Damages for unlawful termination of concession contracts; sufficiency of proof for lost profits and the non-applicability of the res judicata exception for lack of identity of object

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererile de revizuire formulată de revizuienta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. şi revizuienta-intervenienta S.C. C. SRL

Prin cererea de revizuire înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal cu nr. x/2020 la data de 24.08.2020, revizuientele S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. şi intervenientă S.C. C. S.R.L. au solicitat schimbarea deciziei civile nr. 3864 din 23 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2011 cu consecinţa admiterii ulterior a recursului în sensul modificării in parte a sentinţei recurate, iar pe cale de consecinţa, obligarea paratelor in solidar la plata prejudiciului, pe ambele componente ale sale, calculate conform expertizei contabile, defalcat pe fiecare contract de concesiune in parte, la care se adaugă dobânda legala aferenta sumelor reprezentând prejudiciu, sub ambele componente, defalcat pe fiecare contract de concesiune în parte, raportata la dobânda de referinţă a BNR + 8%, dat fiind raţionamentul corect al aplicabilităţii in speţa a dispoziţiilor art. 3 alin. (2)1 din O.U.G. nr. 13/2011 şi la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate de derularea prezentei cauze, întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 şi 7 din C. proc. civ. (1865).

Revizuientele au susţinut, în ceea ce priveşte motivul de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 322 pct. 2 vechiul C. proc. civ. că instanţa de recurs nu a cercetat capătul de cerere privind temeinicia acordării si a componentei beneficiului nerealizat către concedenţi, menţinând in mod vădit netemeinic argumentaţia greşita a instanţei de fond vizând incidenţa dolului, instituţie ce nu îşi regăsea aplicabilitatea in vreun fel in speţa, fiind practic o analiza proprie a judecătorului fondului, neinspirata din Hotărârea de reziliere, care ar fi trebuit sa fie temeiul de plecare pentru analiza asupra noţiunii de reparare integrala a prejudiciului cauzat prin însăşi rezilierea constatata de ICCJ in cuprinsul hotărârii de reziliere.

Instanţa de recurs in mod greşit nu s-a pronunţat asupra noţiunii de reparare integrala a prejudiciului, încălcând natura elementara a acestei noţiuni si practic lăsând loc unei duble masuri în privinţa modului diferit de abordare a doua spete identice.

Referitor la motivul de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 322 pct. 7 vechiul C. proc. civ., revizuientele au arătat că decizia atacată este potrivnică deciziei civile nr. 3603/29.10.2018 pronunţată între aceleaşi părţi în dosarul nr. x/2012, prin care a fost respinse recursurile declarate împotriva sentinţei civile nr. 306/31.01.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2012, arătând că raţionamentul juridic al acordării dreptului la beneficiul nerealizat, creează o dubla abordare juridica a aceleiaşi spete, identice ca si conţinut.

Prin cererea de revizuire revizuientele au dezvoltat situaţia de fapt din perspectiva raporturilor juridice dintre părţi, noţiunilor de "pierdere efectiva" şi "beneficiu nerealizat", reiterând criticile aduse sentinţei civile nr. 1/04.01.2017 recurate.

2. Apărările formulate în cauză

2.1. Prin întâmpinare, intimata S.C. D. S.R.L. prin lichidator judiciar "E.", a solicitat admiterea cererii de revizuire formulată de revizuiente, schimbarea deciziei civile nr. 3864 din 23 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2011 cu consecinţa admiterii ulterior a recursului în sensul modificării in parte a sentinţei recurate, iar pe cale de consecinţa, obligarea paratelor in solidar la plata prejudiciului, pe ambele componente ale sale, calculate conform expertizei contabile, defalcat pe fiecare contract de concesiune in parte, la care se adaugă dobânda legala aferenta sumelor reprezentând prejudiciu, sub ambele componente, defalcat pe fiecare contract de concesiune în parte, raportata la dobânda de referinţă a BNR + 8%, dat fiind raţionamentul corect al aplicabilităţii in speţa a dispoziţiilor art. 3 alin. (2)1 din O.U.G. nr. 13/2011 şi la plata tuturor cheltuielilor de judecata ocazionate de derularea prezentei cauze.

2.2. De asemenea, prin întâmpinare, intimata Administraţia Rezervaţiei Biosfera Delta Dunării a invocat excepţia de prematuritate a cererii de revizuire, iar pe fond respingerea cererii de revizuire ca nefondată.

2.3. La data de 24.05.2021 intimatul-pârât Ministerul Mediului, Apelor Şi Pădurilor a depus Note scrise, prin care a invocat excepţia de tardivitate a cererii de revizuire, iar pe fond respingerea cererii de revizuire ca nefondată.

3. Procedura de soluţionare a cererii de revizuire

În şedinţa publică din data de 16.12.2020 instanţa a dispus ataşarea dosarelor nr. x/2021 şi y/2012, acordând două termene în acest sens.

În şedinţa publică din data de 26.05.2021 Înalta Curte a respins excepţiile de prematuritate şi tardivitate ca nefondate, constatând, în ceea ce priveşte tardivitatea, că cererea de revizuire a fost depusă în data de 24 august 2020, iar ultima decizie a fost pronunţată la data de 23 iulie 2020, fiind respectat termenul de o lună prevăzută de C. proc. civ.

Totodată, a respins excepţia de prematuritate, reţinând faptul că intimatul nu a indicat elemente care să conducă la concluzia ar fi existat un termen care nu ar fi fost lăsat să treacă de către revizuent şi ar fi depus mai devreme cererea de revizuire.

4. Analizând cererea de revizuire în raport de motivele de invocate şi de dispoziţiile art. 322 pct. 2 şi 7 din vechiul C. proc. civ., Înalta Curte apreciază cererea ca fiind nefondată pentru următoarele considerente:

4.1. Circumstanţele cauzei

4.1.1. Reclamanta S.C. A. S.R.L., în reorganizare judiciară, în contradictoriu cu pârâtele: Ministerul Mediului şi Pădurilor (ulterior a rămas în calitate de pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor), Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", a formulat cerere de chemare în judecată prin care a solicitat să se dispună obligarea pârâtelor, în solidar, la plata sumei de 40.276.119,42 RON, reprezentând prejudiciul material cauzat ca urmare a rezilierii, din culpa exclusivă a pârâtelor, a următoarelor contracte de concesiune x/3.02.2003, y/3.02.2003, z/15.08.2003 şi w/15.08.2003 şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

S.C. C. S.R.L. şi D., în temeiul prevederilor art. 49 şi următoarele, vechiul C. proc. civ., au formulat cereri de intervenţie în interes propriu în dosarul nr. x/2011, aflat pe rolul Tribunalului Tulcea, având ca obiect acţiunea A. privind repararea prejudiciului cauzat urmare a rezilierii contractelor de concesiune încheiate cu pârâtele Ministerul Mediului şi Pădurilor şi Administraţia Rezervaţiei Biosfera Delta Dunării, solicitând admiterea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu şi obligarea pârâtelor, în solidar, la plata pagubelor evaluate la suma de 3.310.867,76 de RON, formate din suma de 70.122,95 de RON, cu titlu de pierdere efectivă din investiţiile efectuate şi nerecuperate şi suma de 3.240.744,81 de RON, cu titlu de beneficiu nerealizat, prin nevalorificarea resursei piscicole, urmare a rezilierii, din culpa exclusivă a pârâtelor, a Contractelor de concesiune nr. x/03.02.2003 şi y/03.02.2003 şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Asupra cererilor privind intervenientele, instanţa s-a pronunţat prin încheierea din data de 10 februarie 2015, când a admis cererile de intervenţie în interes propriu formulate de către S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L..

4.1.2. Prin sentinţa civilă nr. 3413 din 26 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă" F., în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării" şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., şi, în consecinţă, a obligat pârâtele, în solidar, la plata unor sume cu titlu de despăgubiri, derivate din cele patru contracte de concesiune după cum urmează: către S.C. C. S.R.L., suma de 64.430 RON, cu dobânda legală de la 3 februarie 2013 calculată până a data plăţii efective a debitului; către S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar, suma de 66.547 RON, cu dobânda legală de la 3 februarie 2013 calculată până la data plăţii efective a debitului; către S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar, suma de 2.313.127 RON, cu dobânda legală de la 15 august 2013, calculată până la data plăţii efective a debitului.

Instanţa de fond a admis, în parte, cererea expertului şi a dispus majorarea onorariului pentru efectuarea expertizei contabile, cu suma de 6000 RON, stabilind în sarcina reclamantei şi a fiecăreia dintre cele două interveniente, plata a câte 2000 RON fiecare.

Ca o consecinţă a soluţiei dată fondului, prima instanţă a admis, în parte, cererile de obligare a părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată şi, prin urmare, a obligat pârâtele în solidar la plata a 4000 RON către S.C. C. S.R.L. şi la plata a câte 1000 de RON către S.C. D. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L..

De asemenea, s-a stabilit că diferenţa sumei reprezentând reducerea de taxă judiciară de timbru în valoare de 24.518,45 RON de care a beneficiat intervenienta S.C. C. S.R.L., va rămâne în sarcina statul

Împotriva sentinţei civile nr. 3413 din 26 iulie 2018, a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs atât reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar, Cabinet Individual de Insolvenţă "F.", pârâtele Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, precum şi intervenientele S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. - prin lichidator judiciar, "E." IPURL.

4.1.3. Prin Decizia nr. 3864 din 23 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. - prin lichidator judiciar, Cabinet Individual de Insolvenţă "F.", de recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, de recurenta-pârâtă Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării şi de recurentele-interveniente S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. - prin lichidator judiciar, "E." IPURL împotriva sentinţei civile nr. 3413 din 26 iulie 2018, a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 1375 din data de 17.03.2010, devenită irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, a dispus rezilierea judiciară a tuturor celor patru contracte de concesiune din culpa exclusivă a concedenţilor, ca urmare a neexecutării culpabile de către aceştia a obligaţiilor contractuale. A reţinut instanţa că reclamantele au făcut dovada neîndeplinirii, de către concedent, a obligaţiilor asumate prin art. 16.2 din contractul de concesiune, referitoare la notificarea concesionarului cu privire la propunerea legislativă şi, ulterior, modificarea legislativă cuprinsă în Legea nr. 113/2005, având ca obiect liberalizarea accesului la resursa piscicolă, precum şi cu privire la Ordinul comun nr. 642/15 iulie 2005 ce determina restrângerea obiectului de exploatare al contractului de concesiune; s-a reţinut şi tulburarea concesionarului în exerciţiul drepturilor din contractul de concesiune, prin aplicarea efectivă a dispoziţiilor actelor normative enunţate anterior şi suprafeţelor concesionate, cu încălcarea dispoziţiilor art. 15.2 lit. d) din contract; de asemenea, şi lipsa de sprijin a concesionarului în executarea îndatoririlor de pază a obiectivului, neeliberând împuternicirile de pază ale agenţilor de pază, preschimbate sau autorizaţiile de pescuit solicitate.

Pe calea cererii introductive din prezentul dosar, reclamanta şi intervenientele în interes propriu au solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la plata contravalorii prejudiciului material cauzat ca urmare a rezilierii, din culpa exclusivă a pârâtelor, a contractelor de concesiune anterior menţionate, cerere admisă în parte de către instanţa de fond, în condiţiile anterior precizate.

Instanţa de control judiciar a înlăturat criticile recurentelor întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ., invocat de toate cele patru recurente, nefiind identificate argumente contradictorii sau o încălcare a prevederilor art. 261 vechiul C. proc. civ. din perspectiva nemotivării sentinţei.

Referitor la recursul pârâtului Ministerul Mediului, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 vechiul Cod, Înalta Curte a reţinut că pârâta Ministerul Mediului îşi justifică pe deplin calitatea procesuală pasivă, respectiv de parte angajată în raportul juridic dedus judecăţii, deoarece, în contractele de concesiune reiterate şi din care rezultă pretenţiile reclamantei şi ale intervenientelor, una dintre părţile semnatare a fost, contrar celor susţinute de titulara căii de atac ce face obiectul analizei, Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, iar contractele poartă semnătura ştampila acestei autorităţi, nefiind asumate în nume propriu de către ARBDD, aşa cum s-a susţinut.

În ceea ce priveşte recursul pârâtei Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, instanţa a reţinut că, contrar celor susţinute de această recurentă-pârâtă, prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că, în prezenta cauză, obiectul acţiunii îl reprezintă obligarea autorităţilor pârâte la plata către reclamantă a sumei de 1.038.549,58 RON, reprezentând pierderea efectivă ca urmare a rezilierii contractelor de concesiune, a beneficiului nerealizat (în valoare de 46.231.996,78 RON) şi a cheltuielilor de judecată.

În aceste condiţii, fără putere de tăgadă, este vorba despre o acţiune în contencios administrativ, ce are ca obiect acordarea de despăgubiri pentru daunele materiale cauzate, sub incidenţa dispoziţiilor art. 8 alin. (2) şi art. 18 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, aspect reţinut cu caracter definitiv şi prin decizia nr. 7419/22.11.2013 a instanţei supreme, dată în cadrul unui regulator de competenţă într-o cauză similară (fiind vorba despre contracte de concesiune cu aceeaşi natură).

În cauza de faţă, însă, aşa cum a reţinut Înalta Curte, având în vedere soluţionarea în primă instanţă a acţiunii în reziliere, de către curtea de apel – secţia contencios administrativ, acţiunea în despăgubiri, deşi formulată pe cale separată, vizează pretenţii accesorii derivate din litigiul principal, se impun a fi aplicate aceleaşi reguli în materia competenţei, iar natura acestui litigiu atrage reglementarea specifică Legii nr. 554/2004 care are prevederi derogatorii în materia termenelor de prescripţie, ceea ce înlătură susţinerea recurentei Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", în sensul că ar fi incident în speţă termenul de prescripţie de 3 ani stabilit de prevederile Decretului nr. 167/1958.

În acest context, reţine instanţa că, aşa cum a apreciat în mod justificat judecătorul fondului, în condiţiile în care sentinţa de reziliere a contractelor de concesiune a devenit irevocabilă la data de 6 decembrie 2011, data respingerii recursurilor, dreptul la prezenta acţiune nu ar fi putut începe să curgă de la un moment anterior, nefiind cunoscute toate elementele faptice şi juridice pentru exercitarea acţiunii şi, deci, pentru exercitarea dreptului, acţiunea neputând fi prescrisă, dacă dreptul la acţiune nu s-a prescris.

Toate aspectele prin care recurenta-pârâtă ABRDD încearcă să răstoarne concluziile raportului de expertiză sunt aprecieri subiective asupra situaţiei de fapt, pe care sus-numita, deşi a avut posibilitatea de a le dovedi în faţa instanţei de fond, s-a limitat la a face afirmaţii pe care nu le-a probat prin niciun mijloc de probă.

Nici critica referitoare la data de la care trebuia acordată dobânda legală nu are caracter fondat; recurenta nu aduce niciun argument logic sau juridic pentru care dobânda legală să fi trebuit a fi fost calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii din prezentul dosar.

În ceea ce priveşte recursurile formulate de către reclamanta S.C. A. S.R.L. şi intervenientele S.C. C. şi S.C. D. S.R.L., Înalta Curte a reţinut că toate cele trei recurente (primele două printr-un memoriu de recurs comun), au invocat pretins greşita apreciere de către instanţa de fond, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, noţiunilor de "pierdere efectivă" şi "beneficiu nerealizat", ca elemente componente ale prejudiciului produs sus-numitelor prin neexecutarea culpabilă a contractelor de concesiune. În plus, recurenta S.C. D. S.A., invocând dispoziţiile art. 3041 vechiul C. proc. civ., a solicitat reformarea sentinţei recurate sub aspectul reevaluării situaţiei de fapt, întrucât încălcarea contractelor de concesiune s-ar fi realizat de către pârâte nu sub forma culpei uşoare, aşa cum a reţinut prima instanţă, ci sub forma intenţiei, prin modificările legislative implementate şi care au schimbat condiţiile avute în vedere iniţial la încheierea contractelor, acordându-se acces la resursa piscicolă unor terţi. Mai mult decât atât, susţine recurenta, prima instanţă ar fi trebuit să constate că autoritatea a încălcat dispoziţiile contractuale în scopul retragerii concesiunii, fără răscumpărarea acesteia sau fără a plăti o despăgubire.

Instanţa de recurs a apreciat că susţinerile recurentei sunt nefondate şi nu corespund situaţiei de fapt stabilită în mod corect de către primul judecător, pe baza unei aprecieri judicioase a probelor administrate şi a tuturor celorlalte aspecte ale cauzei.

Astfel, prin sentinţa de reziliere a contractelor de concesiune, respectiv sentinţa civilă nr. 1375/17.03.2010 a Curţii de Apel Bucureşti s-a reţinut cu titlu irevocabil faptul că sancţiunea rezilierii intervine "din culpa exclusivă" a concedenţilor, ca urmare a neexecutării culpabile de către aceştia a obligaţiilor contractuale, respectiv a celor asumate prin art. 16.2 din contract referitor la notificarea cesionarului cu propunerea legislativă şi ulterior, cu privire la modificarea, prin Legea nr. 113/2005 şi la Ordinul nr. 642/2005, ce au determinat liberalizarea accesului la resursa piscicolă şi restrângerea obiectului de exploatare al contractului de concesiune; de asemenea, prin aceeaşi hotărâre, s-a reţinut culpa autorităţii în tulburarea concesionarului în exerciţiul drepturilor, prin aplicarea acestor acte normative noi şi lipsa de sprijin în executarea îndatoririlor de pază.

În acest context, este fără putere de tăgadă faptul că, în mod corect, curtea de apel a reţinut că, în hotărârea de reziliere, nu a fost sub nicio formă stabilită existenţa dolului care presupune întrunirea unor condiţii specifice pe care judecătorul (în procesul de reziliere) nu le-a avut în vedere; chiar dacă partea este nemulţumită de aprecierea judecătorului de fond cu privire la evaluarea culpei ca fiind uşoară, nu rezultă nici din sentinţa de reziliere şi nici din probele administrate în prezenta cauză, în mod indubitabil, încălcarea de către autoritate a obligaţiilor contractuale în scopul retragerii concesiunii, aşa cum se susţine.

În aceste condiţii, prima instanţă s-a raportat în mod corect la dispoziţiile şi considerentele sentinţei de reziliere în ceea ce priveşte stabilirea culpei în sarcina autorităţii şi în ceea ce priveşte conţinutul efectiv al faptelor culpabile, o astfel de determinare fiind de esenţa instituţiei rezilierii. Susţinerea recurentei S.C. D. în sensul că, în hotărârea anterioară, nu a fost stabilită forma vinovăţiei cu care a acţionat cel vinovat în neexecutarea obligaţiilor, întrucât instanţa nu ar fi fost investită şi că judecătorul prezentului dosar nu ar fi fost "ţinut" de considerentele hotărârii anterioare, este o afirmaţie speculativă şi lipsită de suport real.

Dimpotrivă, curtea de apel a apreciat în mod legal în sensul că nu s-a făcut dovada existenţei dolului, ci a vinovăţiei sub forma culpei, aşa cum, a fost reţinută şi în hotărârea de reziliere şi a aplicat corect dispoziţiile art. 1084 – 1086 ale vechiul C. civ.

Potrivit aceluiaşi raţionament, prima instanţă a reţinut corect şi faptul că, prin anterioara hotărâre prin care s-a dispus rezilierea, s-a stabilit cu caracter irevocabil împrejurarea că fapta ilicită reţinută în sarcina autorităţii pârâte a fost aceea a neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale anterior enunţate şi că această faptă a produs prejudiciu în patrimoniul reclamantei şi intervenientelor.

Raportat la probele administrate în cauză, inclusiv raportul de expertiză omologat în parte, nu se poate reţine susţinerea recurentei S.C. D. în sensul că ar fi fost susţinută o situaţie de fapt greşită şi că instanţa de reformare, reapreciind dovezile, ar trebui să stabilească o altă situaţie de fapt.

Astfel, aşa cum a apreciat judicios prima instanţă, faţă de considerentele sentinţei prin care s-a dispus rezilierea, în prezenta acţiune în despăgubire nu se poate reţine o situaţie de fapt contrară celei stabilită cu caracter irevocabil prin această din urmă hotărâre şi nici nu s-a făcut dovada unor împrejurări noi, excepţionale cu privire la fapta culpabilă sau vinovăţia pârâtelor, ce a determinat rezilierea, ulterioare pronunţării sentinţei nr. 1375/2010 şi de natură a induce instanţei de reformare concluzia unei situaţii de fapt diferită sau parţial diferită celei stabilită prin respectiva hotărâre.

Astfel, prin încălcarea dispoziţiilor art. 16.2, 15.2 lit. l) din contract şi prin neeliberarea împuternicirilor de pază sau autorizaţiilor de pescuit solicitate, pârâtele au creat premisele prejudicierii reclamantelor şi a intervenientelor; însă, contrar susţinerilor acestora din urmă, faţă de forma vinovăţiei şi raportat la împrejurările concrete ale faptelor culpabile, Înalta Curte a apreciat că instanţa de fond a realizat o corectă aplicare în cauză şi interpretare prin prisma particularităţilor cauzei, a dispoziţiilor art. 1084-1086 din vechiul C. civ., în sensul că prejudiciul trebuie să cuprindă pierderea efectivă şi câştigul nerealizat, dar numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, cu legături cauzale cu faptul ce l-a generat.

În acest context, prima instanţă, pe baza variantelor de calcul oferite de expertul judiciar, a stabilit valoarea reparaţiilor cuvenite fiecăreia dintre părţile reclamante (interveniente) în funcţie de gravitatea faptei ilicite, aşa cum a fost descrisă anterior, reţinând în mod corect faptul că (în lipsa dovezii dolului sau a unei fapte de mai mare gravitate) şi în lipsa dovezii intenţiei ilicite a pârâtelor de a retrage concesiunea) nu se pot acorda reparaţii decât pentru prejudiciul care decurge direct şi efectiv din nerespectarea clauzelor contractuale care au atras rezilierea.

Astfel, în ceea ce priveşte beneficiul nerealizat, în doctrină, dar şi în practica instanţei supreme, s-a arătat că acesta trebuie să fie cert, atât în ceea ce priveşte existenţa sa, cât şi în ceea ce priveşte posibilitatea de evaluare a acestuia. Este fără putere de tăgadă că, prin natura sa, beneficiul nerealizat se raportează la o virtualitate, la o probabilitate, fiind un beneficiu ipotetic (ce ar fi fost obţinut în situaţia în care partea adversă şi-ar fi îndeplinit întocmai obligaţiile asumate). Dar această probabilitate nu poate, sub nicio formă, să excludă un anumit standard, o anumită rigurozitate şi veridicitate a dovezilor si susţinerilor; cu alte cuvinte, nu este suficient să se dovedească simpla posibilitate a obţinerii acelui beneficiu, ci trebuie să se probeze fără dubiu că acel beneficiu ar fi fost obţinut dacă partea adversă şi-ar fi îndeplinit întocmai obligaţiile, adică legătura de cauzalitate trebuie să existe, nu să fie presupusă.

În cauza de faţă, contrar susţinerilor părţilor interesate, câştigul nerealizat, în proporţia şi cuantumul pe care acestea l-au solicitat, nu poate fi reţinut şi acordat pe baza simplei indicări de către reclamantă şi intervenientă a sumei pretinse şi a unei modalităţi proprii de calcul, fără raportarea la elemente obiective care să permită determinarea în concret a daunelor pretins produse.

Astfel, aşa cum a stabilit judecătorul fondului, beneficiul nerealizat în privinţa capturii de peşte este un element incert şi condiţionat de factori care nu se datorează acţiunii sau inacţiunii pârâtelor, respectiv nu rezultă fără dubiu din fapta culpabilă a acestora; cu alte cuvinte, titularele dreptului nu au făcut dovada obiectivă că modificarea legislaţiei de către autoritate, în condiţiile expuse, a condus la nerealizarea efectivă a capturii de peşte pretinsă, chiar dacă contravaloarea acesteia rezultă din calcule ipotetice.

În acest context, Înalta Curte nu a acordat eficienţă susţinerilor recurentei S.C. D. în sensul viciului de motivare şi de temeinicie a hotărârii prin aceea că judecătorul de fond nu a arătat motivele pentru care înlătură anumite lucrări de specialitate sau pentru care nu a acordat eficienţă probatorie neprezentării părţilor la interogatoriu, chiar dacă este adevărat că hotărârea judecătorească trebuie să releve întocmai motivele pentru care anumite probe au fost înlăturate sau neluate în seamă, dar acest neajuns este departe de a conduce la reformarea hotărârii, din această perspectivă.

Pe de altă parte, contrar celor susţinute de către aceeaşi intervenientă recurentă, se impune a se reaminti că instanţa nu este legată de concluziile din raportul de expertiză sau de cele ale unei anumite expertize din cele administrate, acestea constituind numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului ca, de altfel, şi celelalte mijloace de probă însă, pentru a se putea exercita controlul judiciar, este necesar ca soluţia instanţei în această privinţă (primirea sau nu a concluziilor expertului) să fie motivată, mai ales atunci când, ajungând la alte concluzii pe baza celorlalte probe administrate în cauză, instanţa înlătură raportul de expertiză ca fiind neconvingător sau îl reţine, deşi una din părţi a cerut înlăturarea lui. Instanţa este legată, însă, de constatările de fapt ale experţilor, trecute în raportul de expertiză, precum data raportului, indicarea cercetărilor făcute în prezenţa părţilor, a susţinerilor acestora etc. Aceste menţiuni, cuprinse în raportul de expertiză, fac dovadă până la declararea falsului deci, pentru combaterea lor, este necesară înscrierea în fals, deoarece experţii lucrează în calitate de delegaţi ai instanţei, iar raportul de expertiză are natura juridică a unui înscris autentic.

În ceea ce priveşte susţinerile cu privire la proba cu interogatoriul pârâtelor, Înalta Curte a reţinut că art. 225 din vechiul Cod de procedură, nu dispune în mod imperativ că lipsa la interogatoriu sau refuzul de a răspunde, fără motive temeinice, trebuie constatată ca o mărturisire deplină atâta timp cât lasă la latitudinea instanţei să aprecieze situaţia respectivă, textul precizând că "instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul", în ultima ipoteză putând admite pentru completarea probatoriului atât dovada cu martori, cât şi alte probe, inclusiv prezumţiile.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, criticile vizând neacordarea daunelor-interese, a beneficiului nerealizat, a pierderii efective şi referitoare la legătura de cauzalitate între fapta culpabilă şi suma solicitată sunt în mod vădit nefondate.

În ceea ce priveşte critica referitoare la momentul acordării dobânzii legale, şi aceasta are caracter nefondat, câtă vreme, în mod corect, prima instanţă a considerat că dobânda legală se cuvine a fi calculată, pentru fiecare dintre titularii dreptului, de la data la care a expirat fiecare contract de concesiune în parte, luând în considerare şi calculele efectuate de către expertul desemnat privind actualizarea sumelor certe, raportat la aceleaşi date de referinţă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de recurentele S.C. A. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., se constată că acest text legal este invocat formal, întrucât, din dezvoltarea motivelor de recurs, nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecăţii, căruia instanţa i-ar fi schimbat natura sau înţelesul. Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) din vechiul C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportate la motivul de recurs invocat; în lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitatea de a cenzura decizia instanţei de fond, din această perspectivă.

Singurele alegaţii pe care aceste recurente le fac în susţinerea acestui motiv de casare, se referă la pretins greşita interpretare de către instanţă a noţiunii de "dol", aspect care nu ar fi intrat în sarcina sa şi care ar fi condus la reinterpretarea nepermisă a contractului de concesiune şi la modul în care primul judecător a analizat problema capturii de peşte la determinarea beneficiului nerealizat.

Fără a proceda la o nouă analiză a acestor susţineri, deja analizate anterior, Înalta Curte a constatat că aceste susţineri au cel mult valenţa unor critici ce exprimă nemulţumirea celor două recurente faţă de soluţie, ce nu se pot încadra în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care are exclusiv şi imperativ în vedere situaţia în care instanţa schimbă în mod vădit natura şi conţinutul actului juridic, implicit a efectelor sale, cu rezultatul ignorării voinţei reale a părţilor, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

4.2. Analiza motivelor de revizuire

Revizuientele au arătat, în primul rând în susţinerea motivului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 322 pct. 2 vechiul C. proc. civ., că instanţa de recurs nu a cercetat capătul de cerere privind temeinicia acordării si a componentei beneficiului nerealizat către concedenţi, menţinând in mod vădit netemeinic argumentaţia greşita a instanţei de fond vizând incidenţa dolului, instituţie ce nu îşi regăsea aplicabilitatea in vreun fel in speţa, fiind practic o analiza proprie a judecătorului fondului, neinspirata din hotărârea de reziliere, care ar fi trebuit sa fie temeiul de plecare pentru analiza asupra noţiunii de reparare integrala a prejudiciului cauzat prin însăşi rezilierea constatata de ICCJ in cuprinsul hotărârii de reziliere.

Potrivit art. 322 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. de la 1865, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere (…) "2. dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;".

În esenţă revizuientele invocă un caz de "minus petita", în sensul că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind temeinicia acordării si a componentei beneficiului nerealizat către concedenţi, menţinând în mod vădit netemeinic argumentaţia greşita a instanţei de fond vizând incidenţa dolului, instituţie ce nu îşi regăsea aplicabilitatea in vreun fel in speţă.

Pentru a fi în prezenţa acestui caz de revizuire trebuie ca instanţa de recurs, evocând fondul, ceea ce nu este cazul în situaţia de faţă, întrucât a respins recursul ca nefondat, să nu se fi pronunţat asupra capătului de cerere privind beneficiul nerealizat, însă, instanţa de control judiciar a procedat la analiza criticilor recurentei-reclamante şi recurentei-interveniente, astfel după cum rezultă din considerentele deciziei, redate pe larg mai sus, din perspectiva întinderii prejudiciului şi noţiunii de beneficiu nerealizat, caracterul cert şi previzibil al acestuia, apreciind aceste critici ca nefondate.

Prin urmare, în speţă nu suntem într-un caz de "minuns petita", "plus petita" sau "extra petita", ci revizuentele sunt nemulţumite de dezlegarea dată de instanţa de recurs criticilor acestora privind modul de evaluare de către prima instanţă a beneficiului nerealizat, ceea ce practic ar conduce la o nouă judecată pe fond a cauzei, cu încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti definitive.

Aceleaşi considerente sunt valabile şi în privinţa analizei noţiunii de reparare integrala a prejudiciului şi incidenţei dolului, instituţie despre care se susţine că nu îşi regăsea aplicabilitatea in vreun fel in speţa, fiind practic o analiza proprie a judecătorului fondului, neinspirata din hotărârea de reziliere, care ar fi trebuit sa fie temeiul de plecare pentru analiza asupra noţiunii de reparare integrala a prejudiciului cauzat prin însăşi rezilierea constatata de ICCJ in cuprinsul hotărârii de reziliere.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei ce face obiectul revizuirii, instanţa de recurs a procedat la analiza tuturor acestor critici invocate ca motive de casare pe calea recursului, înlăturându-le punctual, prin urmare nu se pune problema nepronunţării instanţei asupra unei cereri sau a acordării mai mult sau altceva decât sau cerut, aspectele invocate fiind practic nemulţumiri ale revizuientelor faţă de modul de analiză a condiţiilor răspunderii civile contractuale din perspectiva evaluării prejudiciului.

Instanţa de control judiciar a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod legal că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei dolului ci a vinovăţiei sub forma culpei, limitele puterii de lucru judecat a sentinţei de reziliere din perspectiva evaluării prejudiciului, necesitatea îndeplinirii caracterului cert şi previzibil a prejudiciului, acordării prejudiciului care rezultă efectiv din nerespectarea clauzelor contractuale şi nu cel indicat de părţi.

Prin urmare, instanţa s-a pronunţat asupra acestor elemente, care nu mai pot fi puse în discuţie în cadrul unei căi de atac de retractare, întrucât s-ar încălca puterea de lucru judecat şi principiul stabilităţii raporturilor juridice, căile extraordinare de atac putând fi exercitate strict în limitele stabilite de legiuitor, în cazul de faţă nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Referitor la motivul de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 322 pct. 7 vechiul C. proc. civ., revizuientele au arătat că decizia atacată este potrivnică deciziei civile nr. 3603/29.10.2018 pronunţată între aceleaşi părţi în dosarul nr. x/2012, prin care a fost respinse recursurile declarate împotriva sentinţei civile nr. 306/31.01.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2012, arătând că raţionamentul juridic al acordării dreptului la beneficiul nerealizat, creează o dubla abordare juridica a aceleiaşi spete, identice ca si conţinut.

Înalta Curte constată că ceea ce se invocă de fapt prin acest motiv de revizuire este încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, revizuientele susţinând în esenţă că în cauza de faţă nu s-au respectat elementele reţinute în dosarul anterior, cu privire la conţinutul noţiunii de beneficiu nerealizat.

Potrivit art. 322 pct. 7 din C. proc. civ. de la 1865, revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere: (…) dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

Motivul de revizuire privind încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, prevăzut de art. 513 alin. (4) raportat la art. 509 pct. 8 din Noul C. proc. civ. nu se poate aplica retroactiv speţei de faţă supusă reglementării C. proc. civ. de la 1865 astfel cum s-a stabilit deja, astfel încât în cauză se poate pune în discuţie încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat.

Cu alte cuvinte trebuie să avem aceeaşi pricină, derulată între aceleaşi părţi având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, iar a doua hotărâre definitivă să încalce autoritatea de lucru judecat al primei hotărâri.

Ori, în speţă nu există identitate de obiect, întrucât în speţa de faţă se solicită repararea pagubelor cauzate de rezilierea culpabilă a contractelor de concesiune x/3.02.2003, y/3.02.2003, z/15.08.2003 şi w/15.08.2003, iar în cauza ce a făcut dosarul nr. x/2012, finalizată cu decizia civilă nr. 3603/29.10.2018 a ÎCCJ-SCAF s-a solicitat obligarea autorităţilor pârâte la repararea pagubelor ca urmare a rezilierii altor contracte de concesiune, respectiv nr. 2980/ARBDD/31.01.2003, 2981/31.01.2003 şi 2982/ARBDD/31.01.2003.

Prin urmare, nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute art. 322 pct. 7 din C. proc. civ., ceea ce invocă revizuienta fiind efectul pozitiv al lucrului judecat, având în vedere identitatea problemelor de drept, motiv de revizuire aplicabil doar în ceea ce priveşte cererile de chemare în judecată formulate după intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ.

5. Temeiul legal al soluţiei adoptate în revizuire

Faţă de aceste considerente, văzând dispoziţiile art. 327, raportat la art. 322 pct. 2 şi 7 din C. proc. civ., Înalta curte urmează să respingă cererea de revizuire formulată de revizuenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. şi revizuenta-intervenientă S.C. C. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 3864 din 23 iulie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2011, ca nefondată.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. împotriva Deciziei nr. 3864 din 23 iulie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2011, ca nefondată.

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta-intervenientă S.C. C. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 3864 din 23 iulie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2011, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2021.