalta Curte nu poate reţine susţinerea contestatoarei că întreg raţionamentul instanţei a plecat de la o premisă eronată, cauzată de neobservarea de către instanţa de recurs a existenţei la dosarului cauzei a Expunerii de motive la Legea nr. 164/2018, din care rezultă în mod neechivoc, în opinia contestatoarei, faptul că Parlamentul României a considerat că adoptarea Legii 164/2018 se impune pentru introducerea pentru prima dată în legislaţia sistemului B. din România a obligaţiei de justificare.

Din considerentele deciziei ce face obiectul contestaţiei în anulare rezultă în mod clar că instanţa de recurs a apreciat că, în privinţa abaterii vizate, soluţia instanţei de fond este nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006, precum şi a art. 5 şi 5 din Norma metodologică pentru aplicarea prevederilor cap. V din Titlul II partea a II-a din O.U.G. nr. 99/2006, raţionamentul instanţei fiind consecinţa interpretării art. 315 şi prin raportare la art. 311 alin. (3) şi art. 314 din acelaşi act normativ, în aprecierea beneficiului exonerării justificării utilizării în scop locativ a sumei economisite pe durata minimă de 5 ani.

Instanţa de control judiciar face o analiză pe larg a modului de aplicare a acestor dispoziţii legale, în contextul abaterii reţinute prin actele administrative contestate, iar nemenţionarea expunerii de motive nu poate fi considerată o eroare materială, în sensul unei confuzii, care ar fi determinat raţionamentul instanţei, critica contestatoarei vizând de fapt o eroare de judecată, de raţionament, în interpretarea şi aplicarea legii de către instanţa de recurs, în sensul în care, menţiunile din expunerea de motive ar fi fost de natură să conducă instanţa la un alt raţionament.

Or, ceea ce se critică este silogismul judiciar, aplicarea dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt, care ar fi putut fi influenţat, în opinia contestatorei, într-un mod decisiv de luarea în considerare a Expunerii de motive, astfel încât este evident că ceea ce se pune în discuţie este o eroare de judecată, provocându-se practic o nouă judecată asupra fondului litigiului, inadmisibilă în cadrul acestei căi de atac.

Aceleaşi considerente sunt valabile şi în privinţa Raportului Comisiei pentru Buget, Finanţe şi Bănci din Camera Deputaţilor, nefiind în privinţa unei erori prin omisiune, care să ducă la pronunţarea unei soluţii greşite, ci a omisiunii instanţei de a analiza acest înscris, esenţial în opinia contestatoarei, care ar fi condus la un alt mod de interpretare a dispoziţiilor legale, prin urmare, se pune în discuţie raţionamentul instanţei determinat de neluarea în consideraare a actelor depuse la dosarul cauzei, ceea ce echivalează cu o nouă judecată asupra fondului litigiului.

Prin urmare, contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. urmează să fie respinsă ca nefondată, nefiind în prezenţa unei erori materiale.

În ceea ce priveşte contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ., raportat la art. 6 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte o apreciază ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.." (2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: (...) 3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen ".

În ceea ce priveşte admisibilitatea contestaţiei în anulare, contestatoarea a înţeles să reitereze toate apărările formulate în cadrul motivului de contestaţie în anulare întemeiate pe eroarea materială, procedând la o grupare a omisiunilor de cercetare a motivelor contestatoarei din cadrul apărării, invocate prin întâmpinare, respectiv invocate în cadrul recursului declarat de aceasta.

Referitor la omisiunea cercetării motivelor contestatoarei din cadrul întâmpinării, contestatoarea a solicitat analizarea acestora prin raportare la art. 6 § 1 şi art. 13 din Convenţie şi aplicarea directă a CEDO, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie şi art. 3 alin. (2) precum şi art. 4 C. proc. civ., arătând că instanţa de recurs nu a analizat o scrie de motive esenţiale invocate de A. şi care dovedesc nelegalitatea abaterii 2 şi a măsurii 11.2 şi a abaterii 3 şi a măsurii 11, 3, dezvoltate pe larg, iar, pe cale de consecinţă, a celorlalte abateri şi măsuri.

Astfel cum se desprinde din conţinutul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestaţia în anulare specială, cale extraordinară de atac de retractare, poate fi exercitată strict şi limitativ pentru motivele arătate în cuprinsul acestora, respectiv, omisiunea instanţei de recurs de a cerceta vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Per a contrario, nu poate fi exercitată de intimat atunci când, în opinia sa, nu au fost avute în vedere apărări din cuprinsul întâmpinării, în situaţia în care acesta a achiesat la hotărârea primei instanţe şi nu a declarat recurs, însă a făcut apărări faţă de recursul părţii adverse.

Contestatoarea a invocat ca argumente în sensul admisibilităţii: necesitatea asigurării egalităţi de instrumente procesuale între combatanţii procesuali inclusiv sub aspectul simetriei juridice; nemotivarea hotărârii. ("Ubi eadem est ratio eadem solutio esse debet"); încălcarea dreptului la apărare; ruperea echilibrului de către Decizia ÎCCJ în contextul particular al cauzei care nu a beneficiat de privilegiul dublului grad de jurisdicţie; absenţa unui mijloc procesual care să surmonteze această deficienţă reglementară; necesitatea asigurării eficienţei contestaţiei în anulare ca mijloc subsidiar.

Pornind de la premisa că această cale de atact poate fi formulată doar în condiţiile şi motivele strict prevăzute de lege, solicitând aplicarea directă a CEDO, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie şi art. 3 alin. (2) precum şi art. 4 C. proc. civ., precum şi analizarea susţinerilor contestatoarei prin raportare la art. 6 § 1 şi art. 13 din Convenţie, practic contestatoarea tinde, în virtutea dreptului la un proces echitabil şi dreptului la un recurs efectiv, să genereze o dimensiune în plus a contestaţiei în anulare, altfel decât legiuitorul, în virtutea art. 129 din Constituţiei, a reglementat.

În speţă, nu se pune problema încălcării principiului privind dublul grad de jurisdicţie, întrucât cauza a fost judecată în fond şi în recurs, chiar şi în contextul particular al cauzei, având în vedere că apărările au fost formulate în cadrul actelor de procedură şi depuse la dosarul cauzei, iar neînsuşirea de către instanţă a unor argumente ale uneia din părţi contrare raţionamentului judiciar reţinut ca fiind valabil nu însemană că nu au fost analizate, ci că au fost înlăturate implicit.

Instanţa de judecată nu are obligaţia să reia exhaustiv toate argumentele expuse în actele de procedură de către părţi, fiind obligată să argumenteze corect şi complet raţionamentul judiciar apreciat ca fiind valabil, argumentele contrare putând fi înlăturate fie explicit fie în mod implicit, logic.

Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că "(...) dacă legiuitorul este suveran în a reglementa diferit în situaţii diferite accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat accesul liber la justiţie, a fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuţie este accesul la o cale extraordinara de atac, care, prin definiţie, are caracter de excepţie şi deci poate fi valorificată numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, în caz contrar existând riscul producerii unor perturbări majore ale stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 925 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României. Partea l. nr. 675/22.09.2011]."

Potrivit Ghidului privind art. 13 din Convenţie - Dreptul la un recurs efectiv (o cale de atac efectivă), elaborat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului [www.x.coe.int (Jurisprudenţă - Analiză jurisprudenţială - Ghiduri privind jurisprudenţa)], articolul din Convenţie nu impune existenţa mai multor grade de jurisdicţie (Müller împotriva Austriei, decizia Comisiei, 1974).

De asemenea, art. 13 din Convenţie nu garantează dreptul la un dublu grad de jurisdicţie, acesta nefiind recunoscut de art. 2 din Protocolul nr. 7 decât în cazuri limitate (Pizzetti împotriva Italiei, raportul Comisiei, 1991, pct. 41); nu garantează dreptul de a declara apel sau dreptul la un al doilea grad de jurisdicţie [Z. şi E. împotriva Austriei, decizia Comisiei. 1986; Kopczynski împotriva Poloniei, decizia Comisiei, 1998; Csepyovâ împotriva Slovaciei (dec), 2002]; nu garantează o cale de atac în faţa unei instanţe constituţionale în plus faţă de cele care sunt disponibile în faţa instanţelor ordinare (Altun împotriva Germaniei, decizia Comisiei, 1983).

În consecinţa, dispoziţiile Convenţiei nu pot fi interpretate ca obligând statele să înfiinţeze organe de control ale puterii judecătoreşti (Pizzetti împotriva Italiei, raportul Comisiei, 1991, pct. 41).

Ca regulă generală, art. 13 nu este aplicabil atunci când pretinsa încălcare a Convenţiei are loc în cadrul unei proceduri judiciare, cu excepţia cazului în care capetele de cerere întemeiate pe art. 13 se referă la decizii ale puterii judecătoreşti contrare art. 6 § 3 pentru nerespectarea dreptului la judecarea cauzei într-un termen rezonabil [Kudla împotriva Poloniei (MC). 2000, pct. 147].

De asemenea, art. 13 nu poate fi interpretat ca impunând punerea la dispoziţie a unei căi de atac efective care să permită depunerea unei plângeri împotriva lipsei, din dreptul intern, a oricărui acces la o instanţă în sensul art. 6 § 1 (pct. 151; Yassar Hussain împotriva Regalului Unit, 2006, pct. 26).

Prin urmare, nu poate fi apreiată ca fiind admisibilă o contestaţie în anulare specială formulată potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., de către intimat, pentru neluarea în considerare a apărărilor formulate în întâmpinare.

În ceea ce priveşte admisibilitatea contestaţiei în anulare formulată pentru omisiunea cercetării motivelor de casare ale recurentului, cu privire la abaterile 1, 3, 4 şi măsurile II. 1,11.3 şi II. 4,1.1 şi 1.2, contestatoarea aracă că Decizia contestată nu răspunde: la motivul vizând raţiunea legiuitorului în ceea ce priveşte art. 312. alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006; la motivul vizând metodele de interpretare sistematica, logică istorico-teleologică, şi in sensul producerii de efecte juridice a textelor de lege aplicabile cu privire la modalitatea în care se determină baza de calcul a primei de stat; referitor la principiul securităţii juridice raportat la aşteptările legitime în raport de absenţa oricăror semnale din partea autorităţilor cu privire la o eventuală calculare în mod eronat a bazei de calcul, ce a generat o prezumţie puternică în sensul că inclusiv Ministerul a socotit corectă modalitatea de abordare a băncii; principiul previzibilităţii legii invocată cu privire la art. 311 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 şi art. 7 alin. (3) şi (4) din Normele metodologice; la motivul vizând acordarea primei de stat către client sub condiţia rezolutorie a îndeplinirii anumitor cerinţe, acesta din urmă fiind considerat proprietar de bună credinţă în raport de dobânzile acumulate.

Înalta Curte nu poate reţine aceste susţineri, din perspectiva omisiunii motivelor de casare invocate de recurentă, prin declaraţia de recurs, recurenta-reclamantă criticând soluţia instanţei cu privire la abaterile de la punctele 1, 4 şi 8 şi a măsurilor aferente de la pct. II.1, II4 şi II.8, precum şi considerentele reţinute la pct. 3 şi măsura aferentă la pct. II.3, instanţa de control judiciar anulând doar măsura de la punctul 8, din cadrul recursului declarat de recurenta-reclamantă şi menţinând soluţia de anulare a pct. 7 dispusă de instanţa de fond.

În ceea ce priveşte criticile ce au vizat punctele 1 şi 4 şi a măsurilor aferente din considerentele deciziei rezultă că instanţa şi-a expus clar şi complet raţionamentul judiciar, făcând o analiză a abaterilor din perspectiva art. 311 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 cât şi a art. 7 alin. (3) şi (4) din Normele metodologice, precum şi al motivului vizând acordarea primei de stat către client, susţinerile recurentei fiind înlăturate atât explicit cât şi implicit în mod logic.

Prin urmare, acest motiv de contestaţie în anulare este inadmisibil şi din perspectiva inexistenţei unor motive de casare neanalizate.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva deciziei nr. 3541 din 21 iunie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2), pct. 3 C. proc. civ., ca inadmisibilă precum şi contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2), pct. 2 C. proc. civ., ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva deciziei nr. 3541 din 21 iunie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2), pct. 3 C. proc. civ., ca inadmisibilă.

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2), pct. 2 C. proc. civ., ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2021.