Restitution of religious property under specific legislative frameworks: jurisdictional limits of land registry primacy over national minority restitution orders

Şedinţa publică din data de 25 mai 2021

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia sub dosar nr. x/2015, reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia reprezentată prin A. în calitate de arhiepiscop a chemat în judecată pe pârâta Guvernul României - Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobiliare care au aparţinut cultelor religioase din România, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- anularea în tot a Deciziei nr. 3509 din data de 16.09.2015 emisă de Guvernului României - Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, comunicată pe data de 21.10.2015;

- restituirea în natură către reclamantă a imobilului compus dintr-un corp de clădire si curte înscris iniţial în cartea funciară nr. x a localităţii Alba Iulia, nr. top. x, care a reprezentat Biblioteca şi observatorul astronomic "Batthyaneum", imobil situat în municipiul Alba Iulia, judeţul Alba, imobil transcris în c.f. x Alba Iulia sub nr. top. x;

- restituirea în natură a bunurilor mobile (fondul de carte, fondul manuscriselor, fondul incunabulelor, colecţia de obiecte liturgice, arhiva Capitlului romano - catolic de Alba Iulia şi a Conventului de Cluj, observatorul astronomic cu toată dotarea, colecţia de picturi, colecţia de vestimentaţie ecleziastică, colecţia de minerale, colecţiile numismatică, mobilierul) preluat odată cu imobilul sus menţionat.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 153/2018 din 4 iulie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Arhiepiscopia Romano Catolica Alba Iulia, reprezentată de A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobiliare care au aparţinut cultelor religioase din România.

A admis cererile de intervenţie formulate de intervenienta accesorie Biblioteca Naţională a României şi intervenientul accesoriu Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale în apărarea pârâtului Guvernul României - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobiliare care au aparţinut cultelor religioase din România.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 153/2018 din 4 iulie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta ARHIEPISCOPIA ROMANO-CATOLICĂ ALBA IULIA prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de fond.

În susţinerea cererii de recurs, recurenta a dezvoltat următoarele critici:

În primul rând, instanţa de fond, analizând cadrul normativ care a stat la baza emiterii de către intimata Comisie a Deciziei nr 3509/16.09.2015, a reţinut că temeiul juridic îl constituie O.U.G. nr. 94/2000 şi a înlăturat susţinerile reclamantei cu privire la aplicabilitatea şi a O.U.G. nr. 13/1998.

Consideră recurenta că în mod greşit instanţa de fond nu a analizat contestaţia raportat şi la prevederile O.U.G. nr. 13/1998, deoarece indubitabil dreptul de proprietate al Arhiepiscopiei Romano Catolice Alba Iulia asupra Institutului Batthyaneum a fost recunoscut prin Ordonanţa de urgenţa nr. 13/1998 privind restituirea unor imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, care a fost aprobată ulterior de către Parlamentul României prin Legea nr. 458 din 12 noiembrie 2003, norme juridice în vigoare si în prezent. Ele nu au fost nici abrogate, nici modificate de către Ordonanţa de urgentă nr. 83/1999 nici de O.U.G. nr. 94/2000 si nici de alte norme juridice. Legea nr. 66/2004 a transferat numai competenţa de soluţionare a cererilor unei alte comisii speciale de restituire, însărcinată de asemenea cu soluţionarea cererilor de restituire în temeiul dispoziţiilor legislative generale. Această lege nu a schimbat în nici un fel dispoziţia legislativă care a dispus în mod expres restituirea bibliotecii şi a institutului, prevăzut în O.U.G nr. 13/1998, fapt care s-a reţinut şi în punctul 63 a Hotărârii CEDO din 25 septembrie 2012, pronunţată în dosarul x/2003. In aceste condiţii Comisia Specială de Retrocedare trebuia să constate că dreptul de proprietate asupra bibliotecii în cauză a fost stabilit prin O.U.G. nr. 13/1998 şi să pună în aplicare, să finalizeze, prevederile Ordonanţei de Urgenţă nr. 13/1998.

Atât intimata Comisie, cu ocazia emiteri deciziei conestate cât şi instanţa de fond, cu ocazia soluţionării contestaţiei, au ignorat cu desăvârşire prevederile O.U.G. nr. 13/1998.

Practic, la ora actuală ne aflăm în situaţia în care avem un act normativ în vigoare (O.U.G. nr. 13/1998 aprobată prin Legea nr. 458/2003) prin care s-a dispus restituirea imobilului în cauză şi o decizie a intimatei Comisii (Decizia nr. 3509/16.09.2015) prin care s-a respins retrocedarea aceluiaşi imobil.

Susţinerea că prevederile O.U.G. nr. 13/1998 nu au relevanţă în soluţionarea cereii de revendicare formulată şi pe prevederile O.G. nr. 94/2000 este lipsită de orice logică şi excede cadrului normativ.

Comisia, învestită conform O.G. nr. 94/2000 cu soluţionarea cererii, avea obligaţia să finalizeze procedura de restituire dispusă prin O.U.G. nr. 13/1998, avându-se în vedere prevederile ultimului aliniat din art. 9 a O.U.G. nr. 83/1999 conform căruia "în cazul în care, pentru imobilele ce au făcut obiectul procedurilor prevăzute de O.U.G. nr. 13/1998 ...şi în prezenta ordonanţă de urgenţă, din diverse motive nu s-a concretizat procedurile de restituire, soluţionarea restituirii acestora se va prelua şi se va hotărî de către Comisia specială de retrocedare."

Acţiunea a fost respinsă pe fond, motivat de faptul că nu există identitate între solicitanta - Arhiepiscopia Romano Catolică Alba Iulia şi titularul dreptului de proprietate notat în cartea funciară la data preluării - Institut Observator astronomic romano catolic din Alba Iulia.

Atât instanţa de fond cât şi comisia investită cu soluţionarea cererii de revendicare au concluzionat că reclamanta a solicitat bunuri care au fost preluate de către statul român de la o persoană juridică distinctă de cultul religios, doar raportându-se la cartea funciară nr. x a localităţii Alba Iulia, fără a se raporta şi la celelalte acte depuse în probaţiune la dosarul cauzei, respectiv la actul de donaţie a episcopului B., respectiv la realitatea istorică a acestui institut. In acest sens instanţa a reţinut că testamentul Episcopului B. din punct de vedere juridic nu are nici o relevanţă probatorie atâta timp cât atestă o situaţie faptică şi juridică la data de 31 iulie 1798, or litigiul dedus judecăţii se raportează la întabularea dreptului de proprietate în favoarea statului român conform încheierii de carte funciară nr. x din data de 11,03,1960.

Susţine recurenta că acesta abordare a instanţei de fond este greşită, având în vedere că entitatea juridică pe care era intabulat imobilul până la naţionalizare nu există în prezent, a fost desfiinţată odată cu trecerea imobilului şi a bunurilor mobile în proprietate de stat. In această situaţie instanţa de fond avea obligaţia să examineze toate argumentele invocate şi să soluţioneze fondul cauzei. Instanţa de fond a respins acţiunea, în fapt fără a fi soluţionat fondul cauzei, întrucât nu a analizat argumentele esenţiale expuse de reclamantă, or, în raport cu principiile fundamentale ale procesului civil (dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare) soluţionarea fondului presupune elucidarea tuturor aspectelor esenţiale ale raportului juridic dedus judecăţii, astfel cum acestea au fost relevate prin cererea de chemare în judecată (aspect ce s-a reţinut prin Decizia nr. 3812 a Î.C.C.J.). Obiectul O.U.G. nr. 94/2000 este acela de retrocedare a bunurilor naţionalizate ce au aparţinut cultelor religioase (art. 1 alin. (1), motiv pentru care prevalează necesitatea dovedirii calităţii de bun ce s-a aflat in proprietatea cultului religios si nu aceea de a se stabili cărei părţi componente din cult i-a aparţinut acel bun - cu atât mai mult în situaţiile în care, aşa cum este cazul de faţă, respectiva parte componenta nu mai există ca atare.

In ipoteza in care se acceptă interpretarea restrictivă a Comisiei, se eludează însăşi scopul O.U.G. nr. 94/2000 - acela "de reparaţie" - ajungându-se la situaţia consolidării unei naţionalizări, recunoscute de stat ca fiind ilegală şi la rămânerea in patrimoniul statului a unui bun intrat ilegal in patrimoniul său.

Susţine recurenta că atât comisia cât şi instanţa de fond aveau obligaţia să analizeze dacă imobilul revendicat a aparţinut sau nu cultului religios de la care s-a preluat în mod abuziv chiar şi în situaţia în care nu este identitate între solicitant şi titularul de carte funciară.

Totodată, chiar şi în situaţia în care titularul de carte funciară, Institutul Observatorului Astrologie Romano-Catolic Alba Iulia, este o persoană juridică distinctă de revendicatorul Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, entitatea Institutul Observatorului Astrologie Romano-Catolic Alba Iulia a aparţinut până la preluare de cultul religios care îl revendică respectiv de Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia, motiv pentru care este întemeiată revendicarea acesteia în temeiul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000. Acest articol enunţă voinţa reală a legiuitorului de a repara abuzurile regimului totalitar în sensul retrocedării imobilelor care au fost preluate de la cultele religioase din România, indiferent de la entitatea bisericească de la care s-a preluat.

Susţine recurenta că motivarea sentinţei Curţii de Apel Alba-Iulia nu face altceva decât să golească de conţinut legile reparatorii adoptate de Statul Român.

Respingerea cererii reclamantei este întemeiată în sentinţă pe legi şi hotărâri ale statului totalitar. Astfel se afirmă, că " C." nu mai există şi nu mai este persoană juridică, aşa cum prevede art. 26 din D. 31/54. Or, Decretul 31/1954 a reprezentat legea comunistă în baza căreia toate persoanele juridice private au fost desfiinţate - interzicându-se existenţa lor (art. 28 D.32/1954):

"De la data intrării în vigoare a Decretului privind la persoane fizice şi juridice persoanele juridice existente la acea dată, vor fi supuse în totul dispoziţiilor acestui decret."

Prin urmare, în sentinţa instanţei de fond se reţine că după ce regimul comunist, prin Decretul 31/1954 a desfiinţat toate persoanele juridice-bunurile lor trecând la stat (art. 53), legea de retrocedare, adoptată tocmai pentru a repara abuzurile comise nu se poate aplica!

Mai clar, aceasta înseamnă că, regimul democratic adoptă legi pentru repararea abuzurilor regimului comunist, şi apoi refuză aplicarea lor, bazându-se tot pe reglementările abuzive ale aceluiaşi regim comunist.

In aceeaşi măsură sunt lipsite de logică şi referirile la întabularea dreptului de proprietate în favoarea statului român şi la Decizia 6226/19 decembrie 1961 a Tribunalului Reg. Hunedoara, prin care s-a respins plângerea împotriva încheierii de întabulare. Aceste referiri nu fac altceva decât să legitimeze abuzul vădit al statului săvârşit la acea dată, în condiţiile în care este evident că acea hotărâre judecătorească nu făcea altceva decât să consfinţească un abuz săvârşit în baza art. 26 şi 53 din D.31/1954.

Entitatea Biblioteca şi Institutul Astrologic Romano-Catolic Alba Iulia, care purta numele episcopului B., s-a înfiinţat ca o instituţie de sine stătătoare în baza unui legat testamentar şi a constituit proprietatea Bisericii Romano-Catolice până la preluare. Datorită faptului că toate bunurile acestei entităţi au fost preluate şi trecute în mod abuziv în proprietatea Statului Român, în administrarea Bibliotecii Naţionale a României, entitatea iniţială a încetat să funcţioneze în forma concepută de testator. Practic, entitatea Institutul Observatorului Astrologie Romano-Catolic Alba Iulia nu putea să revendice bunul imobil şi bunurile mobile care erau în proprietatea acesteia până la deposedare, deoarece această entitate nu mai există. Entitatea şi-a pierdut legitimitatea odată cu naţionalizarea bunurilor sale şi transcrierea bunurilor pe Statul Român. În aceste condiţii era firesc ca bunurile bibliotecii şi Observatorului Astronomic Batthyaneum să fie revendicate de către centrul de cult a Bisericii Romano-Catolice respectiv Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia în calitate de fost proprietar al Institutul Observatorului Astrologie Romano-Catolic Alba Iulia.

Argumentele care stau la baza revendicării imobilului şi a bunurilor imobile de către Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia.

1. Un prim argument care a stat la baza revendicării imobilului şi a mobilelor care constituie Biblioteca şi Observatorul Astronomic Batthyaneum este testamentul episcopului romano catolic B. redactat la 31 iulie 1798. Printr-o analiză obiectivă a testamentului se poate reţine intenţia reală a testatorului în sensul următor:

- de a lăsa un monument - unde a activat în calitate de episcop - în Biserică şi în dieceză;

- imobilul donat 1-a considerat cu caracter de patrimoniu ecleziastic al cultului său catolic de rit latin, 1-a cedat în administrarea excluzivă a Episcopiei Romano-Catolice din toate timpurile din Alba Iulia prin instrucţiunile precise de folosire: spre a servi întregii societăţi ca un instrument al culturii generale, dar prin Episcopia Romano-Catolică Alba Iulia din toate timpurile;

- de la organele guvernamentale nu a cerut altceva decât protecţia păstrării stabilităţii instituţiei prin numirea unui guvernator care să fie numai catolic de rit latin;

- în acea vreme potrivit folosirii limbii latine, noţiunea folosită anume, aceea de "Provincia" se refera la teritoriul activităţii diecezane al episcopiei, teritoriu unde a activat ca episcop testatorul, folosind în mod sinonim provincia, adică dieceza, în conformitate cu dicţionarele din acea vreme (Francesco Pariz Papai: Dictionarum Latino -Hungaricum Armo MDCC VIII pag. 423; Alberto Molnar Szenciensi - Joane Cristoforo: Dictionarum guadrilingue Latino Ungarico, Greco Germanico Anno MDCC VIII pag. 459, 1070;)

Episcopia Romano-Catolică Alba Iulia a respectat întocmai în decursul anilor aceste instrucţiuni precise de folosinţă - făcând deservirea întregii societăţi fară vreo discriminare, potrivit ultimei dorinţe a episcopului adresat Capitlului Romano-Catolic prin scrisoarea datată Alba Carolinae 28 octobis (1)798". Caracterul de patrimoniu ecleziastic al imobilului testat se desprinde nu numai din modul de folosinţă al acestui imobil dar şi dintr-o hotărâre judecătorească din aceea vreme dată asupra procesului succesoral intentat imediat după decesul intempestiv al episcopului la 17 noiembrie 1798 de către urmaşii naturali împotriva Capitlului Romano-Catolic (instituţia Episcopiei) în legătură cu dreptul de succesiune asupra averii defunctului episcop. Acest proces a fost finalizat la 3 februarie 1815 cu câştig de cauză a Capitlului Romano-Catolic, aşa cum rezultă din "Istoria Bibliotecii Batthyaneum" Etapa 1798-1826 pag. 347, comunicată de D. în "Acta Musei Apulensis " Apulum XXXIV-1990 Alba Iulia. Prin efectul acestei hotărâri proprietatea a fost recunoscută în favoarea Episcopiei Romano-Catolice Alba Iulia şi mai bine de 170 de ani a fost acceptată de Statul Român până la data când imobilul a trecut în proprietatea acesteia.

Intre anii 1798 şi 1947 Episcopia Romano-Catolică a fost singurul proprietar şi posesor al Bibliotecii şi al Institutului Astronomic, nici Statul Maghiar de care aparţinea Transilvania înainte de 1918 şi nici Statul Român după această dată nu s-a considerat proprietarul institutului, nu au ridicat pretenţii în acest sens.

Episcopia Romano-catolică Alba Iulia a contribuit în mod constant la sporirea fondului de carte a bibliotecii.

Preluarea Institutului Batthyaneum de către Statul Român s-a făcut de la Episcopia Romano-Catolică Alba Iulia, procesele privind dreptul de proprietate asupra institutului fiind purtate de către Episcopie. În cadrul proceselor nu s-a invocat şi nu s-a dispus niciodată lipsa calităţii procesuale. (a se vedea în acest sens decizia civilă nr. 2662/1961 a Tribunalului Regional Hunedoara-Deva).

Preluarea imobilului de către Statul Român s-a făcut în mod abuziv în baza Decretului 218/1960. Decretul 218/1960 a fost declarat neconstituţional prin Decizia nr. 232/1993 a Curţii Supreme de Justiţie. Decretul 218/1960 se baza pe o posesiune fondată şi conservată printr-o violenţă morală contrară nu numai dispoziţiilor din Constituţia actuală, dar şi acelor anterioare. Transcrierea dreptului de proprietate pe Statul Român nu se poate considera un act legitim, Statul nu a dobândit în mod legitim bunul imobil şi mobil.

În acest context, în conformitate cu art. 555 din C. civ. şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, socotim că se impune principiul "nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa". Anexăm, prezentei un memoriu întocmit în anul 1962 de către avocatul E., care dezbate nelegalitatea transcrierii dreptului de proprietate.

Totodată, se arată faptul că a fost recunoscut dreptul de proprietate a Arhiepiscopiei Romano-Catolice Alba Iulia asupra Institutului Batthyaneum prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 13 privind restituirea unor imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, care a fost aprobată ulterior de către Parlamentul României prin Legea nr. 458 din 12 noiembrie 2003, norme juridice în vigoare şi în prezent. Ele nu au fost nici abrogate, nici modificate de către Ordonanţa de urgenţă nr. 83/1999 şi nici de alte norme juridice. Legea nr. 66/2004 a transferat numai competenţa unei alte comisii speciale de restituire, însărcinată de asemenea cu soluţionarea cererilor de restituire în temeiul dispoziţiilor legislative generale. Această lege nu a schimbat în nici un fel dispoziţia legislativă care a dispus în mod expres restituirea bibliotecii şi a institutului, prevăzut în O.U.G nr. 13/1998. Fapt care s-a reţinut şi la punctul 63 al Hotărârii CEDO din 25 septembrie 2012 pronunţată în dosarul x/2003.

În continuare, recurenta face trimitere la Hotărârea CEDO din 25 septembrie 2012, pronunţată în dosarul x/2003, precizând că chiar dacă această hotărâre nu s-a pronunţat cu privire la existenţa sau inexistenţa dreptului de proprietate a reclamantei cu privire la Biblioteca şi Observatorul astronomic Batthyaneum, totuşi prin această hotărâre s-au reţinut unele aspecte care sunt legate de dreptul de proprietate al reclamantei asupra obiectului litigiului.

Astfel, la punctul 63 din Hotărârea CEDO s-a reţinut: "Ordonanţa de urgenţă din 7 iulie 1998, precum şi Legea de ratificare nr. 458/2003 sunt în vigoare şi în prezent. Ele nu au fost nici abrogate, nici modificate de către Ordonanţa de urgenţă nr. 83/1999, nici de celelalte legi şi ordonanţe invocate de Guvern ca fiind aplicabile în general în domeniul restituirii bunurilor care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale si comunităţilor religioase. Din acestea rezultă ca, în speţă, este vorba de aplicarea unor dispoziţii legislative speciale, care - spre deosebire de legile generale privind restituirea - se referă la bunuri identificate şi specificate prin însăşi dispoziţiile legislative menţionate.

In această privinţă, Curtea observă că Legea nr. 66/2004 a transferat numai competenţa unei alte comisii speciale de restituire, însărcinată de asemenea cu soluţionarea cererilor de restituire formulate în temeiul dispoziţiilor legislative generale. Această lege nu a schimbat în niciun fel dispoziţia legislativă specială care a dispus în mod expres restituirea bibliotecii şi a institutului, prevăzută în Ordonanţa de urgenţă din 7 iulie 1998."

La punctul 84 din Hotărârea CEDO s-a reţinut: "Curtea observă că, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului din 7 iulie 1998, ratificată de Parlament în 2003, în vigoare până în prezent, cuprinde menţiunea explicită a obligaţiei de restituire a Bibliotecii Batthyaneum şi a muzeului şi Institutului Astrologie al Episcopiei Romano-Catolice. Curtea observă în această privinţă că, spre deosebire de alte bunuri specificate pe lista anexă ordonanţei menţionate, în cazul bibliotecii şi muzeului se menţionează în mod expres că acestea aparţin Episcopiei Romano-Catolice de Alba Iulia."

La punctul 85 din Hotărârea CEDO s-a reţinut: "În plus, Curtea de Apel la Alba Iulia se referă în hotărârea sa definitivă de la 22 octombrie 2003 la Ordonanţa nr. 13, prin care Guvernul a hotărât restituirea către Arhiepiscopia romano-catolică din Alba Iulia a Bibliotecii Batthyaneum, a Muzeului şi Institutului, că abrogarea acesteia nu poate interveni decât printr-o altă ordonanţă a Guvernului sau printr-o lege a Parlamentului şi nu printr-o hotărâre judecătorească". De asemenea CEDO reţine că, contestaţia privind legalitatea restituirii a fost respinsă.

La punctul 86 din Hotărârea CEDO Curtea reţine că O.U.G. nr. 13/1998, în vigoare în prezent, se înscrie în şirul obligaţiilor asumate anterior de Statul Român faţă de Sfântul Scaun prin tratatele internaţionale, respectiv prin acordul încheiat între Sfântul Scaun şi Guvernul României în anii 1927 şi 1940.

În fine, recurenta arată că un alt argument foarte important derivă din prevederile Codului de drept canonic al Bisericii Romano - Catolice din 1917, în vigoare la data naţionalizării, arătând recurenta că, potrivit Can 1501, în cazul încetării unei persoane juridice bisericeşti, bunurile acestuia se transmit în proprietatea persoanei juridice bisericeşti supraordonate, respectând, dacă este cazul, voinţa fondatorilor şi donatorilor, drepturile dobândite respectiv regulile particulare care au guvernat funcţionarea persoanei juridice încetate.

Coroborate prevederile canoanelor 100, 1499 şi 1501, rezultă în mod evident că, la încetarea unei persoane juridice bisericeşti, bunurile acestuia se transmit în proprietatea persoanei juridice bisericeşti supraordonate, respectând, dacă este cazul voinţa fondatorilor şi donatorilor. în atare situaţie se subînţelege că, dreptul de revendicare asupra unui bun care nu este utilizat conform destinaţiei, îi revine persoanei juridice subordonate.

Codul de drept canonic al Bisericii Romano - Catolice (în vigoare) recunoscut prin H.G. nr. 1218/2008 dispune cu privire la bunurile ecleziastice după cum urmează:

Can . 1255 Biserica întreagă şi Scaunul Apostolic, Bisericile particulare şi orice alte persoana juridică, fie publică, fie privată, sunt subiecte capabile de a dobândi, de a poseda, de a administra şi de a înstrăina bunuri maWiale, conform drep\Mui;

Can. 1256 Proprietatea bunurilor aparţine, sub autoritatea supremă a Pontifului Roman, acelei persoane juridice care a dobândit bunurile în mod legitim. Can. 1257

/. Toate bunurile materiale ce aparţin Bisericii Universale, Scaunului Apostolic şi altor persoane juridice publice în Biserică sunt bunuri Ecleziastice şi sunt reglementate de canoanele care urmează precum şi de Statutele proprii.

2. Bunurile materiale ale unei persoane juridice private sunt reglementate de statutele proprii şi de aceste canoane, dacă nu există o dispoziţie contrară expresă."

Can. 1258 In canoanele care urmează, prin termenul de Biserică se înţelese nu numai Biserica înfreasă ori Scaunul Apostolic, ci si fiecare persoană juridică publică în Biserică, dacă din contextul expresiei sau din natura lucrului nu rezultă altfel.

Această abordare a procesului de retrocedare nu înseamnă altceva decât golirea de conţinut a unei legi reparatorii adoptate de Statul Român tocmai pentru repararea abuzurilor săvârşite de regimul comunist (O.U.G. nr. 94/1999 aprobat de L.501/2002)

Având în vedere dispoziţiile dreptului canonic şi scopul, finalitatea legii de retrocedare, apare cu evidenţă că patrimoniul revendicat în prezenta cauză a aparţinut unei persoane juridice din cadrul Arhiepiscopiei Romano Catolice Alba Iulia şi trebuia să îi fie restituită acesteia în calitate de centru de cult.

Faţă de aceste considerente, reclamanta solicită admiterea recursului său, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii sale, aşa cum a fost formulată.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimatul-intervenient Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale a depus întâmpinare la data de 07.12.2018 prin care a solicitat respingerea recursului ca vădit nefondat.

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.

Intimata-intervenientă Biblioteca Naţională a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia din 05 martie 2019, instanţa constatând că nu mai subzistă motivele care să determine fixarea termenului de judecată pentru examinarea în camera de consiliu a raportului privind admisibilitatea recursului, prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal a stabilit termen de judecată pe fond a recursului la data de 09 noiembrie 2021.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019, instanţa, din oficiu a preschimbat termenul de judecată stabilit iniţial prin rezoluţia din 05 martie 2019 şi a stabilit un nou termen de judecată la data de 25 mai 2021.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând recursul de faţă, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge în consecinţă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o contestaţie formulată împotriva deciziei nr. 3509 din data de 16.09.2015, emisă de Guvernului României - Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Prin decizia nr. 3509 din data de 16.09.2015 intimata pârâtă Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a respins cererea de retrocedare nr. x/28.02.2003, cerere prin care recurenta reclamantă a revendicat, în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2002, imobilul compus dintr-un corp de clădire si curte înscris iniţial în cartea funciară nr. x a localităţii Alba Iulia, nr. top. x, care a reprezentat Biblioteca şi observatorul astronomic "Batthyaneum", imobil situat în municipiul Alba Iulia, judeţul Alba, imobil transcris în c.f. x Alba Iulia sub nr. top. x şi, totodată, bunurile mobile reprezentate de fondul de carte, fondul manuscriselor, fondul incunabulelor, colecţia de obiecte liturgice, arhiva Capitlului romano - catolic de Alba Iulia şi a Conventului de Cluj, observatorul astronomic cu toată dotarea, colecţia de picturi, colecţia de vestimentaţie ecleziastică, colecţia de minerale, colecţiile numismatică, mobilierul, preluate odată cu imobilul sus menţionat.

Respingerea cererii de restituire a fost motivată, în cuprinsul deciziei mai sus menţionate, de faptul că solicitanta nu a făcut dovada calităţii de proprietar asupra imobilului la momentul preluării abuzive a acestuia de către statul român.

Împotriva deciziei nr. 3509/16.09.2015 reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a formulat contestaţie, respinsă de instanţa fondului prin sentinţa civilă nr. 153 din 4 iulie 2018, ca fiind neîntemeiată.

În esenţă, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut faptul că soluţia adoptată de Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România este legală, în contextul în care reclamanta nu a probat existenţa calităţii de proprietar cu privire la imobilul pentru care a formulat cererea de retrocedare.

Astfel cum rezultă din cele mai sus expuse, reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 153 din 4 iulie 2018, considerând-o nelegală, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) C. proc. civ.

Dezvoltând critica sa la adresa legalităţii hotărârii atacate, prin raportare la primul motiv de casare invocat, recurenta reclamantă susţine că hotărârea primei instanţe cuprinde considerente contradictorii referitoare la existenţa dreptului de proprietate al Arhiepiscopiei Romano Catolice Alba Iulia.

Contrar celor susţinute de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6) teza a doua, neexistând nicio abordare contradictorie în cuprinsul considerentelor sentinţei atacate în privinţa problematicii proprietăţii bunului în discuţie la momentul de referinţă avut în vedere de O.U.G. nr. 94/2002.

În cuprinsul celei de a doua critici a recurentei reclamante, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., se regăsesc mai multe argumente prin care recurenta tinde să demonstreze nelegalitatea hotărârii atacate, prima dintre acestea fiind grefată pe faptul că în mod greşit instanţa fondului a ignorat, cu prilejul soluţionării cauzei, incidenţa dispoziţiilor O.U.G. nr. 13/1998, act prin care a fost recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu.

Constată Înalta Curte că prima instanţă a reţinut, în mod întemeiat, că sunt lipsite de pertinenţă apărările reclamantei pe marginea incidenţei dispoziţiilor O.U.G. nr. 13/1998, subliniind, pe de o parte, faptul că decizia contestată în cauza de faţă a fost emisă în aplicarea prevederilor unui alt act normativ-O.U.G. nr. 94/2000 şi, pe de altă parte, că recurenta reclamantă a uzat şi de procedura prevăzută de O.U.G. nr. 13/1998, fiind emisă decizia nr. 624/24.08.2015, decizie ce poate fi atacată în faţa instanţelor judecătoreşti.

În acord cu cele reţinute de judecătorul fondului, Înalta Curte menţionează faptul că legalitatea actului administrativ reprezentat de decizia 3509/16.09.2015 nu poate fi verificată prin raportare la dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, ci numai în temeiul actului normativ sub imperiul căruia a fost emisă, acesta fiind reprezentat de Ordonanţa de Urgenţă nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Concluziile recurentei reclamante, în sensul că instanţa fondului trebuia să constate că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a fost stabilit prin O.U.G. nr. 13/1998 şi să pună în aplicare, să finalizeze prevederile O.U.G. nr. 13/1998, nu au temei, fiind de sesizat faptul că printr-o atare construcţie juridică recurenta reclamantă tinde să aducă în dezbatere, de fapt, legalitatea deciziei nr. 624/24.08.2015(emisă în aplicarea O.U.G. nr. 13/1998) şi nu soluţia dispusă în procedura administrativă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000.

Altfel spus, o angajare a instanţei în verificarea temeiniciei pretenţiilor reclamantei de restituire a bunurilor în litigiu prin raportare la dispoziţiile O.U.G. nr. 13/1998 nu numai că ar lăsa necercetată legalitatea deciziei ce face obiectul prezentei cauze tocmai prin prisma prevederilor legale în temeiul cărora a fost emisă (O.U.G. nr. 94/2000) dar ar presupune, în mod necesar dar şi nepermis în acelaşi timp, o analiză specifică unei contestaţii împotriva deciziei nr. 624/24.08.2015, cu care, însă, instanţa de contencios administrativ nu a fost învestită în prezenta pricină.

În aceeaşi ordine de idei trebuie subliniat faptul că şi hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza cu nr. x vizează tot problematica efectelor O.U.G. nr. 13/1998, hotărârea de constatare a încălcării articolului 1 din Protocolulnr. 1 la Convenţia EDO fiind fundamentată în contextul nerespectării, de către Guvern, a obligaţiilor asumate prin ordonanţa anterior menţionată.

Astfel, relevante pentru această concluzie sunt următoarele considerente decizorii din hotărârea anterior menţionată;

88. "Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamanta beneficiază cel puţin de o speranţă legitimă, fondată pe Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 menţionată, ca problema proprietăţii acestor bunuri să fie reglementată rapid, având în vedere importanţa lor nu doar pentru reclamantă, ci şi dat fiind interesul general în cauză. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 este deci aplicabil în cazul în speţă.

91. În speţă, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, aprobată prin Legea nr. 458/2003, încă în vigoare, impune ca statutul "[Bibliotecii] Batthyaneum, [şi al Muzeului] şi [Institutului] Astrologic al Episcopiei Romano-Catolice" să fie reglementat de o comisie administrativă responsabilă de examinarea cererilor de restituire.

92. Cu toate că reclamanta a urmat procedura prealabilă prevăzută în această dispoziţie, până în prezent, cu aproape 14 ani mai târziu, protocolul de predare a bunurilor menţionate, la care face referire art. 3 din dispoziţia menţionată, nu a fost încheiat şi nicio altă decizie, de acordare, de respingere sau de amânare, nu a fost adusă la cunoştinţa reclamantei. În această privinţă, Curtea notează că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 nu prevede nicio dată-limită, nicio procedură de urmat pentru transferul bunurilor. În plus, ordonanţa de urgenţă nu prevede nicio cale de atac jurisdicţională în ceea ce priveşte aplicarea acestor dispoziţii legislative. Aceste lacune legislative au favorizat o procedură prealabilă dilatorie care, ţinând cont de caracterul său obligatoriu, putea bloca sine die speranţa legitimă a reclamantei ca problema statutului patrimoniului identificat la poziţia 13 din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 (Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor, menţionată anterior, pct. 68-71) să fie în cele din urmă rezolvată.

93. În această privinţă, Curtea notează că după cum reiese din documentele prezentate de Guvern, comisia care ar trebui să opereze transmiterea bunurilor în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 nu a fost niciodată constituită. Din această cauză, o acţiune în justiţie împotriva comisiei prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998 nu era posibilă, dat fiind că aceasta nu a fost niciodată constituită.

94. Curtea notează, de asemenea, că de abia în 2004, adică la aproape 6 ani după ordonanţa de urgenţă menţionată, în temeiul unei noi legi, competenţa pentru a opera transferul bunurilor a fost transmisă unei alte comisii administrative deja constituite. Nu reiese din elementele din dosar că această nouă comisie ar fi comunicat vreodată reclamantei rezultatul, chiar şi preliminar, al dezbaterilor sale pe tema cererii pe care i-a prezentat-o. În plus, din scrisoarea din 26 iulie 2011 adresată de această comisie specială agentului guvernamental de pe lângă Curte nu reiese că ar fi fost stabilită o dată pentru reluarea examinării acestei cereri.

97. Având în vedere cele precedente, Curtea nu găseşte nicio justificare legitimă pentru lipsa de acţiune prelungită a statului care împiedică aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/1998, confirmată de o lege din noiembrie 2003. Incertitudinea care o afectează pe reclamantă de 14 ani, în ceea ce priveşte interesul ei pentru stabilirea statutului juridic al patrimoniului în cauză, este cu atât mai dificil de înţeles dacă luăm în considerare importanţa culturală şi istorică a patrimoniului care ar fi trebuit să determine o acţiune rapidă pentru a asigura păstrarea acestuia şi utilizarea corespunzătoare în interesul general.

98. În consecinţă, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie".

Prin urmare, nu rezultă, din cuprinsul hotărârii anterior enunţate faptul că instanţa europeană ar fi constatat existenţa dreptului de proprietate al recurentei reclamante la momentul desfiinţării Institutului Observatorului Astrologic Romano-Catolic Alba Iulia ci faptul că hotărârea de condamnare a statului a fost fundamentată pe refuzul statutului de a-şi executa obligaţiile asumate prin O.U.G. nr. 13/1998.

Revenind la temeiul concret al respingerii cererii de retrocedare în cauza de faţă, Înalta Curte reaminteşte faptul că solicitarea de restituire, adresată de reclamantă în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000, a fost respinsă în procedura administrativă, motivat de faptul că solicitanta nu a făcut dovada faptului că a avut calitatea de proprietar al bunurilor pretinse, la data preluării acestora de către stat.

Hotărârea primei instanţe, de confirmare a legalităţii deciziei de respingere, este pronunţată cu corecta aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000, fiind de subliniat faptul că aceasta condiţie, a identităţii dintre solicitant şi proprietarul deposedat abuziv de bun în perioada de referinţă avută în vedere de actul normativ citat, rezidă din chiar cuprinsul dispoziţiilor art. 1 al ordonanţei citate, unde se precizează că imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari.

Caracterul clar şi complet al normei juridice anterior citate lipseşte de fundament susţinerile recurentei reclamante, prin care aceasta critică argumentaţia judecătorului fondului sub aspectul distincţiei sesizate între proprietarul bunului preluat şi cultul de care aparţine, în contextul în care art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 prevede, dincolo de orice echivoc, că bunurile ce fac obiectul reglementării în discuţie se retrocedează foştilor proprietari.

În atare context trebuie luat în considerare faptul că imobilul revendicat de recurenta reclamantă s-a aflat sub regimul prevăzut de sistemul de publicitate imobiliară, reglementat în a doua jumătate a secolului XIX de legislaţia austriacă şi ungară până la apariţia decretului lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, acest din urmă act fiind în vigoare la data intervenirii preluării imobilului de către stat.

Astfel cum a reţinut cu temei judecătorul fondului, în sistemul de publicitate imobiliară unificat prin Decretul-lege nr. 115/1938 înscrierea în cartea funciară a avut efect constitutiv cu privire la drepturile reale, acestea neputând fi dobândite, modificate sau stinse decât prin înscrierea cuvenită în cartea funciară(art. x şi 18 din Decretul-lege nr. 115/1938) şi, particularizat cauzei de faţă, dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu presupune cercetarea cărţii funciare nr. 559.

Or, instanţa fondului constată, din analiza conţinutului cărţii funciare nr. x, că imobilul a fost înscris în proprietatea Observatorului Astrologic romano-catolic Alba Iulia, în cotă de 1/1 părţi, de la localizare, adică de la 1878, momentul înfiinţării sistemului de publicitate imobiliară, astfel că este în acord cu prevederile legale ce au guvernat regimul juridic specific probaţiunii drepturilor reale în sistem de care funciară aprecierea, atât a intimatei Comisia specială pentru aplicarea O.U.G. nr. 94/2000 cât şi a instanţei fondului, în sensul că reclamanta nu a făcut dovada calităţii de proprietar al imobilului revendicat, la data preluării acestuia de stat.

O atare constatare justifică soluţia de respingere a cererii de restituire, subliniază Înalta Curte şi lipseşte de temeinicie argumentaţia recurentei reclamante, potrivit căreia Episcopia Romano-Catolică ar fi fost singurul proprietar al imobilului în litigiu în toată perioada 1798-1947, pentru că o atare afirmaţia presupunea, în mod obligatoriu, concordanţa sa cu menţiunile cărţii funciare privitoare la acest imobil.

Referirile recurentei reclamante la dispoziţiile art. 4 alin. (3) din O.U.G. nr. 94/2000 şi în acord cu care este permisă o paletă largă de mijloace de probă pentru justificarea calităţii de proprietar, nu sunt pertinente în cauza dedusă judecăţii, întrucât ar intra în coliziune cu prevederile imperative ale art. 17, 18 şi 32 din Decretul lege nr. 115-1938, în câmpul de aplicare al căruia înscrierea în cartea funciară avea efect constitutiv în privinţa drepturilor reale.

În acest sens, Înalta Curte subliniază faptul că dispoziţiile art. 4 alin. (3) din O.U.G nr. 94/2000 trebuie examinate în ansamblul reglementării prevăzute de articolul anterior citat rezultând, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 4 alin. (2)-(5), faptul că probaţiunea dreptului de proprietate cu privire la imobilele ce fac obiectul ordonanţei de urgenţă se poate stabili, apelând la începuturi de dovadă scrisă, declaraţii testimoniale, expertize şi alte asemenea numai atunci când nu există înscrisuri care să ateste dreptul de proprietate (sau există probe contrare care atestă o altă situaţie juridică decât cea pretinsă de solicitantul restituirii).

De aceea, în contextul în care calitatea de fost proprietar cu privire la imobilul revendicat în cauza de faţă se stabileşte prin raportare la menţiunile din cartea funciară, conform dispoziţiilor art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, menţiuni ce nu pot fi înlăturate decât pe calea acţiunii în rectificarea cărţii funciare, este evident că nu este admisibilă probaţiunea în contra situaţiei juridice atestate de înscrierea în cartea funciară prin mijlocirea unor alte dovezi, inclusiv prezumţii.

Aceleaşi considerente sunt avute în vedere de instanţa de recurs şi pentru a înlătura argumentele recurentei-reclamante, prin intermediul cărora arată că, în temeiul prevederilor Codului de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice din 1917, ar trebui recunoscut dreptul de proprietate al bunurilor ce au aparţinut persoanei juridice bisericeşti încetate (Observatorul astrologic) persoanei juridice supraordonate Arhiepiscopia Romano-Catolică Alba Iulia.

Cât priveşte nelegalitatea deciziei 3509/16.09.2015 precum şi a sentinţei recurate din perspectiva faptului respingerii cererii de restituire a bunurilor mobile fără nicio motivare, Înalta Curte constată că omisiunea de motivare este justificată, în contextul în care o cerere de restituire a unor bunuri mobile nu poate fi admisă decât condiţionat, în funcţie de rezolvarea dată cererii de revendicare imobiliară. Potrivit prevederilor art. 1 alin. (11) din O.U.G. nr. 94/2000, odată cu imobilele retrocedate în natură se restituie şi bunurile mobile, dacă acestea au fost preluate împreună cu imobilul respectiv şi dacă acestea mai există la data depunerii cererii de retrocedare.

Prin urmare, respingerea cererii de restituire a imobilului revendicat de recurenta reclamantă atrage de drept soluţia de respingere şi a cererii de restituire a bunurilor mobile preluate odată cu imobilul în discuţie, nefiind posibilă o analiză distinctă, pe marginea temeiniciei cererii de restituire mobiliară.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentei reclamante la adresa legalităţii sentinţei civile nr. 153/2018 din 4 iulie 2018, astfel că recursul urmează a fi respins în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta ARHIEPISCOPIA ROMANO-CATOLICĂ ALBA IULIA împotriva sentinţei nr. 153/2018 din 4 iulie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2021.