Scope of insurance guarantee fund liability cap for subrogated CASCO insurers: application of the 450,000 RON limit per individual insurance claim rather than per creditor.

Şedinţa publică din data de 20 mai 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 04.06.2018, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR (FGA), a solicitat următoarele: - Anularea Deciziei nr. 14451/03.05.2018, emise de FGA, prin care au fost respinse cererile de plata a creanţelor de asigurări formulate în 81 de dosare de dauna (menţionate de FGA în Borderoul nr. 2 anexat deciziei contestate), cereri de plata formulate de subscrisa în conformitate cu prevederile legale în vigoare; - Obligarea paratei la analizarea pe fond a fiecărei cereri de plata în conformitate cu prevederile legale; - Obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

În motivare, reclamanta a arătat că, în calitate de asigurător CASCO subrogat în temeiul art. 2210 C. civ. în drepturile asiguraţilor păgubiţi prin accidente auto, având în vedere faptul ca producerea prejudiciilor a fost cauzata de şoferi ce conduceau autovehicule asigurate de răspundere civila RCA cu poliţe emise de S.C. B. S.A., asigurător aflat în faliment, în considerarea prevederilor legale în vigoare aplicabile, a formulat cereri de plata adresate Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5220 din 11 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII – a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta FONDUL DE GARANTARE A ASIGURATILOR, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.A., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului arată că apreciază netemeinica si nelegala sentinţa civila nr. 5220/11.12.2018 prin care a fost respinsa ca neîntemeiata contestaţia formulata de reclamantă împotriva Deciziei FGA nr. 14451/03.05.2018, prin care au fost respinse cererile de plata inaintate in conformitate cu prevederile legale, decizie motivata de atingerea plafonului prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, întrucât in speta dedusa judecaţii nu isi găsesc aplicabilitatea aceste prevederi, având in vedere următoarele considerente:

Primul aspect invocat in contestaţie, pe care îl susţine şi in prezentul recurs scoate in evidenta nelegalitatea Deciziei de respingere prin prisma faptului ca, deşi au fost inaintate către FGA 81 de cereri de plata si au fost deschise 81 de dosare de dauna, autoritatea a emis o singura decizie de repingerc pentru toate cererile menţionate.

Prin intampinarea depusa la dosar, FGA susţine ca nu a incalcat prevederile legale in vigoare intrucat fondul cererilor depuse nu a fost analizat, respingerea intemeindu-se pe aceeaşi motivare.

După cum recurenta-reclamantă a menţionat in contestaţie, Legea nr. 213/2015 reglementează procedura de achitare a despăgubirilor după cum urmează:

Art. 12 alin. (1) "Orice persoana care invoca vreun drept de creanţa împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţa de asigurare valabila, intre data includerii procedurii de redresare financiara si cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita dechiderea dosarului de dauna printr-o cerere adresata Fondului."

Art. 13 alin. (3) "In vederea efectuării plătii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de dauna si a creanţelor de asigurări inregistrate in evidentele sale, tinand seama de normele aplicabile in materie si de condiţiile de asigurare generale si specifice prevăzute in contractele de asigurare generale si specifice prevăzute in contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul fata de care s-a stabilit starea de insolventa." .

Art. 13 alin. (5) "In caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. împotriva deciziei se poate formula contestaţie, in condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicata, cu modificările ulterioare."

In conformitate cu prevederile legale amintite nu se poate deroga de la aceasta procedura, respingerea tuturor cererilor de plata depuse printr-o singura decizie prejudiciind in mod evident petentii.

Recurenta afirmă acest lucru întrucât dosarele de dauna deschise de FGA au mai multe elemente ce pot avea implicaţii asupra aplicării reglementarilor legale: daunele pot proveni din:

Contracte facultative (asigurări tip casco, asigurări facultative de locuinţe, asigurări marfa, asigurări transport etc), contracte tip RCA, contracte Carte Verde;

Daunele pot fi produse pe teritoriul României sau in afara teritoriului naţional, in spaţiul european sau in afara spaţiului european;

Legislaţia aplicabila poate fi diferita in funcţie de data încheierii poliţelor de asigurare cu asigurătorul aflat in faliment, data producerii riscului asigurat, data producerii accidentului rutier in cazul asigurărilor RCA;

Clauzele contractuale pot fi diferite de la poliţa la poliţa si de la creanţa la creanţa putând interveni clauze de excludere, sau excepţii de neexecutare a contractelor etc.

Instanţa de fond motivează propriile susţinerile fara a indica vreun temei legal care sa acorde Fondului posibilitatea de a recurge la emiterea unei singure decizii de respingere a dosarelor de dauna, rezumandu-se a menţiona doar faptul ca nu am justifica vreo vătămare.

Poziţia instanţei de fond este netemeinica si nelegala, emitentul deciziei fiind ţinut in a respecta ad litteram legislaţia în vigoare.

In considerarea motivelor invocate si a legislaţiei in vigoare, recurenta solicită să se constatate netemeinicia si nelegalitatea sentinţei civile nr. 5220/2018 si pe cale de consecinţa, rejudecand, sa se statueze asupra nelegalitatii Deciziei nr. 14451/03.05.2018, sa se anuleze decizia menţionata si sa fie obligată parata la analizarea fiecărui dosar separat si la emiterea unei decizii distincte pentru fiecare creanţa.

Cel de-al doilea aspect invocat in contestaţie si analizat netemeinic, nefondat si nelegal de instanţa de fond, vizează inaplicabilitatea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, pragul de 4S0.000 RON, gasindu-si aplicabilitatea doar in cazul in care am fi in situaţia unei creanţe născute din acelaşi contract de asigurare, iar cuantumul acesteia ar fi mai mare de 450.000 RON.

In conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015 si ale Normei ASF nr. 16/2015, creanţa de asigurări reprezintă creanţa creditorului de asigurare care rezulta dintr-un contract de asigurare. Totodată, creditorul de asigurare, in cazul asigurării de răspundere civila, este persoana îndreptăţită sa primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare.

Interpretând aceste dispoziţii legale ajungem la concluzia ca atât "creanţa de asigurare" cat si "creditorul de asigurare", ca noţiuni juridice, au fost determinate din punct de vedere legislativ prin raportare la un singur element esenţial, izvorul primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare de răspundere civila.

Ca natura juridica, subrogatia este un mijloc de transmitere a obligaţiilor, fapt atestat de includerea de către legiuitor a instituţiei subrogatiei in Titlul VI "Transmisiunea si transformarea obligaţiilor", din Cartea a V a C. civ., esenţiala fiind creanţa, care nu se stinge ci se transmite.

In conformitate cu prev. art. 1.593 C. civ. "oricine plăteşte in locul debitorului poate fi subrogat in drepturile creditorului", alin. (2) statuând faptul ca "subrogatia poate fi convenţionala sau legala". Totodată, potrivit art. 2210 C. civ. "in limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei."

Transpunând in speţa (cu referire la relaţiile RCA-CASCO), debitorul, conducătorul auto asigurat RCA este obligat sa repare prejudiciile creditorului iniţial, proprietarul auto nevinovat. Întrucât conducătorul auto vinovat este asigurat RCA, asigurătorul RCA, devine noul debitor si este obligat sa repare prejudiciile creditorului iniţial, proprietarul auto nevinovat. întrucât asigurătorul CASCO plăteşte prejudiciul (indemnizaţia), asigurătorul RCA datorează creanţa asigurătorului CASCO, dar deosebit de important este faptul ca asigurătorul RCA datorează asigurătorului CASCO aceeaşi creanţa pe care era ţinut sa o achite creditorului iniţial, pentru debitorul iniţial, şoferul vinovat.

De reţinut, de asemenea, si prev. art. 1597 alin. (2) C. civ., care stabilesc faptul ca "Subrogatia produce efecte împotriva debitorului principal si a celor care au garantat obligaţia. Aceştia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului iniţial".

Deci, cei care garantează obligaţia, iniţial asigurătorul RCA si apoi FGA -Fondul de Garantare a Asiguraţilor au dreptul de a opune noului creditor aceleaşi mijloace de apărare pe care le aveau împotriva creditorului iniţial.

Întrucât, creditorului iniţial, FGA-ul îi putea opune plafonarea creanţei Iui la suma de 450.000 RON, atunci, noului creditor, asigurătorului CASCO, FGA îi va putea opune plafonarea creanţei pe care a platit-o creditorului iniţial la suma de 450.000 RON, plafonarea urmând a fi aplicata tuturor creanţelor iniţiale ale asiguraţilor Casco deţinute de asigurătorul facultativ.

Legiuitorul a inteles sa acorde dreptului de despăgubire configuraţia juridica a dreptului născut din contractul de asigurare incheiat cu asigurătorul intrat in faliment.

Intenţia legiuitorului a fost aceea de a proceda la plafonarea despăgubirii acordate de FGA corespunzător fiecărui contract de asigurare civila in temeiul căruia se datorează creanţe, acesta fiind in sens legal elementul esenţial pentru definirea atât a "creditorului de asigurare" cat si a "creanţei de asigurare".

Deci, prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează prin raportare la persoana căreia trebuie sa i se achite creanţa, ci prin raportare la poliţa de asigurare de răspundere civila in baza căreia trebuie achitata creanţa. Bineînţeles, daca in baza unui contract de asigurare de răspundere civila individualizat (poliţa de asigurare de răspundere civila), creanţele care ar trebui a fi achitate de către FGA ar depasi suma de 450.000 RON, doar in acel caz ar putea interveni plafonarea legala.

Trebuie de asemenea, sa se tina cont de faptul ca, recurenta-reclamantă, asigurător CASCO, a acoperit creanţele născute din evenimente diferite, distincte, subrogandu-se in dreptul fiecărei persoane care ar fi putut solicita Fondului acoperirea daunelor in baza fiecărei poliţe de sigurare de răspundere civila delictuala deţinuta de celalalt conducător auto.

Recurenta a reiterat întrebările de la fond: Ce s-ar fi întâmplat daca persoanele prejudiciate nu s-ar fi adresat asigurătorului CASCO ci direct Fondului? S-ar fi emis vreo decizie de respingere a dosarelor?

Chiar Fondul de Garantare a Asiguraţilor ne-a înscris în Lista creditorilor la mai multe poziţii, in funcţie de poliţele de asigurare de răspundere civila in baza cărora trebuie achitate creanţele născute. Analizând motivele de respingere a cererilor înaintate, observam ca temeiul este profund greşit, subscrisa reclamanta nefiind unic creditor, ci creditor distinct pentru fiecare dosar de dauna deschis.

Având in vedere cele menţionate mai sus, recurenta a arătat că nu poate fi de acord cu motivele instanţei de fond.

Concluzionând asupra acestui aspect, plafonul de 450.000 RON este incident pentru creanţele izvorâte dintr-un singur contract de asigurare incheiat de asigurătorul aflat in faliment, iar recurnta-reclamanta nu poate fi tratata ca unic creditor, ci drept creditor de asigurări pentru fiecare poliţa de asigurare de răspundere civila.

Un alt aspect pe care l-a supus analizei instanţei de fond si pe care recurenta îl susţine si in fata instanţei de recurs îl constituie nelegala aplicare a plafonului de 450.000 RON, raportat la corecta aplicare a legislaţiei în timp.

În conformitate cu prev. art. 6 alin. (2) C. civ. "Actele si faptele juridice incheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea in vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data incheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor".

Astfel, fiecare dosar de dauna trebuie analizat distinct, plafonul de 450.000 Iei gasindu-si aplicabilitatea doar in cazurile in care prejudiciile s-au produs după intrarea in vigoare a Legii nr. 213/2015, iar pentru cele produse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015, în virtutea principiului aplicării legii civile in timp, arată recurenta că prevederile aplicabile sunt cele prevăzute la art. 60 din Legea nr. 136/1995, respectiv prevederile Ordinului CSA nr. 10/2009 pentru punerea in aplicare a Normelor privind Fondul de Garantare.

Arată recurenta ca trebuie făcuta o distincţie intre exercitarea drepturilor creditorilor împotriva Fondului, care este de natura formala, procedurala si obligaţia de garantare a Fondului, care tine de esenţa obligaţiei. Obligaţia de garantare însoţeşte creanţa iniţiala, asigurătorul RCA având obligaţia de garantare fata de asiguratul RCA, de la semnarea poliţei RCA, Fondul de Garantare având aceeaşi obligaţie, de la acelaşi moment. Accidentul rutier si intrarea in faliment sunt doar condiţii ale obligaţiilor asumate.

Considerentele instanţei de fond nu pot fi primite si nu sunt legale, temeinice si fondate, poziţia corecta fiind cea menţionata mai sus.

Se cuvine a reitera faptul ca plafonarea creanţelor indiferent de data poliţei RCA si de data accidentului rutier, nu alterează existenta acestor creante/despagubiri/indemnizatii. Restul de creanţa care nu s-a achitat va exista in continuare. Prejudiciul persoanei păgubite nu se stinge ci isi continua existenta pana la acoperire.

Având in vedere cele menţionate, in considerarea interpretării corecte a legislaţiei in vigoare, arată recurenta-reclamantă că sentinţa recurata este nelegala, netemeinica si nefondata, motiv pentru care solicită admiterea cererii de recurs, casarea hotărârii atacate, rejudecarea procesului si admiterea cererii de chemare in judecata astfel cum a fost formulata.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate şi menţinerea hotărârii atacate ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanta S.C. A. S.A. s-a adresat pârâtului Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu 81 de cereri de plata, prin care a solicitat plata sumei de 935.852,8 RON, reprezentând despăgubiri achitate de către A. către asiguraţii săi Casco şi/sau cheltuieli de judecata, si/sau, penalităţi de întârziere.

Prin Decizia nr. 14451/03.05.2018, pârâtul F.G.A. a respins cele 81 cereri de plată ale reclamantei, cu motivarea că anterior a mai plătit către A. suma totală de 450.000 RON, neputând face plăţi în favoarea creditorilor de asigurări peste plafonul de garantare stabilit de prevederile art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015.

Prima instanţă a reţinut că plata creanţelor se face în limita unui plafon indicat (450.000 RON), care se aplică prin raportare la creditorul de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, şi nu la fiecare creanţă izvorâtă dintr-un contract de asigurare încheiat de asigurătorul aflat în faliment.

Referitor la împrejurarea că pârâtul a emis o singură decizie de respingere a celor 81 de cereri de plata, a reţinut că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 12 si 13 din Legea nr. 213/2015, se poate concluziona în sensul celor afirmate de către reclamantă, anume că pentru fiecare dosar de daună constituit se impune emiterea unei decizii, însă nu se poate reţine în mod rezonabil vreo vătămare a reclamantei prin emiterea unei singure decizii de respingere a celor 81 de cereri de plată, vătămarea pretins a fi suferită de reclamantă nu derivă din faptul emiterii doar a unei singure decizii, ci exclusiv din împrejurarea că nu s-a procedat la analiza pe fond a fiecărei cereri de despăgubiri adresate Fondului.

A mai reţinut că împrejurarea că la definirea termenilor de "creanţă de asigurări" şi "creditor de asigurare" ,legiuitorul utilizează expresii precum "un contract de asigurare" "contract de asigurare" la singular, nu poate justifica, în opinia instanţei, teza reclamantei. În realitate, reclamanta reprezintă un unic creditor de asigurare al asigurătorului în faliment B., pentru toate creanţele de asigurare solicitate la plată din disponibilităţile Fondului, iar suma maxima ce o poate recupera din disponibilitatile FGA este de 450.000 de RON .

Prin urmare, în condiţiile depăşirii plafonului de 450.000 RON, prima instanţă a constatat că reclamanta nu este îndreptăţită la plata integrala a sumei pretinse prin cele 81 de cereri înregistrată la FGA, reţinând că în mod legal si temeinic paratul a emis decizia contestată.

Înalta Curte va admite recursul reclamantei, având în vedere Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2017 şi a stabilit următoarele:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A., interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, fiind greşită.

În atare situaţie, nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite în parte acţiunea, va anula decizia nr. 14451/03.05.2018 emisă de pârât şi va obliga pârâtul la analizarea pe fond a cererilor de plată.

Având în vedere că prin decizia contestată pârâtul nu a procedat la analiza fondului cererii de plată formulate de reclamantă, rezumându-se la a emite decizia de respingere prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de 450.000 de RON, anularea deciziei are drept efect analizarea pe fond a cererilor de plată de către pârât, a condiţiilor prevăzute de lege pentru acordarea despăgubirilor solicitate.

În ceea ce priveşte cererea recurentei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată, instanţa constată că este întemeiată, raportat la dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". În acest sens, având în vedere factura nr. x/06.06.2018, în sumă de 1.190,00 ron, reprezentând onorariu avocat conform împuternicirii avocaţiale nr. B2832731/2018(F152 vol. I dosar fond), în baza contractului de asistenţă juridică nr. x/24.05.2018, precum şi sumele de 150 RON reprezentând taxe judiciare de timbru în fond şi recurs, Înalta Curte va obliga intimatul-pârât la plata sumei de 1340 RON, reprezentând cheltuieli de judecată fond şi recurs, către recurenta-reclamantă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, motivele de recurs fiind fondate.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite acţiunea reclamantei, va anula nr. 14451/03.05.2018 emisă de pârât şi va obliga pârâtul la analizarea pe fond a cererilor de plată. Va obliga intimata-pârâtă la plata sumei 1.340 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de către recurenta-reclamantă în fond şi în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 5220 din 11 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII – a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi în rejudecare admite acţiunea reclamantei, anulează decizia nr. 14451/03.05.2018 emisă de pârât şi obligă pârâtul la analizarea pe fond a cererilor de plată.

Obligă intimatul-pârât la plata sumei de 1340 RON reprezentând cheltuieli de judecată fond şi recurs, către recurenta-reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 20 mai 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.