Insurers' Guarantee Fund claim: 90-day forfeiture period for payment requests post-bankruptcy

Şedinţa publică din data de 25 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018 reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea Deciziei nr. 13259/26.02.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligarea pârâtului la plata sumelor astfel cum au fost indicate în cererea de plată nr. x/07.11.2017 şi la plata cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, reclamantul a cerut anularea Deciziei nr. 13259/26.02.2018 si obligarea pârâtei Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea unei noi Decizii în sensul admiterii cererii de plată nr. x/07.11.2017 astfel cum a fost formulată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3829 din 28 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3829 din 28 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de fond a aplicat eronat prevederile Legii nr. 213/2015, şi a creeat în mod greşit o imixtiune între această lege şi Norma ASF de aplicare a Legii 503/2004 şi a Legii nr. 554/2004, când a apreciat că cererea de plată este tardiv formulată.

Consideră recurenta că instanţa de fond a apreciat greşit asupra termenului de formulare a acţiunii în contra Fondului de Garantare pentru obţinerea despăgubirilor, care este de 5 ani de la data producerii evenimentului rutier, în timp ce termenul de 90 de zile operează doar în raport cu intimata şi nu-i poate fi opozabil instanţei de judecată.

În drept, în susţinerea cererii de recurs, reclamantul a invocat motivul decasare prevăut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a depus întâmpinare în cauză.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 05.03.2019 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 07.12.2021, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 25 mai 2021.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte pentru o clarificare a stării de fapt şi a raţionamentului juridic dezvoltat în cuprinsul sentinţei recurate, reţine că între FGA şi recurentul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamant nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ. Cadrul normativ ce prevede obligaţia de garantare ce revine intimatului nu poate fi considerat per se ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii, FGA garantând plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului şi dacă creditorul de asigurare a depus cererea de plată.

Instanţa de recurs apreciază că, trebuie subliniat şi faptul că raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Astfel, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014: "(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

De asemenea, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, dispune că: "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la naşterea acestui raport la momentul producerii riscului asigurat.

Aşadar, în ceea ce priveşte termenul de depunere a cererii de plată, Înalta Curte va respinge criticile reclamantului, ca nefondate, constatând că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, anterior citate, şi apreciază că în speţă prezintă relevanţă, pentru o mai bună înţelegere a raţionamentului juridic stabilit de instanţa de fond şi prevcederile art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit căruia: "(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Aşadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

Înalta Curte constată că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, care începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări.

În cazul recurentului-reclamant, acest drept s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti faţă de falimentul B. S.A. respectiv 28.04.2016 şi s-a stins la 90 de zile distanţă, respectiv la data de 28.07.2016, astfel că în mod corect a reţinut instanţa de fond că Decizia nr. 13259/26.02.2018 emisă de FGA este legală.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 3829 din 28 septembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2021.