Insurance guarantee cap applied per claim rather than per creditor under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 25 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 03.05.2018 sub nr. x/2018, reclamanta Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei nr. 13933/12.04.2018 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 449,28 RON, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3554 din 10 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a admis contestaţia formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată decizia nr. 13933/12.04.2018 emisă de pârât, cu consecinţa obligării pârâtului să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă înregistrată sub nr. x/20.01.2017.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3554 din 10 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs, prin care a solicitat casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea contestaţiei formulată de reclamant.

Recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Acesta a apreciat că, în mod greşit Curtea a stabilit că intenţia legiuitorului a fost de a proceda la plafonarea despăgubirii acordate de FGA corespunzător unui contract de asigurare individual şi că o persoană fizică/persoană juridică poate avea o multitudine de calităţi de "creditor de asigurare" în măsura în care creanţele sale sunt născute în legătură cu contracte diferite de asigurare. în acest fel, învederăm că instanţa de fond a adăugat la textul de lege art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015, un alt sens decât cel stabilit în mod expres. Or, nu se poate adăuga la lege prin instituirea unor dispoziţii acolo unde textul nu o face, prin completări ale acestuia în baza unei interpretări eronate care, în fapt, extinde aria de aplicare a plafonului de garantare la multitudinea tuturor contractelor de asigurare emise de către asigurătorul aflat în faliment.

Mai mult decât atât, prin aplicarea acestui raţionament, s-ar contraveni scopului în care a fost instituit Fondul de garantare a asiguraţilor, stabilit expres de art. 2 alin. (1) din Legea 213/2015:,,(...) protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător.", caz în care un creditor poate fi nu doar asigurat ci şi beneficiar al asigurării dar şi terţ prejudiciat, a! aceluiaşi asigurător. Scopul nu este de garantare a contractelor de asigurare emise de acelaşi asigurător ci, de a proteja creditorii de asigurări în limita unui plafon de 450.000 RON. Acest scop este în strânsă legătură şi cu resursele FGA care nu echivalează cu cele ale asigurătorului aflat în faliment, nici în ce priveşte provenienţa acestora (prime de asigurare ca urmare a contractelor de asigurare vândute) şi nici în ce vizează distribuirea acestor fonduri către creditorii de asigurare pentru toţi asigurătorii aflaţi în faliment (A. S.A./B. .S.A./C./D.). Astfel, reiterăm faptul că scopul FGA este de a proteja creditorii de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător în limita plafonului de 450.000 RON, indiferent daca aceşti creditori de asigurare solicită despăgubirile în baza mai multor contracte de asigurare (de aceeaşi categorie sau categorie diferită (art. 4 alin. (1) lit. b) i), ii), iii) din Legea 213/2015) sau în baza aceluiaşi contract de asigurare. Un creditor poate avea mai multe creanţe rezultate din acelaşi contract de asigurare sau din contracte distincte emise de asigurătorul aflat în faliment.

Aşadar plafonul de garantare prevăzut de lege se aplică pe creditor de asigurare şi nu pe creanţe de asigurare, textul de lege fiind foarte clar în acest sens.

Or, în speţa prezentă creditorul de asigurare este Spitalul Clinic de Urgenta Bucureşti, faţă de care F.G.A. a efectuat plaţi in cuantum de 450.000 RON, conform borderoului pus îa dispoziţia instanţei de fond.

Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea si lichidarea voluntara in activitatea de asigurări, republicata, cu modificările ulterioare, defineşte la art. 3 lit. i) noţiunea de creanţe de asigurări reprezentând sumele cuvenite creditorilor de asigurări care rezultă dîntr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă.

Fondul de garantare acoperă creanţele de asigurări in virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor si serviciilor de asigurări âar nu ca obligaţii proprii, cu atât mai mult obligaţiile asigurătorului in faliment.

Astfel, potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări poate urma separat si procedura de faliment a asigurătorului prevăzuta de Legea nr. 85/2014 in vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat in faliment, inclusiv pentru suma care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2) din acest act normativ.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.) se va inscrie cu sumele plătite către creditorii de asigurare, iar creditorii de asigurare au dreptul de a fi indestulati de la Fond, in limita plafonului stabilit, in baza creanţei lor de asigurare, in virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări prin care Fondul de garantare acoperă creanţele de asigurări.

Recurnetul apreciază că, în mod greşit instanţa de fond a respins apărarea sa privind faptul că şi în tabelul creanţelor subscrisa se va înscrie în limita plafonului pe un creditor de asigurare. Astfel, dacă s-ar aprecia corect raţionamentul de judecată al instanţei de fond, FGA ar fi în imposibilitatea recuperării sumelor achitate peste plafonul de 450.000 RON către acelaşi creditor al aceluiaşi asigurător aflat în faliment.

In cazul dedus judecaţii, recurentul subliniaiză că intimatul-reclamant are atât calitatea de asigurat cat si pe cea de contractant in contractul de asigurare facultativa Seria AV, nr. x, sens în care, apreciază că cele reţinute de către instanţa de fond contravin dispoziţiilor legale dar şi situaţiei de fapt: "Faţă de aceste argumente, Curtea consideră că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit. Curtea retine că nu există raţiune pentru ca doar unele dintre contractele de asigurare (cele care au generat creanţele admise la plată până la atingerea plafonului de 450.000 de RON) să beneficieze de protecţia Fondului."

Recurentul apreciază că, persoana căreia, in temeiul contractului de asigurare sau a legii, asigurătorul urmează sa-i plătească indemnizaţia de asigurare la ivirea cazului asigurat se numeşte beneficiar al asigurării. Dacă contractul de asigurare este încheiat în favoarea beneficiarului, contractantul (asiguratul) se mai numeşte stipulantul asigurării. Nu este si cazul dedus judecaţii, poliţa de asigurare (contractul de asigurare) nestipuland vreun beneficiar al asigurării.

Suţine recurentul că, din analiza intregii documentaţii rezulta fără echivoc ca exista o singura poliţa de asigurare (contract de asigurare), FGA neregasind mai multe poliţe de asigurare ci mai multe bunuri asigurate pe o singura poliţa de asigurare, de unde rezulta fara echivoc ca, in prezenta cauza exista un singur creditor de asigurare si nu mai mulţi creditori de asigurare.

Însă chiar şi în situaţia în care ar fi existat mai multe contracte de asigurare încheiate de acelaşi asigurat sau contractant pentru diferite bunuri, aşa cum a arătat, recurentul susţine că ar fi acordat despăgubirile în limita plafonului de 450.000 RON pe un creditor de asigurare şi nu pe creanţă de asigurare/contract de asigurare.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală, prima instanţă făcând o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 21.012019 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 07.12.2021, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 25 mai 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt care a determinat starea litigioasă dintre părţi se reţine că, prin decizia nr. 13933/12.04.2018 s-a respins cererea de plată nr. x/20.01.2017 formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţă Bucureşti, invocând dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

În argumentarea soluţiei a fost reţinut faptul că, în privinţa reclamantei, (care reprezintă un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a C.) deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, iar reclamanta se încadrează în dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) pct. i), fiind persoana asigurată conform contractului de asigurare emis de asiguratorul în faliment.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului, care vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, care a tranşat cu caracter definitiv asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că: "În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În raport de acest raţionament, Înalta Curte apreciază că, instanţa de fond în mod corect a interpretat cauza dedusă judecăţii, chiar înainte de a fi emis raţionamentul juridic din Decizia nr. 29/02.03.2020, în sensul că textul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu trebuie citit şi interpretat prin raportare la sensul obişnuit al noţiunii de creditor în general, ci prin prisma definiţiei legale de la art. 4 alin. (1) lit. b) - i), care îl asociază cu un contract de asigurare, cu consecinţa recunoaşterii în beneficiul unei persoane fizice sau juridice a unei multitudini de calităţi de "creditor de asigurare" în măsura în care creanţele sale sunt născute în legătură cu contracte diferite de asigurare.

În speţă, faţă de criticile recurentului-pârât conform cărora solicitarea de despăgubire priveşte doar un contract de asigurare, această opinie nu poate justifica refuzul de plată pentru atingerea plafonului de 450.000 RON, în condiţiile în care, cum corect a arătat şi instanţa de fond, în ceea ce o priveşte pe C. S.A. prezintă relevanţă, recunoaşterea exprimată de pârât cu ocazia întocmirii Listei potenţialilor creditori de asigurări - Dosare de daune România-14.07.2016 - disponibilă în format electronic pe pagina de internet a instituţiei pârâte.

Această listă confirmă că aceiaşi potenţiali creditori figurează la mai multe poziţii corespunzătoare unor poliţe de asigurare şi implicit dosare de daună diferite şi nu la o singură poziţie cu mai multe poliţe de asigurare, cum s-ar fi justificat potrivit interpretării legislative susţinute de recurentul-pârât în prezenta cauză.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că în mod corect, instanţa de fond a concluzionat că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 conform cărora "nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment", nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare, condiţie în care plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit şi de aceea nu se poate accepta raţionamentul conform căruia, doar unele dintre contractele de asigurare (cele care au generat creanţele admise la plată până la atingerea plafonului de 450.000 de RON) să beneficieze de protecţia Fondului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia

Faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentului-pârât, care a formulat critici în recurs privind modul de soluţionare a litigiului de prima instanţă, ceea ce a necesitat din partea intimatului-reclamant avansarea unor cheltuieli pentru asistenţă juridică calificată, Înalta Curte reţine caracterul întemeiat al cererii formulate în acest sens, urmând a o încuviinţa, conform dovezii depusă de aceasta în dosarul de recurs, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în raport de complexitatea cauzei şi a activităţii defăşurate de avocat în cadrul dosarului de recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat şi va obliga recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant a sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR împotriva sentinţei civile nr. 3554 din 10 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant a sumei de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2021.