Challenge to 1992 leave-limitation rule for multiple full-time jobs fails; annulment bid rejected as legality gauged only at adoption date.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice rejected the plaintiff's appeal as unfounded, upholding the Court of Appeal's decision that dismissed the action challenging Article 3(1) of Government Decision No. 250/1992, which limited paid annual leave to the primary employer for employees holding multiple full-time positions. The plaintiff had sought annulment of that provision, arguing it conflicted with the 1972 Labour Code, Law No. 6/1992, and subsequently with the 2003 Labour Code and EU Directive 2003/88/EC. The court held that the legality of the administrative normative act must be assessed solely against the superior legal norms in force at its adoption date (27 May 1992), not later legal developments; that the contested provision lawfully implemented Law No. 6/1992 within the Government's delegated regulatory authority; and that the implicit abrogation of the provision by the 2003 Labour Code (and its eventual express repeal by Law No. 31/2020) was irrelevant to the action for annulment, as nullity concerns only prior or contemporaneous illegality, while courts applying the provision may disregard it if superseded.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 6/1992, art. 7 din Legea nr. 6/1992, art. 486 C. proc. civ, art. 106 din Legea nr. 53/2003, art. 64 alin. (4) din Legea nr. 24/2000; Challenge to 1992 leave-limitation rule for multiple full-time jobs fails; annulment bid rejected as legality gauged only at adoption date: 250/1992, which limited paid annual leave to the primary employer for employees holding multiple full-time positions. The plaintiff had sought annulment of that provision, arguing it conflicted with the 1972 Labour Code, Law No. 6/1992, and subsequently with the 2003 Labour Code and EU Directive 2003/88/EC. The court held that the legality of the administrative normative act must be assessed solely against the superior legal norms in force at its adoption date (27 May 1992), not later legal developments; that the contested provision lawfully implemented Law No. 6/1992 within the Government's delegated regulatory authority; and that the implicit abrogation of the provision by the 2003 Labour Code (and its eventual express repeal by Law No. 31/2020) was irrelevant to the action for annulment, as nullity concerns only prior or contemporaneous illegality, while courts applying the provision may disregard it if superseded.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedLegal basis for rejecting the appeal as unfounded.
Legal basis for the court's decision in the administrative litigation appeal.
Full text
Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 20.09.2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul Romaniei, a formulat, în temeiul art. 1, 4 alin. (4), (11) din Legea 554/2004, acţiune în anularea art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1576 din 23 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată în interesul pârâtului, de către intervenientul accesoriu Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale .
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, rejudecând, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
În esenţă, recurenta a susţinut că prin soluţia pronunţată prima instanţă a comis o adevărată denegare de dreptate, reţinând ca nu poate să constate nulitatea actul administrativ contestat, întrucât acesta corespundea normelor (egale la momentul emiterii lui, iar abrogarea acestuia implicita este irelevantă pentru constatarea nulităţii actul administrativ unilateral cu caracter normativ. În opinia recurentei, acest aspect este fals
Contrar celor reţinute greşit de prima instanţă, cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor legale este necesar a se observa că prevederile contestate au fost emise cu încălcarea normelor legale în vigoare la acel moment, iar instanţele de judecată, în lipsa abrogării explicite a legiuitorului trebuie să aplice sancţiunea nulităţii actelor administrative abrogate implicit, valabilitatea actului administrativ trebuie verificată prin raportare la prevederile aplicabile actuale.
Sub aspectul nelegalităţii prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, prin raportare la normele în aplicarea cărora a fost emisă hotărârea de Guvern, recurenta a arătat că la data de 8 mai 1992, data intrării in vigoare a H.G. nr. 250/1992, încă nu fusese abrogat Codul muncii din 1972, iar actul administrativ contestat a fost emis în aplicarea prevederilor Legii nr. 6/1992.
Recurenta apreciază că din lecturarea prevederilor Codului muncii din 1972, rezultă că prevederile art. 3 din H.G. nr. 250/1992 încalcă prevederile art. 12, art. 18, art. 19, art. 91 din Codul de muncii.
De asemenea, recurenta susţine că din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 6/1992 rezultă că art. 3 din H.G. nr. 250/1992 încalcă normele în vigoare la data adoptării sale. Mai exact, prin acest text de lege se încalcă dreptul legal la concediu de odihnă plătit în raport cu cantitatea muncii prestate.
De altfel, singurul raţionament eronat al instanţei se referă la numeralul cardinal care este partea de vorbire flexibilă care exprima un număr abstract sau numărul elementelor menţionate într-o propoziţie sau frază, iar în conţinutul prevederilor art. 6 din Legea nr. 6 din 5 februarie 1992 termenul "un" are valoarea morfologică de numeral cardinal, interpretare care la prima vedere pare corectă, dar profund eronată din perspectiva silogismelor juridice, a interpretărilor logico-juridice pe care instanţa era datoare să le aplice.
În opinia recurentei, ceea ce trebuia sa observe şi să analizeze prima instanţă era aceea că, prevederile contestate adăugau şi contraveneau în mod fundamental legii organice, de la momentul emiterii sale, deşi raportul de subordonare era evident, prevederile actului emanat de la Guvern neputând adăuga la prevederile legii de drept comun.
Astfel, potrivit chiar celor citate de prima instanţă, potrivit dispoziţiilor cuprinse la art. 7 din Legea nr. 6/1992, lege abrogată prin Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, se prevede ca regulile privind durata concediului de odihna, inclusiv a concediului de odihnă suplimentat cuantumul indemnizaţiei cuvenite, programarea, efectuarea întreruperea şi amânarea concediului de odihna, precum şi compensarea m bani a concediului neefectuat se stabilesc, în limitele şi cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi, prin:
- hotărâre a Guvernului pentru salariaţii din administraţia publica, regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare;
- regulamente, pentru salariaţii din justiţie, procuratura şi alte organe de stat.
Aşadar, sub nicio formă art. 3 alin. [1) din H.G. nr. 250/1992, nu putea să vină şi să adauge la lege prin interzicerea concediului de odihnă remunerat pentru salariaţii care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcţia de bază, cu o normă întreagă, a altă funcţie, iar argumentul este unul foarte simplu, prevederile ante-citate în paragraful de mai sus nu instituie o astfel de posibilitate de reglementare prin H.G. (aceasta putând avea ca obiect doar regulile privind durata concediului de odihnă, inclusiv a concediului de odihna suplimentar, cuantumul indemnizaţiei cuvenite, programarea, efectuarea întreruperea şi amânarea concediului de odihna, precum şi compensarea m bani a concediului neefectuat), iar potrivit prevederilor Codul muncii de la data adoptării prevederilor articolului din actul normativ contestat, o astfel de posibilitate nu era expres reglementată, motiv pentru care o astfel de prevedere adăuga nepermis la lege, prin inserarea adverbului de restricţie numai, "în condiţiile în care lege cu efect juridic superior nefăcând o astfel de limitare.
În opinia recurentei, primei instanţe îi scapă un element esenţial din vedere anume că prevederile reţinute şi citate care conţin numeralul cardinal un, au în vedere un singur contract de muncă, acesta fiind spiritul legii care trebuia avut în vedere, nereferindu-se ta mai multe contracte de muncă.
Aşadar, arată recurenta, prima instanţă era datoare să facă o analiză de logică juridică asupra prevederilor legale şi nu să se limiteze la analiza morfo-sintactică (cu referire ia cele exemplificate de prima instanţă; curtea reţine ca termenul un are valoarea morfologica de numeral cardinal nu doar atunci când apare în opoziţie cu un alt numeral cardinal, ca în exemplul: arn cumpărat un mar şi două banane). Concluzia pe care instanţa ar fi trebuit să o reţină în mod corect era că se acordă un concediu anual plătit pentru fiecare contract de muncă, la fiecare angajator,salariatul beneficiind de un singur concediu anual plătit de 21 de zile, care poate fi fracţionat.
De altfel, o astfel de analiză în aplicarea prevederilor legale este total neavenită, neputându-se reţine o astfel de argumentaţie că din moment ce legea superioară a menţionat că persoanele încadrate în muncă au dreptul - în condiţiile legii - în fiecare an calendaristic ia un concediu de odihnă anual este apt să conducă ta ideea că pentru raporturi juridice de muncă distincte se va acorda un concediu de odihnă anual doar pentru unul dintre raporturile juridice de muncă încheiate.
O astfel de argumentaţie, ca cea a primei instanţe, este în totală contradicţie cu oricare dintre modalităţile de interpretare a prevederilor legale şi chiar de bun simţ juridic.
Raţionamentul anterior menţionat al primei instanţe nu poate fi reţinut, având în vedere că acele prevederi reprezintă norma de drept comun, legea generală tratând situaţia comună în care exista încheiat un singur contract de muncă încheiat, iar prevederile contestate sunt prevederi speciale, care prevăd (în afara legii, situaţiile de cumul).
Or, generalia specialibus non derogant - norma generală nu derogă de la norma specială, fiind un vechi principiu de drept ocolit în totalitate de prima instanţă, interpretarea primei instanţe pornind de la o premisă contrară şi, pe cale de consecinţă, profund greşită.
Cu privire la interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor de drept material, prin raportare la sancţiunea actelor administrative abrogate, recurenta arată că odată cu abrogarea actelor normative în aplicarea cărora, H.G. nr. 250/1992, a fost emisă, aceasta din urmă şi-a încetat aplicabilitatea.
Cu privire la aplicarea şi interpretarea greşită din perspectiva lipsei de relevanţă a prevederilor actuale de dreptul muncii, susţine recurenta că instanţa de fond a reţinut ca sunt irelevante şi că nu este abilitată să analizeze legalitatea şi temeinicia adoptării prevederilor contestate prin raportare la evenimente juridice survenite ulterior adoptării actului administrativ, care face obiectul cauzei, respectiv Legea nr. 24/2000, Lege nr. 53/2003, Directiva 2003/88/CE, etc.
Practic, instanţa face abstracţie totală de realitatea juridică actuală, dând efecte unui act administrativ care nu mai poate subzista potrivit legislaţiei actuale, singurul remediu fiind acela de a se constat nulitatea acestuia prin prisma prevederilor naţionale şi europene în materie.
Or, prevederile legii fundamentale impun, prin art. 20, un nivel de protecţie constituţionala a drepturilor şi libertăţilor fundamentale cel puţin la nivelul celui prevăzut In actele internaţionale, astfel prima instanţa ar fi trebuit să facă aplicarea directă a prevederilor europene contrare legislaţiei naţionale, prevederi pe care însă ie-a "înlăturat nejustificat de la aplicare, interpretând greşit prevederile constituţionale.
Pe fondul cauzei, în rejudecare, recurenta a solicitat să se constate nelegalitatea prevederilor contestate din perspectiva dreptului comun material, apreciind că în condiţiile în care Codul muncii nu face nicio referire la funcţia de bază, salariaţii aflaţi în serviciul mai multor angajatori au aceleaşi drepturi şi obligaţii rezultate din fiecare CIM.
De la regula stabilită la art. 35 alin. (1) din Codul muncii, este prevăzută excepţia de ia alin. (2) al aceluiaşi articol, care prevede impasibilitatea cumulului de funcţii în măsura In care prevederi ale legii speciale conţin incompatibilităţi.
In aceste condiţii, recurenta este de părere că salariaţii cumularzi beneficiază de concediul de odihnă la ambii angajatori cu care au încheiate contractele individuale de muncă.
Totodată, în acord cu prevederile art. 144 din Codul Muncii, dreptul la concediu anual este garantat tuturor salariaţilor, acesta neputând forma obiectul vreunei renunţări, cesiuni sau limitări. Or, conform prevederilor art. 3 alin. (1} din H.G. nr. 250/1992, salariatul poate beneficia numai de concediu fără plată la unitatea la care are funcţie cumulata.
În contextul aplicării prevederii contestate, in situaţia in care salariatul prestează doua activităţi diferite, la doi angajatori diferiţi, cum este si cazul meu care prestez activitate didactica la Universitatea de Medicina si Farmacie Carol Davita (UMF) dar si activitate medicala la INM5, exercitarea dreptului la concediul de odihna la angajatorul unde este funcţia de baza atrage obligaţia efectuării si a unui concediu fara plata ia angajatorul unde este funcţia cumulata.
Dar, "dreptul la concediu fără plata nu este un drept absolut, ceea ce concediul de odihna plătit este. Aceasta cu atât mai mult cu cât, concediul fără plată se acorda in anumite situaţii descrise in mod expres de Hotărârea de Guvern nr. 250/1992.
În opinia recurentei, indemnizaţia de concediu se calculează in funcţie de salariul de baza si celelalte sporuri prevăzute de lege, nivelul minim fiind cel stabilit de art. 150 alin, (1) din Codul muncii."Pe durata concediului de odihnă, salariaţii au dreptul la o indemnizaţie calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime şi, după caz, indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă".
Scăderea veniturilor salariale pe durata concediului de odihna plătit numai de către unitatea de baza poate atrage după sine situaţia in care salariatul nu are de ales decât sa renunţe la concediul fără plata de la unitatea unde exercita activitatea cumulata, ceea contravine dreptului la odihna care este un drept fundamental al salariaţilor. Or scopul concediului de odihna consta tocmai in refacerea forţei de munca, motiv pentru care legiuitorul ii considera un drept absolut. "Salariatul nu poate renunţa la dreptul la concediul de odihna, nu ii poate ceda sau transmite" art. 144 alin. (2) din Cod.
Din perspectiva normelor de tehnică legislativă, recurenta a susţinut nelegalitatea prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, începând cu intrarea în vigoare a Legii nr. 53/2003, Codul Muncii (lege organică, act cu putere juridică superioară), întrucât prevederea cuprinsă la art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 nu îşi mai găseşte aplicabilitatea in urma adoptării Codului muncii.
Acest act normativ fiind evident o reglementare contradictorie, abrogata implicit, fiind necesar ca legea organică să se aplice cu prioritate.
În acest context, recurenta arată că apare ca fiind evident că dreptul comun în materia dreptului muncii îl constituie legea organică, Legea nr. 53/2003, iar H.G. nr. 250/1992, reprezintă norma specială, prin care se adaugă şi contravine în mod fundamental legii organice, deşi raportul de subordonare este evident, prevederile actului emanat de la Guvern neputând adăuga la prevederile legii de drept comun.
Recurenta a susţinut nelegalitatea prevederilor contestate prin prisma prevederilor constituţionale ale art. 38 alin. (2), (53) şi 108 alin. (2) din Constituţie, arătând că printr-un astfel de act normativ nu se poate reglementa deasupra legii constituţionale sau organice.
De asemenea, recurenta a arătat că forul legislativ european prin Directiva 20G3/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 4 noiembrie 2003, privind unele aspecte ale organizării timpului de lucru, art. 7, a prevăzut că "toate statele membre iau masurile necesare pentru ca orice lucrător sa beneficieze de an concediu anual plătit de cei puţin patru săptămâni în conformitate cu condiţiile de obţinere şi de acordare a concediilor prevăzute de legislaţiile şi practicile naţionale. Perioada minima de concediu anual plătit nu poate fi înlocuita ca o indemnizaţie financiară, cu excepţia cazalui în care relaţia de munca încetează". Statelor membre nu le este admisă nici o derogare în ceea ce priveşte articolul 7 din Directiva 2003/SS/CE.
Astfel, Curtea Europeana de Justiţie, preocupata de a asigura aplicarea imediata si superioritatea dreptului comunitar, nu lasă deloc alegere sistemelor juridice naţionale.
Potrivit jurisprudenţei Curţii, aplicarea regulii comunitare cu efect direct nu este condiţionata de abrogarea formala a regulii naţionale contrare.
Mutatis mutandis, acelaşi raţionament este aplicabil şi în cazul Cartei Sociale Europene, tratat regional în domeniul drepturilor omului, ratificată de România prin Legea nr. 74/1999, motiv pentru care se impune aplicarea prioritară a prevederilor sale în materia concediului de odihnă.
Recurenta apreciază, în sensul celor statuate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, că dreptul la exercitarea în natură a concediului de odihnă anual, precum şi acordarea indemnizaţiei pe durata concediului, reprezintă două componente ale unui drept unic, acordarea indemnizaţiei dând efectivitate dreptului la concediu, prin exercitarea sa în natură, având drept scop refacerea capacităţii fizice şi intelectuale a lucrătorului.
Sub un ultim aspect, recurenta face referire la faptul că însuşi actualul legiuitor are în vedere abrogarea expresă a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, fiind înregistrat la Camera Deputaţilor a Parlamentului României, la Biroul Permanent al Camerei Deputaţilor, un proiect normativ denumit Propunere legislativă pentru abrogarea alin. (1) al art. 3 din Hotărârea de Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare.
Pe cale de consecinţă, este evident că însuşi legiuitorul a constatat inadvertenţa prevederilor contestate, în raport de contextul actual legislativ, apreciind ca este necesar să se modifice vechea reglementare, prin abrogarea prevederilor contradictorii şi actualizarea acesteia la orânduirea socială actuală.
4. Apărările formulate în cauză
Intimaţii-pârâţi Guvernul României şi Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală.
5. Procedura de soluţionare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 29.10.2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 08.04.2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.
1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta a solicitat anularea prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992, potrivit cărora:
(1) Salariaţii care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcţia de bază, cu o normă întreagă, o altă funcţie, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcţia de bază. Unitatea în care salariaţii cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate.
(2) Salariaţii care sunt încadraţi cu jumătate de normă la două unităţi au dreptul la concediu de odihnă la ambele unităţi, proporţional cu timpul lucrat.
(3) Salariaţii care cumulează, la unităţi diferite, fracţiuni de normă care depăşesc o normă întreagă, îşi aleg unităţile de la care beneficiază de concediu de odihnă, în aşa fel încât drepturile cuvenite potrivit acestuia să nu depăşească pe cele cuvenite salariaţilor încadraţi cu o normă întreagă.
Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost respinsă, ca neîntemeiată, reclamanta formulând critici de nelegalitate, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Instanţa de recurs constată că nu poate fi reţinut motivul de casare invocat de reclamant, sentinţa atacată fiind pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor de drept material incidente, respingând judicios cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În mod corect instanţa de fond, respingând acţiunea, a reţinut că legalitatea şi temeinicia prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, se analizează prin raportare la dispoziţiile legale cu forţă juridică superioară, în vigoare la 27.05.1992, data adoptării sale, fiind irelevante actele normative adoptate ulterior acestei date.
În acest sens, referitor la dispoziţiile legale cu forţă juridică superioară, în vigoare la 27.05.1992, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentei, potrivit cărora prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 sunt nelegale prin raportare la Codul Muncii din 1972 şi prin raportare la prevederile din Legea nr. 6/1992.
Astfel, potrivit art. 6 din Legea nr. 6 din 5 februarie 1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor publicată în Monitorul Oficial nr. 16 din 10 februarie 1992, salariaţii din administraţia publică, din organele de justiţie şi procuratură şi din alte organe de stat beneficiau, în fiecare an, de un concediu de odihnă plătit, cu o durată minimă de 21 zile lucrătoare.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 6 din 5 februarie 1992: Regulile privind durata concediului de odihnă, inclusiv a concediului de odihnă suplimentar, cuantumul indemnizaţiei cuvenite, programarea, efectuarea, întreruperea şi amânarea concediului de odihnă, precum şi compensarea în bani a concediului neefectuat se stabilesc, în limitele şi cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi, prin:
a) hotărâre a Guvernului, pentru salariaţii din administraţia publică, regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare;
b) regulamente, pentru salariaţii din justiţie, procuratură şi alte organe de stat.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 19 Codul muncii, adoptat prin Legea nr. 10 din 25 noiembrie 1972, în forma în vigoare la data de 27.05.1992, data adoptării H.G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare:
Persoana încadrată într-o unitate socialistă are următoarele drepturi principale:
a) să i se asigure un loc de muncă potrivit aptitudinilor, pregătirii profesionale, aspiraţiilor, precum şi nevoilor unităţii;
b) să fie retribuită potrivit principiului socialist de repartiţie, în raport cu cantitatea, calitatea şi importanţa socială a muncii pe care o desfăşoară;
c) să i se asigure stabilitatea în muncă, contractul de muncă neputînd să înceteze sau să fie modificat decît în cazurile prevăzute de lege;
d) să participe la conducerea, organizarea şi controlul activităţii unităţilor, să aleagă şi să poată fi aleasă în organele de conducere colectivă;
e) să beneficieze de condiţiile create prin reglementările legale, inclusiv de concedii de studii, pentru ridicarea pregătirii profesionale şi a nivelului general de cunoaştere, în raport cu dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii şi cu cerinţele progresului social, pentru formarea şi dezvoltarea conştiinţei socialiste;
f) să fie promovată în categorii de încadrare sau în funcţii superioare, în raport cu pregătirea, experienţa, rezultatele muncii, nevoile unităţii, beneficiind astfel de condiţiile create de orînduirea socialistă pentru afirmarea şi valorificarea aptitudinilor şi capacităţilor personale;
g) să i se asigure repaus săptămânal şi concediu de odihnă anual plătit, să folosească condiţiile create de societatea socialistă pentru recreere, refacerea capacităţii de muncă, ridicarea nivelului de cultură, să beneficieze de înlesniri pentru trimiterea la odihnă şi tratament în staţiuni balneoclimaterice;
h) să beneficieze de condiţii corespunzătoare de muncă, de protecţie a muncii, de asistenţă medicală gratuită, de indemnizaţii de asigurări sociale în caz de pierdere temporară a capacităţii de muncă, de măsuri pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea şi întărirea sănătăţii, precum şi de măsuri pentru protecţia specială a femeilor şi tinerilor; în acest scop se alocă importante fonduri pentru înlăturarea cauzelor care determină accidente de muncă şi îmbolnăviri profesionale, pentru protecţia muncii şi uşurarea efortului fizic;
i) să beneficieze de pensie pentru limită de vârstă sau în caz de invaliditate;
j) să folosească baza materială a unităţilor socialiste destinată activităţii culturale şi sportive;
k) să se asocieze în organizaţii sindicale şi în alte organizaţii obşteşti, potrivit prevederilor Constituţiei Republicii Socialiste România;
l) să se adreseze organelor superioare, celor de jurisdicţie sau oricărui for competent, ori de câte ori consideră că a fost prejudiciată în drepturile sale
Având ca reper aceste dispoziţii legale, în contextul factual anterior expus, Înalta Curte constată că legiuitorul a reglementat în mod expres, la acea dată, faptul că salariaţii din administraţia publică, din organele de justiţie şi procuratură şi din alte organe de stat beneficiază, în fiecare an, de un concediu de odihnă plătit, cu o durată minimă de 21 zile lucrătoare.
În acest context, Înalta Curte are în vedere că instanţa de contencios administrativ nu este învestită să analizeze modul în care legiuitorul a înţeles să reglementeze remunerarea concediului de odihnă anual, toate criticile sub acest aspect excedând obiectului cauzei.
Astfel cum în mod corect a reţinut curtea de apel, instanţa de recurs constată că prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 reglementau organizarea executării Legii nr. 6/1992, în sensul că salariaţii care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcţia de bază, cu o normă întreagă, o altă funcţie, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcţia de bază, iar unitatea în care salariaţii cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate.
De asemenea, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentei referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor de drept material prin raportare la faptul că instanţele de judecată, în lipsa abrogării explicite a legiuitorului, trebuie să aplice sancţiunea nulităţii actelor administrative abrogate implicit, întrucât, aşa cum s-a arătat, legalitatea prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 este examinată prin raportare la prevederile legale în aplicarea cărora au fost adoptate, în forma în vigoare la data de 27.05.1992. Aspectele referitoare la abrogarea actelor normative în aplicarea cărora a fost emisă hotărârea de Guvern contestată sunt lipsite de relevanţă juridică din perspectiva anulării actului administrativ unilateral cu caracter normativ menţionat anterior, întrucât nulitatea actului administrativ se raportează la aspecte de nelegalitate anterioare sau cel mult concomitente adoptării actului administrativ.
Pentru aceleaşi argumente, sunt nefondate şi criticile prin care se invocă nelegalitatea şi faptul că valabilitatea actului administrativ trebuie verificată prin raportare la prevederile aplicabile actuale, legalitatea adoptării prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 nefiind analizată prin raportare la evenimente juridice survenite ulterior adoptării actului administrativ care face obiectul prezentei cauzei, respectiv Legea 24/2000, Legea 53/2003, Directiva 2003/88/CE.
Argumentele recurentei –reclamante referitoare la proiectul de abrogare a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 nu prezintă, de asemenea, nicio relevanţă din perspectiva anulării actului administrativ unilateral cu caracter normativ menţionat, întrucât vizează aspecte ulterioare adoptării acestuia, în timp ce nulitatea actului administrativ se raportează la aspecte de nelegalitate anterioare sau cel mult concomitente adoptării actului administrativ.
Înalta Curte constată, într-adevăr, că, la momentul soluţionării prezentului recurs, art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 250/1992 a fost abrogat prin Legea nr. 31/2020. Potrivit Expunerii de motive a legii, abrogarea a fost apreciată ca fiind necesară, deoarece noţiunea de "funcţie de bază" nu se mai regăseşte în Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aceasta operând cu instituţii juridice diferite, contract individual de muncă cu normă întreagă şi contract individual de muncă cu timp parţial, astfel că dispoziţiile H.G. nr. 250/1992 referitoare la funcţia de bază au fost abrogate implicit de Legea nr. 53/2003, fiind înlocuită de instituţiile contractului individual de muncă cu normă întreagă sau a celui cu timp parţial, prin art. 106 din Legea nr. 53/2003 fiind prevăzut explicit că salariatul încadrat cu contract de muncă cu timp parţial se bucură, proporţional cu timpul efectiv lucrat, de drepturile salariaţilor cu normă întreagă.
Această împrejurare, însă, astfel cum s-a arătat, nu prezintă relevanţă din perspectiva nelegalităţii actului administrativ unilateral cu caracter normativ.
Instanţa de judecată învestită să aplice dispoziţiile acestuia este cea care este îndreptăţită să aprecieze în concret asupra incidenţei actului administrativ unilateral cu caracter normativ în cauza respectivă, ţinând seama de întreg cadrul normativ în vigoare. În acest sens, sunt de menţionat cele reţinute prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 22/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 123 din 06 martie 2013, şi anume faptul că "(...) eficacitatea normelor secundare emise în aplicarea legilor se află într-o strânsă legătură cu perioada de activitate a legii, neputându-se concepe supravieţuirea normei subordonate după abrogarea ori încetarea aplicabilităţii celei superioare. Pentru a evita însă orice confuzie cu privire la legislaţia în vigoare aplicabilă unei anumite materii, legiuitorul a prevăzut în art. 64 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 că "Dacă o normă de nivel inferior, cu acelaşi obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligaţie îi revine autorităţii care a emis prima actul." Chiar dacă abrogarea actelor normative secundare nu are loc în acelaşi timp cu abrogarea celor superioare, în aplicarea cărora au fost emise, nu se poate considera că ele continuă să îşi producă efectele, menţinând o reglementare paralelă, diferită de cea instituită prin noile prevederi în vigoare, superioare în ierarhia actelor normative".
Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Prin urmare, reţinând că sentinţa de fond este dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 1576 din 23 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 22 aprilie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.