Guarantee Fund for Insureds liability: 90-day decadence period for payment claims following insurer bankruptcy

Şedinţa publică din data de 25 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 18.01.2018, sub nr. x/2018, reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" – Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral l-a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea deciziei nr. 12211/22.12.2018 emisă de pârât, cu consecinţa analizării cereri de plată pe fond, precum şi obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3919 din 4 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Administraţia Naţională Apele Române Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3919 din 4 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Administraţia Naţională Apele Române Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în principal solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecarea cauzei să se admită cererea de chemare în judecată, iar în subsidiar dacă se apreciază ca fiind necesar solicită admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de fond nu a efectuat o analiză a susţinerilor sale cu privire la faptul că i-a fost încălcat dreptul la apărare, deoarece s-a fost refuzat dreptul de a intra in posesia documentelor justificative necesare formulării cererii de plată in conformitate cu prevederile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, demersurile ulterioare conducând la formularea unei cereri de plata respinsă în mod intenţionat, precum si a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, care confirmă imposibilitatea de depunere a cererii în termenul de 90 de zile.

Motivele hotărârii sunt contradictorii, contradicţia putând fi constatata prin analiza considerentelor in raport cu dispozitivul hotărârii, intrucât acestea nu-l susţin, ci din contră îl contrazic.

Astfel, art. 14 din Legea 213/2015 prevede ca odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă să anexeze înscrisurile justificative, în copie legalizată din care să rezulte cu exactitate cuanrumul sumelor solicitate.

Aşadar, potrivit textului legal, creditorul de asigurări are obligaţia de a se adresa FGA cu o cerere de plata într-un termen de 90 zile, care curge după caz, fie de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie de la data naşterii dreptului de creanţa, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Astfel apreciază ca instanţa de fond a ignorat apărările sale şi a dat o proprie interpretare prevederilor art. 14 din Legea 213/2015.

La pag. 6 a sentinţei necurate, susţine recurenta că instanţa evoca prevederile art. 14 (prevederi care conţin necesitatea depunerii a documentelor justificative odată cu cererea de plata), iar la finalul hotărârii instanţa de fond retine că:, ... Curtea retine ca la art. 14 din Legea nr. 213/2015 se face vorbire de depunerea unei cereri de despăgubire si nu de necesitatea depunerii dosarului de dauna, astfel ca împrejurarea ca reclamanta nu s-a aflat în posesia acestuia nu poate justifica o conduita omisiva a acesteia."

Instanţa de fond a reţinut prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, însa le-a aplicat greşit cu consencinta a unei interpretări eronate.

Totodată, susţine recurenta că instanţa de fond a reţinut în mod greşit faptul ca nu a propus în susţinerea cererii de chemare in judecata vreo proba de natura a demonstra faptul ca a transmis efectiv cererea de plata anterior datei limita.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 07.01.2019 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 07.12.2021, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 25 mai 2021.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Administraţia Naţională Apele Române Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte starea litigioasă dintre părţi, instanţa de recurs reţine că reclamanta, anterior formulării acţiunii în justiţie s-a adresat pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) cu o cerere în plata de despăgubiri în temeiul Legii nr. 213/2015, înregistrată sub nr. x/12.09.2016 (Adresa nr. x/22.08.2016), respectiv pentru suma de 47.639,60 RON, reprezentând despăgubiri ca urmare a accidentului produs la data de 15.07.2014 din culpa conducătorului unui autoturism asigurat RCA la A. S.A..

Cererea în despăgubire adresată pârâtului a fost respinsă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) prin decizia nr. 12211/22.12.2017, reţinându-se în esenţă că partea reclamantă nu a formulat în termen legal cererea amintită.

Instanţa de fond a apreciat că decizia nr. 12211/22.12.2017 prin care s-a respins pe cale administrativă cererea de despăgubiri este legală, reţinând în motivarea acestei soluţii nerespectarea termenului de depunere a cererii de plată prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 de către reclamantă.

În ceea ce priveşte primul motiv de casare pe care reclamanta îşi întemeiază cererea, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat.

În temeiul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, instanţa este obligată să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, arătând atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În speţă, Înalta Curte, analizând raţionamentul juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate de către instanţa de fond, prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că, instanţa de fond a avut în vedere la pronunţarea sentinţei prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, care consifenţeşte termenul în interiorul căruia se poate adresa cu o cerere de plată, persoana pejudiciată în urma unui accident rutier săvârşit din culpa unei persoane asigurate la o societate de asigurare intrată în faliment.

Din această perspectivă, instanţa de fond a emis o opinie juridică proprie şi a pronunţat o soluţie argumentată juridic, aspect ce contrazice critica recurentei-reclamante, conform căreia instanţa de fond nu a analizat susţinerile sale şi nu a avut în vedere că textul de lege privitor la termenul în care se depune cererea de plată şi obligativitatea instituită de acesta, ca odată cu cererea de plată să se depună şi toate înscrisurile necesare, oferind o motivare contradictorie în sensul că textul de lege respectiv nu instituie această obligativitate.

În opinia instanţei de recurs, instanţa de fond nu a emis argumente contradictorii în cuprinsul considerentelor sentinţei recurate, aceasta arătând în mod judicios prevederile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 care fac referire la momentul depunerii cererii de plată de către instanţa care invocă un drept de creanţă, şi cele ale art. 14 din aceeaşi lege care se raportează la data de la care a rămas definitivă hotărârea de deschidere a falimentului, procedură despre care subliniază că se completează cu prevederile art. 13 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

Astfel, Înalta Curte subliniază că pronunţarea unei soluţii care respectă îndeaproape cerinţele tehnice procedurale instituite art. 425 C. proc. civ. şi care prezintă în mod clar raţionamentul juridic al judecătorului, inclusiv în situaţia în care soluţia ar urma a fi reformată de către instanţa de control judiciar, nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de pct. 6 alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.

Or, în speţă instanţa de fond a respectat rigorile impuse de textul de lege prevăzut de art. 425 C. proc. civ. oferind propriul raţionament juridic faţă de soluţia adoptată şi care nu prezinte argumente contradictorii, considerente pentru care criticile susbscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi criticile în susţinerea acestuia care subliniază interpretarea eronată a prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, Înalta Curte de asemenea apreciază că sunt nefondate.

Înalta Curte pentru o clarificare a stării de fapt şi a raţionamentului juridic dezvoltat în cuprinsul sentinţei recurate, reţine că între FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamant nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ. Cadrul normativ ce prevede obligaţia de garantare ce revine intimatului nu poate fi considerat per se ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii, FGA garantând plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului şi dacă creditorul de asigurare a depus cererea de plată.

Instanţa de recurs apreciază că, trebuie subliniat şi faptul că raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Astfel, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015.

Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014: "(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

De asemenea, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, dispune că: "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la naşterea acestui raport la momentul producerii riscului asigurat.

Aşadar, în ceea ce priveşte termenul de depunere a cererii de plată, Înalta Curte va respinge criticile reclamantei, ca nefondate, constatând că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, anterior citate, şi apreciază că în speţă prezintă relevanţă, pentru o mai bună înţelegere a raţionamentului juridic stabilit de instanţa de fond şi prevederile art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, potrivit căruia: "(...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Aşadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

Înalta Curte constată că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, care începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări.

În cazul recurentei-reclamante, acest drept s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti faţă de falimentul A. S.A. respectiv 28.04.2016 şi s-a stins la 90 de zile distanţă, respectiv la data de 28.07.2016, astfel că în mod corect a reţinut instanţa de fond că Decizia nr. 12211/22.12.2017 prin care s-a respins pe cale administrativă cererea de despăgubiri, emisă de FGA este legală.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente, nici unul din motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta Administraţia Naţională Apele Române Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ APELE ROMÂNE ADMINISTRAŢIA BAZINALĂ DE APĂ DOBROGEA LITORAL împotriva sentinţei civile nr. 3919 din 4 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2021.