Judicial inspection resolution upholding disciplinary dismissal of complaint for alleged judicial bias in intervention refusal

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, completul C1F, la data de 26.11.2018 sub dosar nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecţia Judiciară (IJ), solicitând anularea rezoluţiei IJ nr. x/2018/21.08.2018.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 111 din 12 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1378 din 21 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând, în principal admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea contestaţiei.

În motivarea recursului, recurentul a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi netemeinica, pronunţata cu încălcarea dreptului la apărare proteguit prin art. 6 din Convenţie si prin art. 24 din Constituţie, (si prin aceasta pasibilă de casare din perspectiva art. 438 pct. 5 C. proc. civ.).

În opinia recurentului, hotărârea instanţei de fond este practic nemotivata, in sensul ari 483 pct. 6, alegaţiile judecătorului neputând tine loc de analiză temeinică şi de motive pentru respingerea acţiunii, nefiind pronunţata in numele legii, in sensul art. 124 din Constituţiei ci in numele unor comandamente care nu au de a face cu dispoziţiile si obligaţiile decurgând din art. 4 si urm. din Legea nr. 303/2004 ori din art. 3, 9 si 10 din Codul Deontologic al magistraţilor.

Mai mult, arată recurentul, instanţa de fond a rămas in pronunţare încă de Ia primul termen, cu încălcarea dreptului la apărare (si cu ignorarea probelor care trebuiau administrate, inclusiv audierea înregistrării de şedinţa, in raport cu încheierea (de şedinţa) eliptica ticluita pentru acoperirea conduitei abuzive de a nu lua in considerare cererea sa de intervenţie pe latura civilă, si pentru a nu înfăţişa temeiul de fapt si de drept al măsurii sancţionatorii luate in afara şedinţei de judecata.

Consideră recurentul că, la primul termen în fata instanţei de fond a fost respinsă abuziv cererea pentru lipsa de apărare/imposibilitatea sa de prezentare ca şi a avocatului care nu putea fi concomitent în două instanţe, ceea ce nu concordă nici cu litera si nici cu rostul prevederilor art. 6 din Convenţie, fiind doar o impardonabilă inflexibilitate cauzată de o colegialitate incorect înţeleasă intre judecători ai Curţii de Apel care afişează ostentativ acelaşi dispreţ şi în plan judiciar asupra avocatului şi asupra dreptului la apărare procesuală.

Arată că măsura sancţionatorie luată abuziv, cu evidenta rea-credinţă, de judecătorul B. a fost desfiinţată prin hotărârea definitiva a Curţii de Apel Bucureşti, astfel ca nu poate fi trecut cu vederea si nu poate rămâne fără consecinţe abuzul dnei B., pe care Inspectorii IJ nu l-au cercetat adecvat si din aceasta perspectiva, iar judecătorul fondului a refuzat să analizeze aceste lipsuri ale Rezoluţiei IJ atacate şi să le sancţioneze.

Activitatea de Inspecţie Judiciara, nu a fost nici efectivă şi nici eficientă. In mod vădit răuvoitor sau probând o anchetă superficială, fără verificări temeinice, mărginindu-se la simple şi nerelevante extrase Ecris, inspecţia Judiciară arată întâi că nici nu ar fi contestat măsura sancţionatorie abuzivă, deşi aceasta contestaţie a fost depusa la Curte, prin intermediul a nu mai puţin de 3 instrumente.

Totuşi, Inspecţia Judiciara nu a reuşit să afle - deşi contestaţia există în baza de date a Curţii, in trei locuri.

Refuzul de a soluţiona o cerere in cadrul procedural, este impardonabil şi reprezintă fie un abuz dat de încrederea culpabilă că este intangibilă o astfel de conduită, pentru că IJ nu cercetează decât de formă, fie o neglijenţă, ignoranţă, incompatibile cu statutul judecătorului intr-un stat de drept, membru al UE, pe câmpul de protecţie juridica a drepturilor omului instituit prin TUE, CDFUE sau Convenţia EDO.

Precaritatea probatoriului administrat discreţionar-omisiv de Inspecţia Judiciara nu poate servi una soluţii judecătoreşti juste, subminând încrederea in controlul judiciar si in justiţie şi denotă o aplicare greşită a legii, contrară scopului ei.

Judecătorul fondului nu poate răspunde de ce, după ce a respins cererea de amânare formulată la primul termen de judecată, nu a procedat la administrarea probelor pe care recurentul le-a solicitat.

Judecătorul fondului putea şi din oficiu să ceară înregistrarea şedinţei din care rezultau, comparând cu conţinutul încheierii de şedinţa - conduita abuziv-discreţionară din sala de judecată, din timpul şedinţei şi din afara ei, omisiunile din consemnări, falsul intelectual sau instigarea la fals care s-au comis pentru a acoperi conduita abuzivă a magistratului chemat sa facă dreptate.

Când toate acestea se întâmpla şi sunt tolerate la nivelul unei Curţi de Apel si împotriva unui avocat, înseamnă că abuzul a înlocuit respectul faţă de principiile de drept, ceea ce nu mai concorda cu rostul unui templu al protecţiei drepturilor si libertăţilor democratice daca orice abuz este posibil si rămâne nesancţionat.

Procedând intr-un asemenea mod superficial, judecătorul fondului, in loc sa sancţioneze malpraxisul Inspecţiei Judiciare care dilată termenul de aşa-zisă analiză a plângerilor disciplinare pana la intervenirea prescripţiei faptelor, favorizează aceasta conduită la fel de nociva pentru sistemul judiciar, eschivându-se de la o analiză justă, obiectivă, temeinică a Rezoluţiilor IJ, ceea ce echivalează cu ineficienţa căilor de atac.

În opinia recurentului, împrejurarea că în mod corect şi onorant, un alt Complet al Curţii de Apel Bucureşti a anulat măsura represivă a dnei B., nu constituie o satisfacţie suficientă faţă de conduita abuzivă, represivă, vexatorie, incompatibilă cu statul de drept şi cu dreptul la un proces echitabil manifestată cu ostentaţie repetată de dna B. care ocupa un post de judecător la o Curte de Apel dar demonstrează ca drepturile omului ar fi un "lux teoretic".

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 29.10.2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 08.04.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a solicitat desfiinţarea rezoluţiei IJ nr. x/2018/21.08.2018, prin care s-a dispus clasarea sesizării prin

care reclamantul solicitase să se dispună cercetarea modului în care magistratul B. a instrumentat un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

Prin sentinţa recurată, contestaţia a fost respinsă, ca neîntemeiată, reclamantul formulând critici de nelegalitate, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs ce vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu este fondată critica recurentului-pârât.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă i-ar fi încălcat dreptul la apărare prin respingerea cererii de amânare a cauzei pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte constată că în cauza de faţă nu poate fi vorba de încălcare a normelor de procedură, întrucât prima instanţă a arătat prin încheierea din 28 martie 2019, motivul pentru care a respins cererea de amânare depusă de apărătorul reclamantului, motivând că nu rezultă împrejurări temeinic justificare care să demonstreze imposibilitatea de prezentare la termen.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurent circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care s-a invocat faptul că hotărârea instanţei de fond este nemotivată.

Instanţa de control judiciar aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în sensul invocat de recurentul-reclamant.

Instanţa de recurs constată că nu poate fi reţinut motivul invocat de reclamant, apreciind că sentinţa atacată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor de drept material incidente, respingând judicios cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Înalta Curte reţine că reclamantul a sesizat instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune în anularea unei rezoluţii de clasare a sesizării formulate de acesta, sub aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare de către doamna judecător B..

Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni (…), iar conform art. 991 din acelaşi act normativ, există rea credinţă atunci când judecătorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, iar gravă neglijenţă, atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe.

Astfel, pentru existenţa relei credinţe, este necesar a fi probată încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit, cu ştiinţă, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

Totodată, pentru existenţa gravei neglijenţe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenţionat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

Aşadar, pentru existenţa abaterii disciplinare prevăzută de dispoziţiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 este necesar ca în exercitarea atribuţiilor de serviciu judecătorul să fi nesocotit o normă de drept material sau procesual, iar sub aspectul laturii subiective, ca această nesocotire să fie făcută cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, aspecte care nu se regăsesc în cauza de faţă.

Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabili ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esenţa activităţii de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situaţiile şi condiţiile cumulative mai sus expuse.

Însă, modul în care magistraţii instrumentează, apreciază/califică şi soluţionează cererile, excepţiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancţiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În speţă, în acord cu opinia instanţei de fond, Înalta Curte constată că "judecătorul reclamat" a respins prin încheierea din 19.02.2018, arătând considerentele pentru care a apreciat că este inadmisibilă cererea de intervenţie formulată de numita C. pe care petentul A. a dorit să o susţină în calitate de avocat al acesteia, respectiv că instanţa a explicat numitului A. împrejurarea că nu are nicio calitate procesuală în cauză, fapt ce a determinat şi restituirea către acesta a tuturor înscrisurilor depuse la dosar şi i-a adus la cunoştinţă să nu mai depună acte, având în vedere lipsa calităţii sale procesuale, respectiv să nu mai studieze dosarul cauzei la compartimentul Arhivă, sub sancţiunea aplicării amenzii judiciare pentru abuz de drept. (…) .

De asemenea, se constată că în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile în cauză, instanţa de fond a reţinut corect că nu constituie o cauză de anulare a actelor litigioase, modalitatea în care inspectorul judiciar a desfăşurat activitatea de verificare a sesizărilor, arătându-se în acest sens, că inspectorul judiciar a analizat materialul probator disponibil, raportându-se la conţinutul petiţiei formulate, la încheierile pronunţate de completul în cărui compunere a intrat judecătorul vizat, precum şi verificarea directă a sistemului informatic Ecris.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că în mod corect autoritatea pârâtă, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistratul judecător verificat a acestei abateri, în condiţiile prezentate.

Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 111 din 12 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 aprilie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.