Agricultural payments agency loses final appeal; annulled irregularity report upheld, tenant farmer awarded fees.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal (recurs) filed by the defendant agricultural payments agency as unfounded, thereby upholding the lower court's judgment that had annulled both the administrative irregularity report and the decision rejecting the plaintiff's administrative challenge, and awarding the plaintiff procedural costs; the defendant was additionally ordered to pay 10,071.39 RON in appeal-stage attorney fees. The dispute concerned the annulment of administrative acts establishing a budgetary debt of 156,606.88 RON for allegedly non-eligible direct payments claimed by the plaintiff under the single area payment scheme for 242 ha of leased agricultural land. Applying Articles 7(1)(f) of Government Emergency Ordinance No. 125/2006 and Article 4 of Ministerial Order No. 246/2008 on documentary proof of land-use rights and actual cultivation, the court found the eligibility conditions satisfied, holding that the plaintiff's status as lessee was confirmed by prior final judgments whose positive res judicata effect (Article 431(2) Code of Civil Procedure) the administrative body had failed to consider, and that any absence of a local council decision was attributable solely to the lessor authority, not the farmer.
Legislator headnote
AI generatedart. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, art. 7 lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 493 C. proc. civ, art. 201 din C. proc. civ; Agricultural payments agency loses final appeal; annulled irregularity report upheld, tenant farmer awarded fees: The dispute concerned the annulment of administrative acts establishing a budgetary debt of 156,606.88 RON for allegedly non-eligible direct payments claimed by the plaintiff under the single area payment scheme for 242 ha of leased agricultural land. Applying Articles 7(1)(f) of Government Emergency Ordinance No. 125/2006 and Article 4 of Ministerial Order No. 246/2008 on documentary proof of land-use rights and actual cultivation, the court found the eligibility conditions satisfied, holding that the plaintiff's status as lessee was confirmed by prior final judgments whose positive res judicata effect (Article 431(2) Code of Civil Procedure) the administrative body had failed to consider, and that any absence of a local council decision was attributable solely to the lessor authority, not the farmer.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedBasis for rejecting the appeal as unfounded in the dispositive.
Used to order the appellant to pay the respondent's legal costs in the appeal.
Full text
Şedinţa publică din data de 25 mai 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ fiscal, la data la data de 15.06.2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură:
- anularea procesului-verbal nr. x/08.01.2016 înregistrat la Direcţia Antifraudă Control Intern şi Supracontrol din cadrul APIA sub nr. x/06.01.2016 privind constatarea neregulilor şi stabilirea creanţelor bugetare privind cererea de plată nr. x/25.04.2013 depusă de reclamantă;
- anularea Deciziei nr. 18974/08.05.2016 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor APIA - Aparat Central, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1288/CA/07.12.2016 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ fiscal, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale de soluţionare a cauzei, dispunându-se declinarea competenţei de soluţionare a cererii în favoarea Curţii de Apel Braşov.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ fiscal, la data de 30.12.2016.
2. Hotărârea instanţei de fond
Curtea de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 123/2018 din 19 septembrie 2018, a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi a dispus anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 18974/08.05.2016 emisă de APIA Aparat Central - Comisia de soluţionare a contestaţiilor şi anularea Procesului –Verbal de constatare şi stabilire a creanţelor bugetare înregistrat la APIA – Direcţia Antifraudă Control Intern şi Supracontrol sub nr. x/06.01.2016 şi la APIA sub nr. x/08.01.2016.
Prin aceeaşi hotărâre a obligat pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L a sumei de 2.312,16 RON, din care suma de 100 de RON reprezintă contravaloarea taxei judiciare de timbru iar suma de 2.212,16 RON reprezintă contravaloarea onorariului avocat.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei nr. 123/2018 din 19 septembrie 2018 a Curţii de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în în urma rejudecării să se respingă cererea de chemare în judecată.
După prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că instanţa de fond a pronunţat sentinţa civilă cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv prevederile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 şi art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008.
Recurenta mai susţine că, funcţia esenţiala a judecătorului in cadrul desfăşurării acţiunii contencioase este tocmai aceea de a judeca, de a stinge litigiul ivit intre părţi prin pronunţarea hotărârii.
Hotărârea judecătorească fiind actul final al judecăţii, actul de dispoziţie al instanţei cu caracter jurisdicţional trebuie, şi se prezumă a exprima adevărul.
Pentru împlinirea acestui deziderat, consideră pârâtă ca o soluţie finală trebuie sa fie justă si nepărtinitoare, dat fiind faptul ca reprezintă actul final si suprem prin care se realizează administrarea justiţiei.
Apreciază recurenta-pârâtă că soluţia pronunţată de instanţa de fond este eronată si total criticabilă având în vedere faptul ca in analizarea cauzei aceasta a pierdut din vedere aspecte evidente şi de relevanţă maximă în soluţionarea justa a cauzei, căutând practic o motivaţie profitabilă reclamantei in detalii procedurale fără a sesiza chestiunile flagrante care arată culpa intimatei-reclamante.
Recurenta-pârâtă susţine că beneficiarii plăţilor directe trebuie să probeze, prin înscrisurile ataşate formularului de cerere de plata unicii pe suprafaţă, existenţa unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosinţă asupra terenului ce face obiectul cererii de ajutor financiar, dovedirea exploatării respectivului teren nefiind suficientă, prin prisma condiţiilor de eligibilitate generale, impuse prin dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008.
Referitor la suprafaţa de 242 ha aflata pe raza comunei Grojdibodu şi comunei Vădăstriţa, în mod greşit si cu încălcarea prevederilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 si art. 4 alin. (1) din OMADR nr. 246/2008., instanţa de fond retine că din adeverinţele depuse la dosar reiese că reclamanta a utilizat suprafaţa de teren.
Astfel fiind, recurenta susţine că reclamanta S.C. A. S.R.L. a avut calitatea de arendaş, iar S.C. B. S.R.L. a avut calitatea de utilizator al terenului arendat de către S.C. A. S.R.L., iar din punct de vedere a îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate prevăzute de art. 7 lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, reclamanta S.C. A. S.R.L. nu este eligibilă.
În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.359 RON, recurenta arată că această suma este vădit disproporţionată în raport cu valoarea (147.312,46 RON), complexitatea şi cu activitatea desfăşurată de avocat.
Dispoziţiile art. 453 alin. C. proc. civ. au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea între avocat şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării. Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură, onorariul părţii care a câştigat procesul, trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.
4. Apărările intimatei-reclamante
Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, înregistrată la dosarul cauzei la data de 15 ianuarie 2019, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.
Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 05.03.2019 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 07.12.2021, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 25 mai 2021.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte situaţia de fapt, instanţa de recurs reţine că, prin procesul-verbal nr. x/08.01.2016 privind constatarea neregulilor şi stabilirea creanţelor bugetare privind cererea de plată nr. x/25.04.2013, înregistrat la Direcţia Antifraudă Control Intern şi Supracontrol din cadrul APIA sub nr. x/06.01.2016 au fost constatate o serie de nereguli, fiind stabilită creanţa bugetară datorată de debitoarea reclamantă S.C. A. S.R.L. în valoare de 156.606,88 ei, compusă din Contribuţie UE 133.969,41 RON, contribuţie publică naţională de la bugetul de stat în valoare de 22.637,47 RON.
S-a reţinut în cuprinsul procesului-verbal menţionat că, în urma verificărilor efectuate şi pe baza documentelor solicitate în cadrul verificării, S.C. A. S.R.L. a prezentat Contractul de arendare nr. x/11.08.2011 din conţinutul căruia nu rezultă că fermierul a utilizat suprafaţa de teren pentru care a solicitat sprijin financiar de la APIA Centrul Judeţean Olt, aşa cum prevede O.U.G. nr. 125/2006. Mai mult, conform adresei nr. x/19.10.2015 emisă de Primăria comunei Vădăstriţa, pentru contractul de arendare x/11.08.2011 nu există Hotărâre de Consiliu Local.
Împotriva procesului-verbal de constatare a neregulilor si de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/08.01.2016, reclamanta a formulat contestaţie, respinsă prin Decizia nr. 18974/08.05.2016 emisă de APIA Aparat Central- Comisia de soluţionare a contestaţiilor. Împotriva acestor două acte administrative, intimata-reclamantă formulând cerere de chemare în judecată pentru anularea lor.
În ceea ce priveşte Contractul de arendare nr. x/11.08.2011 depus de reclamantă, cuprinde la Capitolul I - Părţile contractului, menţiunea că se încheie între Consiliul Local Vădăstriţa, titular al dreptului de proprietate, şi S.C. A. S.R.L., în calitate de administrator şi S.C. B. S.R.L., în calitate de utilizator, în mod corect a reţinut instanţa că nu reprezintă un aspect care să confirme nulitatea absolută a acestuia.
Faţă de valabilitatea contractului de arendă, Înalta Curte reţine suplimentar celor reţinute de instanţa de fond faţă de care le apreciază ca fiind corecte, că deşi în preambulul contractului au fost indicate două societăţi S.C. A. S.R.L., în calitate de administrator şi S.C. B. S.R.L., cu acelaşi sediu, în calitate de utilizator, calitatea de arendaş a societăţii reclamante rezultă din faptul că aceasta a semnat, la sfârşitul înscrisului constatator, la rubrica "arendaş" .
În acelaşi sens, prin sentinţa civilă nr. 410/10.04.2014 pronunţată de Judecătoria Corabia şi decizia civilă nr. 500/03.11.2014 pronunţată de Tribunalul Olt s-a respins acţiunea promovată de Comuna Vădăstriţa şi Consiliul Local Vădăstriţa în contradictoriu cu societatea S.C. A. S.R.L., având ca obiect rezilierea contractului de arendă nr. x/11.08.2011. În considerentele acestor hotărâri judecătoreşti se reţine că societatea S.C. A. S.R.L. are calitatea de arendaş al suprafeţei indicate în cuprinsul acestui act, legea aplicabilă acestuia fiind Legea nr. 16/1994.
Or, aceste hotărâri judecătoreşti, depuse de reclamantă odată cu contestaţia administrativă, nu a fost avute în vedere la soluţionarea acesteia, contrar dispoziţiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ.
În plus, instanţa de recurs apreciază că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ. "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă". Aceste norme reglementează efectul pozitiv al lucrului judecat, înţeles ca posibilitate pentru parte de a se prevala de cele statuate într-o judecată anterioară, atunci când are legătură cu noul proces.
Din interpretarea acestei norme, se reţine că, fără a fi împiedicată o nouă judecată, deoarece nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., respectiv de părţi, obiect şi cauză, efectul pozitiv al lucrului judecat obligă instanţa ulterioară să aibă în vedere ceea ce o primă instanţă a statuat printr-o hotărâre irevocabilă/definitivă şi să îşi argumenteze propriul raţionament pe dezlegările anterioare, în condiţiile în care acestea au legătură şi influenţează chestiunea litigioasă dedusă judecăţii ulterior.
Or, în cauză, se impune a se da eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat, respectiv a se recunoaşte calitatea de arendaş în contractul nr. x/11.08.2011 pentru societatea reclamantă.
În ceea ce priveşte aspectul privitor la lipsa unei hotărâri de Consiliu Local pentru adoptarea contractului de arendă, nu poate fi imputat arendaşului, ci exclusiv reprezentanţilor autorităţii care a semnat acest contract, pentru Comuna Vădăstriţa, titular al dreptului de proprietate, în acord cu dispoziţiile art. 128 din Legea nr. 215/2001, pentru persoanele cu funcţii elective, respectiv ale art. 75 din Legea nr. 188/1999, pentru funcţionarii publici.
Cât priveşte utilizarea ternului pentru care s-a solicitat sprijinul financiar, prezintă relevanţă şi faptul că la cererea de plată s-au depus adeverinţele emise de Primarul Comunei Grojdibodu (nr. 656/19.04.2013) şi de Primarul Comunei Vădăstriţa (1488/19.04.2013) din care rezultă că reclamanta A. S.R.L. a utilizat suprafaţa totală de 242 ha, în campania 2013 .
Înalta Curte apreciază că motivele de recurs privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 şi art. 4 alin. (1) din Ordinul nr. 246/2008, faţă de inexistenţa unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosinţă asupra terenurilor ce au format obiectul cererii de ajutor financiar, sunt nefondate, în acest sens instanţa de recurs reţinând şi următoarele:
Conform art. 7 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, solicitanţii trebuie să fie înscrişi în Registrul fermierilor, administrat de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, să depună cerere de solicitare a plăţilor la termen şi "să îndeplinească următoarele condiţii generale: (…) f) să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea".
Potrivit art. 7 alin. (2) din acelaşi act normativ: "Cererile de plată se depun până la data de 15 mai a fiecărui an calendaristic la centrele Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, conform prevederilor Regulamentului (CE) nr. 796/2004 al Comisiei din 21 aprilie 2004 de stabilire a normelor de aplicare a ecocondiţionalităţii, a modulării şi a sistemului integrat de gestionare şi control, prevăzute de Regulamentele (CE) nr. 1.782/2003 şi (CE) nr. 73/2009 ale Consiliului şi de aplicare a ecocondiţionalităţii în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 479/2008 al Consiliului, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria x nr. x din 30 aprilie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi se înregistrează în Sistemul integrat de administrare şi control. Cererile de plată pot fi depuse şi după data de 15 mai, până la data de 9 iunie a fiecărui an calendaristic, cu o reducere de 1% pe zi lucrătoare a sumelor la care fermierul ar fi avut dreptul dacă cererea de plată ar fi fost depusă până la data de 15 mai", iar conform art. 7 alin. (5) din acelaşi act normativ (forma în vigoare la data depunerii cererii de plată), "Documentele care dovedesc dreptul de folosinţă şi documentele din care reiese utilizarea terenului agricol se stabilesc prin ordin al ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale şi se prezintă la solicitarea reprezentanţilor Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură".
În aplicarea acestei norme, prin art. 4 din Ordinul ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale nr. 246/2008 privind stabilirea modului de implementare, a condiţiilor specifice şi a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăţi directe şi ajutoare naţionale tranzitorii în sectorul vegetal şi pentru acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu şi zone defavorizate, în vigoare la data depunerii cererii de plată în cauză, s-a stabilit că "Documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006, privind dreptul de folosinţă a terenului agricol sunt, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participaţiune, contractul de închiriere, contractul de comodat, alte acte ce fac dovada folosinţei terenului, precum: adeverinţă eliberată de primărie conform înscrierilor din registrul agricol, înscrisuri sub semnătură privată etc.".
Potrivit art. 6 alin. (2) din acelaşi ordin, "(2) Documentele prevăzute la art. 4 şi 5 se încheie până la data depunerii cererii de plată şi/sau a modificării acesteia, în conformitate cu prevederile art. 124 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 73/2009, cu modificările şi completările ulterioare, şi sunt valabile pentru întregul an de cerere".
Potrivit acestor dispoziţii legale, pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, solicitanţii trebuie să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea, documentele care dovedesc dreptul de folosinţă şi documentele din care reiese utilizarea terenului agricol fiind stabilite prin Ordinul MADR nr. 246/2008, fiind necesară existenţa unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosinţă asupra terenului ce face obiectul unei cereri de sprijin financiar.
Având în vedere cele de mai sus prin care se confirmă utilizarea de către intimata-reclamantă a terenului pentru care s-a solicitat sprijin financiar, Înalta Curte apreciază ca fiind îndeplinite condiţiile generale de eligibilitate impuse de normele de drept material care reglementează acordarea schemelor de plăţi directe în agricultură, dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006 şi art. 4 din Ordinul MADR nr. 246/2008, forma în vigoare aplicabilă în cauză, astfel că, sentinţa recurată, prin care au fost anulate actele administrative, este legală, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte criticile invocate în recurs faţă de soluţia instanţei de fond pe acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că acestea sunt deasemenea nefondate.
Potrivit legii, cheltuielile de judecată vor fi suportate în final de partea din vina căreia s-a promovat acţiunea. Principiul enunţat este consacrat, în mod expres, în art. 453 C. proc. civ. care dispune: "(1) Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată."
Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinţei implică respectarea întocmai a dispoziţiilor procesuale şi justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective.
Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părţii care a câştigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părţii care a căzut în pretenţii.
Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenţei procesuale a fiecărei părţi. Astfel, se poate vorbi şi de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, şi anume aceea de sancţiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivităţii excesive a unor justiţiabili.
Art. 453 C. proc. civ., fără a menţiona in terminis, induce o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă şi implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.
Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanţei a unei cereri, acţiune ce se dovedeşte a fi neîntemeiată, fie susţinerea unor apărări neîntemeiate care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obţine solicitările formulate în cererea de chemare în judecată.
Pe lângă principiul culpei procesuale, există şi alte principii care se impun a fi respectate pentru a fi posibilă acordarea cheltuielilor de judecată.
În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite şi constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.
Prima instanţă a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispoziţiile legale, doctrină şi jurisprudenţă.
În jurisprudenţa CEDO s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câştigat procesul va putea obţine rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.
Din perspectiva CEDO pentru a se putea da curs solicitării de restituire a cheltuielilor de judecată, trebuie îndeplinite în mod cumulativ următoarele trăsături: caracterul real, caracterul rezonabil şi caracterul necesar.
Se poate observa că, atât condiţiile impuse de legislaţia naţională, cât şi cele impuse de jurisprudenţa CEDO sunt întrunite în litigiul de faţă, condiţii ce au fost avute în vedere de prima instanţă atunci când a dispus acordarea cheltuielilor de judecată.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanţa de fond în mod corect a dispus acordarea cheltuielilor de judecată.
Înalta Curte are în vedere şi Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."
În raport de raţionamentul dezvoltat anterior şi constatând că în această etapă procesuală, intimata-reclamantă a solicitat obligarea recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecată făcute în recurs, în condiţiile în care urmează a respinge recursul ca nefondat, Înalta Curte, în temeiul art. 453 C. proc. civ. va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 10.071,39 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat în recurs.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând ca nefiind în cauză, incident motivul de casare invocat de recurenta-pârâtă, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat şi va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată-
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ împotriva sentinţei nr. 123/2018 din 19 septembrie 2018 a Curţii de Apel Braşov – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 10.071,39 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat în recurs.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2021.