State guarantee for absorbed bank's labor liabilities: exclusion of social contribution debts due to successor's culpability

Şedinţa publică din data de 20 aprilie 2021

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 27.07.2017 sub dosar nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii Guvernul României şi Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Trezorerie şi Datorie Publică în nume propriu şi în calitate de reprezentant pentru Statul Român, solicitând:

(1) anularea adresei nr. x/27.12.2016 şi adresei nr. x/20.02.2017 prin care a fost respinsă plângerea prealabilă şi constatarea refuzului nejustificat al pârâtelor de a soluţiona cererea A. având ca obiect emiterea unei Hotărâri de Guvern prin care să fie majorat plafonul de garantare în scopul reglementării situaţiei patrimoniale a A., în litigiile izvorâte din activitatea desfăşurată de B. S.A., cu suma de 1.414.605 RON reprezentând contribuţiile achitate către stat aferente drepturilor salariate plătite lui C. la data de 3.04.2015;

(2) obligarea pârâtelor la repararea prejudiciului cauzat prin neemiterea actelor administrative, respectiv, obligarea la plata sumei de 1.414.605 RON reprezentând contribuţiile achitate către stat aferente drepturilor salariate şi la dobânda legală datorată de la data de 3.04.2015 până la data achitării efective;

În subsidiar în raport cu capătul 2 de cerere:

(a) obligarea MFP la emiterea actului administrativ constând în iniţierea proiectului Hotărârii de Guvern privind majorarea plafonului de garantare în scopul reglementării situaţiei patrimoniale a A., în litigiile izvorâte din activitatea desfăşurată de B. S.A., cu suma de 1.414.605 RON, reprezentând contribuţiile achitate către stat, conform O.U.G. nr. 131/2000 şi art. 15 din O.G. nr. 33/2006;

(b) obligarea Guvernului României la adoptarea hotărârii privind aprobarea plafonului de garantare în scopul reglementării situaţiei patrimoniale a A., în litigiile izvorâte din activitatea desfăşurată de B. S.A., cu suma de 1.414.605 RON şi dobânda legală aferentă calculată de la data de 3.04.2015 şi până la data achitării debitului principal.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1640 din data de 3 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate excepţiile invocate de părţile pârâte.

A respins ca nefondată cererea de suspendare a judecăţii, astfel cum a fost formulată de pârâtul Guvernul României.

A respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală de Trezorerie şi Datorie Publică în nume propriu şi în calitate de reprezentant pentru Statul Român.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1640 din data de 3 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A. Prin cererea de recurs reclamanta A. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susţinerea cererii de recurs, reclamanta a susţinut următoarele critici:

Instanţa de fond a respins acţiunea prin raportare la motive de fapt şi de drept care nu au fost invocate de pârâţi prin întâmpinare şi nici nu au fost puse de Curte in dezbaterea contradictorie a părţilor (motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.)

Nici un moment pârâţii nu au invocat în apărare aspectele reţinute de instanţa de fond si nu au contestat că nu ar fi aspecte legate de activitatea de B.. Nici un moment nu s-a pus problema vreunei culpe a A..

Astfel, atât în etapa scrisă, cât şi în procedura orală şi contradictorie de la termenele de judecată din 25.01.2018 şi 8.03.2018, pârâţii Guvernul României şi Statul român, atât în nume propriu cât şi prin reprezentantul său, Ministerul Finanţelor Publice, şi-au organizat apărarea prin invocarea mai multor excepţii, in mod conjunct, respectiv:

- excepţia nulităţii acţiunii ca urmare a insuficienţei timbrajului;

- excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului roman prin Ministerul Finanţelor Publice, respectiv a Guvernului României;

- excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile;

- excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune;

- excepţia decăderii reclamantei din dreptul de a mai formula acţiune

- excepţia tardivităţii acţiunii.

Pe fondul cauzei, pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, susţinând că reclamanta A. a achitat suma de 1.414.605 RON în executarea unei obligaţii legale, iar nu ca urmare a dispoziţiei instanţei, astfel că debitul respectiv nu poate fi considerat un accesoriu al debitului principal reprezentat de sumele achitate dlui. C. în baza deciziei nr. 1766/2011 revizuită prin decizia nr. 6976/2011, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti. A mai susţinut acest pârât că, fiind vorba de contribuţii datorate bugetului de stat, iar nu de drepturi salariale acordate dlui. C. prin hotărâre judecătoreasca, acestea nu sunt acoperite de scrisoarea de garanţie şi că, oricum, scrisoarea de garanţie emisă pentru litigiul care a format obiect al dosarului nr. x/2007, a expirat, iar valabilitatea sa nu mai poate fi prelungită. În fine, pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice a mai solicitat respingerea acţiunii formulate de A. întrucât sumele la plata cărora aceasta a fost obligată prin hotărâre judecătorească reprezentau drepturi salariale în formă brută, care ar fi cuprins şi contribuţiile la bugetul asigurărilor de stat şi au fost deja acoperite prin executarea scrisorii de garanţie, astfel că nu se pune problema ca Statul să fie obligat la plata unor despăgubiri suplimentare, fiind problema A. că a plătit întreaga sumă Dl. C. şi nu a virat contribuţiile.

La rândul său, Guvernul României a solicitat instanţei de contencios administrativ să respingă ca neîntemeiată acţiunea formulată de A., cu argumentul că nu poate fi constatat un refuz nejustificat al acestei autorităţi de a emite o hotărâre prin care să se dispună majorarea plafonului de garantare in favoarea A., atâta timp cât pârâtul Ministerul Finanţelor Publice nu a iniţiat un astfel de proiect de hotărâre de guvern.

Aşadar, pârâţii nu au susţinut nici un moment, nici prin întâmpinare şi nici cu prilejul concluziilor orale de la termenele de judecată, că nu ar fi aplicabile dispoziţiile speciale ale O.U.G. nr. 131/2000, ale H.G. nr. 909/2002, ale O.U.G. nr. 18/2004, respectiv ale O.G. nr. 33/2006, că prejudiciul invocat de reclamantă prin prezenta acţiune nu ar decurge din activitatea fostei B., întrucât s-ar fi produs ulterior momentului Ia care această societate a fost radiată de la Registrul Comerţului şi cu atât mai puţin că ar fi vorba de culpa A... Dimpotrivă, a fost necontestat faptul că este vorba de o chestiune care ţine de activitatea B., pârâţii susţinând fie că sumele nu intră sub incidenţa obligaţiei de garantare, fiind o obligaţie legală în sarcina reclamantei, fie că deja a fost acoperită de scrisoarea de garanţie deja emisă.

Astfel, în nici un moment al cercetării judecătoreşti, respectiv al concluziilor asupra fondului cauzei, instanţa nu a pus în discuţia contradictorie a părţilor chestiunea culpei A. la producerea prejudiciului si dacă plata sumelor respective are sau nu legătură cu activitatea B., aspecte care au întemeiat concluzia judecătorului fondului că nu este aplicabilă legislaţia specială care instituie obligaţia legală a Statului român, prin autorităţile publice centrale (Guvernul României si Ministerul Finanţelor Publice) de a garanta reclamanta pentru toate pagubele directe sau indirecte rezultând din litigiile izvorâte din activitatea fostei B. S.A.

Instanţa de fond nu a dat posibilitatea reclamantei nici să îşi exprime punctul de vedere asupra acestei chestiuni şi nici să administreze probe în combaterea acestui aspect pe care instanţa nici măcar nu 1-a invocat din oficiu, ci 1-a reţinut doar în considerentele hotărârii. În condiţiile în care aceste aspecte nu au fost invocate nici de părţile adverse si nici de instanţă din oficiu şi nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor, s-a încălcat dreptul la apărare al reclamantei şi principiul contradictorialităţii si oralităţii, hotărârea pronunţată fiind lovită de nulitate şi prezumată a fi nelegală potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă apreciază că sentinţa recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 5212/27.06.2013, definitivă prin decizia nr. 416/6.11.2013, irevocabilă prin decizia nr. 2384/24.06.2014 prin care s-a reţinut că A. nu are nici o culpă de drept procesual sau substanţial pentru căderea in pretenţii în litigiul cu C. (motivul de recurs prevăzut de art, 488 pct. 7, coroborat cu pct. 5 şi 8 C. proc. civ.)

Prin sentinţa civilă nr. 1640/3.04.2018 Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea în angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a pârâţilor Guvernul României şi Statul român, în nume propriu şi prin Ministerul Finanţelor Publice, reţinând că dispoziţiile legislaţiei speciale nu ar fi aplicabile întrucât: a) prejudiciul priveşte o perioadă mult ulterioară radierii B. din Registrul Comerţului, şi (b) nu este exclusă culpa proprie a A. in legătură cu situaţia litigioasă a raportului de muncă a dlui. C.. care a generat prejudiciul.

Instanţa de fond consideră că pretenţiile formulate de A. in prezenta cauză reprezintă daune indirecte rezultate din litigiul care a format obiect al dosarului nr. x/2007. dosar în care A. a căzut in pretenţii, fiind obligată să achite drepturi salariale fostului său angajat, dl. C., şi pentru care a fost emisă şi executată Scrisoarea de garanţie nr. x/15.01.2007, care nu acoperă însă şi valoarea contribuţiilor sociale aferente drepturilor salariale deja achitate. Instanţa de fond recunoaşte implicit că prejudiciul care se solicită a fi reparat în prezentul litigiu are caracter accesoriu faţă de prejudiciul care a fost deja acoperit prin executarea scrisorii de garanţie nr. x/15.01.2007, însă consideră în mod nelegal că A. nu ar avea dreptul să pretindă Statului român repararea acestuia, apreciind că nu sunt întrunite condiţiile acordării de despăgubiri prevăzute de legislaţia specială.

Recurenta-reclamantă susţine că textele normative pe care şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată, stabilesc răspunderea patrimonială a Statului român şi instituie in sarcina acestuia o obligaţie generală şi necondiţionată de garantare a A. pentru toate daunele directe sau indirecte rezultând din sau în legătură cu litigiile izvorâte din sau in legătură cu activitatea fostei B. S.A, până la data radierii acesteia din Registrul Comerţului. In spetă, apreciază recurenta că, litigiul cu C., în care au fost pronunţate deciziile nr. 1766/2011 şi nr. 6976/2011 care au generat plata contribuţiilor, a fost un litigiu izvorât din activitatea B. anterior radierii acesteia din registrul comerţului, aspect deja lămurit de instanţele judecătoreşti într-un litigiu anterior.

Această obligaţie legală, generală şi necondiţionată de garantare asumată de Statul român a fost o condiţie esenţială solicitată de A. la momentul la care a fuzionat cu B. S.A. prin absorbţia acestei din urmă bănci aflate in colaps la momentul fuziunii, respectiv o condiţie esenţială stipulată în contractul de privatizare cu D., dat fiind numărul crescut de litigii cu potenţial de risc patrimonial ridicat, dar şi riscul ca astfel de litigii să fie declanşate şi ulterior privatizării în legătură cu acte sau fapte juridice decurgând din activitatea B..

Obligaţia de garantare asumată de Statul român in legătură prejudiciile directe sau indirecte rezultate din litigiile izvorâte din sau în legătură cu activitatea B. s-a constituit ca parte importantă a garanţiilor aduse de Statul român în contractul de privatizare.

Recurenta-reclamantă mai susţine că, constatările instanţei de fond încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 5212/27.06.2013, definitivă şi irevocabilă, pronunţată în dosarul nr. x/2013 între aceleaşi părţi ca şi în prezenta cauză.

În situaţia în care instanţa de fond ar fi respectat regulile fundamentale ale procesului civil (art. 5-23 C. proc. civ.) şi ar fi pus în discuţia contradictorie a părţilor nelămuririle pe care le avea, A. ar fi fost în măsură să ofere explicaţiile şi lămuririle necesare, respectiv să depună la dosar hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de judecată în dosarul nr. x/2013. prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată anterior de Ministerul Finanţelor Publice şi de Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice prin care se solicita obligarea A. la restituirea sumei de 480.000 Euro achitată de MFP ca urmare a obligaţiei de garantare asumate prin Scrisoarea de garanţie nr. x/15.01.2007 tocmai pe motivul culpei A..

În critica sentinţei recurate, recurenta-reclamantă mai susţine că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legislaţiei speciale care instituie obligaţia legală a pârâtelor de a garanta necondiţionat şi irevocabil A. pentru daunele directe sau indirecte decurgând din litigiile izvorâte din activitatea fostei B. (motivul de recurs prevăzut de art. 488 net. 8 C. proc. civ.).

În motivarea soluţiei de respingere a acţiunii, Curtea de Apel Bucureşti a mai reţinut că, atât timp cât, din considerentele deciziilor nr. 1766/2011, respectiv nr. 6796/2011 nu "transpare" că este exclusă orice culpă individuală a A. în legătură cu statutul angajatului C. ulterior fuziunii prin absorbţie a B. de către A., rezultă că instanţele au admis culpa proprie a A.

În legătură cu situaţia litigioasă a raportului de muncă al dlui. C., caz in care dispoziţiile speciale ale O.U.G. nr. 131/2000, H.G. nr. 909/2002, O.U.G. nr. 18/2004 şi O.G. nr. 33/2006 nu ar mai fi în opinia sa aplicabile, întrucât Statul român nu poate răspunde pentru obligaţii ce exced răspunderii B..

În fine, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că executarea Scrisorii de garanţie şi plata sumelor suplimentare efectuate anterior de Ministerul Finanţelor Publice în contul debitului principal nu semnifică faptul că pârâtul şi-a însuşit răspunderea exclusivă pentru achitarea oricărei sume în legătură cu deciziile nr. 1766/2011 şi 6796/2011, câtă vreme MFP a contestat obligaţia de plată a sumelor solicitate de A. prin prezenta acţiune.

Soluţia este nelegală, fiind pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a legislaţiei speciale, citată anterior.

În primul rând, potrivit art. 1469 C. civ., în vigoare la data naşterii raporturilor juridice, obligaţia se stinge prin plată atunci când prestaţia datorată este executată de bună voie.

De asemenea, potrivit art. 1470 C. civ., orice plată presupune o datorie.

În condiţiile în care pârâţii MFP a emis, în numele şi pe seama Statului român, Scrisoarea de garanţie nr. x/15.01.2007, rezultă implicit că autorităţile publice au recunoscut că pretenţiile formulate de dl. C. în litigiul de dreptul muncii reprezintă o daună izvorâtă din activitatea fostei B. S.A., precum şi dreptul A. de a fi dezdăunată pentru acest prejudiciu care nu ii este in nici un fel imputabil. De asemenea, executarea Scrisorii de garanţie şi despăgubirea integrală a A. pentru sumele la plata cărora a fost obligată către C. in litigiul de dreptul muncii semnifică asumarea de către pârâţi a unei obligaţii care le revenea în temeiul legislaţiei speciale care a reglementat condiţiile fuziunii prin absorbţie a B., respectiv condiţiile preluării acestei Bănci, prin privatizare, de către D..

În al doilea rând, deşi recunoaşte că debitul în sumă de 1.414.605 RON solicitat de A. prin prezenta acţiune reprezintă doar accesorii ale debitului principal în suma de 2.377.800,06 RON, pentru care pârâta MFP şi-a executat deja obligaţia legală de garantare, instanţa de fond derogă în mod nepermis şi fără nici o justificare de la principiul accesorium sequitur principale care impune ca şi datoriilor accesorii să le fie aplicat acelaşi regim juridic ca al datoriei principale.

Or, câtă vreme, pârâtul MFP a recunoscut expres, prin plată, existenţa obligaţiei sale de garantare a A. pentru daunele directe izvorâte din activitatea fostei B., mutatis mutandis, aceasta este ţinută să garanteze A. şi pentru daunele indirecte, decurgând din debitul principal achitat in favoarea dlui. C.. în acest context, concluzia instanţei de fond, în sensul că opoziţia pârâtului MFP faţă de pretenţiile afirmate prin prezenta acţiune demonstrează că această autoritate nu şi-a asumat răspunderea pentru achitarea oricărei sume în legătură cu deciziile nr. 1766/2001 şi nr. 6796/2011 este contrară logicii şi principiilor de drept, dar şi art. 16 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 33/2006.

In fine, concluziile instanţei de fond sunt contrazise de dispoziţiile exprese ale legislaţiei speciale - O.U.G. nr. 131/2000, H.G. nr. 909/2002, O.U.G. nr. 18/2004 şi O.G. nr. 33/2006, citate deja în prezentul recurs la pct. 1II/2/2.1 care instituie în sarcina Statului român, prin Ministerul Finanţelor, o obligaţie legală generală de a garanta A. în mod irevocabil şi necondiţionat de existenţa sau inexistenţa oricărei culpe proprii pentru orice sume pentru care Banca este răspunzătoare, decurgând din litigiile izvorâte din activitatea fostei B. S.A.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ., republicat.

B. Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi pentru Statul Român a declarat recurs prin care a solicitat, admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare să se admită excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În susţinerea cererii de recurs, recurentul-pârât a apreciat că este netemeinică şi nelegală soluţia de respingere ca neîntemeiată a prescripţiei dreptului material la acţiune, în considerarea faptului că refuzul expres de majorare a plafonului de garantare cu suma de 1.572.578 RON s-a făcut prin intermediul adresei nr. x/23.02.2015iar acţiunea reclamantei a fost introdusă la data de 27.07.2017, în acest caz termenul de prescripţie fiind de 6 luni.

În drept, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

4. Apărările intimatului-pârât

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare, înregistrată la dosarul cauzei la data de 05.10.2018, prin care şi-a exprimat poziţia procesuală în raport cu argumentele prezentate de recurentul-pârât şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 07.01.2019 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 12.10.2021, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 30 martie 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate de părţi, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice este lipsit de interes, iar recursul declarat de către reclamanta A. S.A. este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Aşadar, Înalta Curte examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepţia lipsei de inters a cererii de recurs invocată din oficiu, urmează a o admite pentru considerentele următoare:

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi iniţiat şi întreţinut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziţii aplicabile şi în cazul căilor de atac.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu o cerere (acţiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât şi în căile de atac.

Întrucât în cauza de faţă, instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., ca nefondată, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, chiar dacă vizează un alt raţionament juridic întemeiat pe argumentul intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune, conduce implicit la acelaşi efect juridic pe care l-a produs soluţia de respingere ca nefondată a cererii de chemare în judecată. În aceste condiţii, instanţa de recurs apreciază că nu se justifică interesul din partea pârâtului în promovarea acestui recurs.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect situaţia de fapt care a condus la starea litigioasă dintre părţi. În raport cu criticile invocate de către recurenta-reclamantă, instanţa de recurs apreciază că prezintă relevanţă reiterarea situaţie de fapt. Astfel:

La data de 11.12.2013 recurenta-reclamanta A. S.A. a notificat prin adresele nr. x, respectiv DJ/65983, atât Guvernul României, cât şi Ministerul Finanţelor Publice, în vederea majorării plafonului de garantare pentru o serie de litigii izvorând din activitatea B. S.A..

În acest sens Ministerul Finanţelor Publice a emis scrisoarea de garanţie nr. x/15.01.2007 prin care a garantat irevocabil şi necondiţionat, în numele şi contul Statului, pe reclamanta A. pentru plata sumei de 257.400 USD privind dosarul nr. x/2005 (devenit ulterior dosar nr. x/2007) aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti ca urmare a cererii formulate de dl. C..

Ca urmare a formulării acestei acţiuni, a fost pronunţată decizia nr. 1766/21.03.2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a, prin care instanţa, admiţând calea de atac a recursului, a dispus după cum urmează: a fost obligată A. S.A. să plătească dlui. C. suma de 625.000 Euro, în echivalent în RON la cursul BNR, cu titlu de drepturi salariale aferente perioadei cuprinse între 07.04.2005-31.12.2007; a fost obligată A. S.A. să plătească dlui. C. contravaloarea dobânzii legale civile pentru suma de 625.000 Euro în echivalent în RON, calculată de la data de 31.10.2005 şi până la data plăţii efective; a fost obligată A. S.A. să plătească dlui. C. suma de 30.000 Euro, în echivalent RON la cursul BNR, cu titlu de daune morale şi a respins solicitarea de acordare de daune morale pentru diferenţa până la concurenţa sumei de 117.000 USD; a fost obligată A. S.A. să înscrie în cartea de muncă a domnului C. menţiunile referitoare la calitatea de salariat pe perioada cuprinsă între 07.04.2005 - 31.12.2007, funcţia echivalentă în organigrama A. cu cea de director general exercitată de reclamant în cadrul B., cu salariul lunar echivalent în RON, de 20.000 euro; a fost înlăturat din dispozitivul sentinţei recurate menţiunile referitoare la data încetării raporturilor de muncă; a fost respinsă solicitarea reclamantului privind închiderea cărţii de muncă ca nefondată.

Această decizie a fost revizuită prin decizia nr. 6796/28.10.2011 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VII-a, prin care instanţa a dispus schimbarea în parte a deciziei nr. 1766/2011, în sensul obligării A. S.A. la plata către C. a sumei de 480.000 euro, echivalent în RON, cu titlu de drepturi salariale aferente perioadei 07.04.2005-06.04.2007, precum şi la plata dobânzii legale civile pentru suma de 480.000 euro, echivalent în RON, de la data de 31.10.2005, şi până la data plăţii efective; de asemenea, instanţa a dispus obligarea A. S.A. la înscrierea în carnetul de muncă al reclamantului a menţiunii privind calitatea de salariat a acestuia pe perioada 07.04.2005-06.04.2007, pe funcţia echivalentă în organigrama A. cu cea de director general exercitată în cadrul B., cu salariul lunar echivalent de 20.000 euro, pentru perioada cuprinsă între 07.04.2005-06.04.2007, menţinând restul dispoziţiilor deciziei atacate.

În urma plăţii de A. către dl. C. a despăgubirii stabilite judiciar, calculate la nivelul sumei 2.377.800,06 RON efect al deciziei pronunţate în revizuire, Ministerul Finanţelor Publice a executat Scrisoarea de garanţie nr. x/15.01.2007, astfel că la data de 10.04.2012 a fost efectuată plata echivalentului în RON al sumei garantate iniţial, respectiv 257.400 USD = 780.514,02 RON . Ulterior, Ministerul Finanţelor Publice a achitat A. şi diferenţa de 1.597.286,04 RON, prin ordinul de plată nr. x/18.12.2012 .

Banca a transmis la data de 11.12.2013 adresele nr. x şi DJ/65981, prin care a notificat Guvernul şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând respectarea dispoziţiilor legale şi majorarea plafonului de garantare.

Prin adresa nr. x/03.03.2014, Ministerul Finanţelor Publice a solicitat conducerii A. o întrevedere spre discutarea celor solicitate prin adresa nr. x/11.12.2013, fără a rezulta însă răspunsul pozitiv sau negativ emis de partea pârâtă faţă de solicitarea reclamantei.

Recurenta-reclamantă a susţinut că a achitat către bugetul general consolidat suma de 1.414.605 RON la data de 03.04.2015, contribuţii aferente drepturilor salariale plătite dlui. C., ca urmare a unui proces-verbal de control inopinat încheiat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la data de 18.03.2015, în urma sesizării făcute de persoana fizică respectivă.

Prin adresa nr. x/08.05.2015 emisă de Ministerul Finanţelor Publice s-a arătat că «în legătură cu suma de 1.571.578 RON [rezultat al unei prime evaluări a contribuţiilor în discuţie], reprezentând contravaloarea contribuţiilor/taxelor plătite către stat de A. S.A., în calitate de angajator al reclamantului C., (…) obligaţia de plată a acestor contribuţii/taxe este o obligaţie legală, neregăsindu-se în obiectul dosarului nr. x/2007, motiv pentru care, faţă de dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 131/2000 nu mai poate face obiectul unei scrisori de garanţie de stat emise de Ministerul Finanţelor Publice»

Prin adresa nr. x/07.11.2016, A. S.A. a solicitat Ministerului Finanţelor Publice majorarea plafonului de garantare cu suma de 1.414.605 RON . În acelaşi sens a fost transmisă adresa nr. x/07.11.2016 către Guvernul României.

Având în vedere că Ministerul Finanţelor Publice a solicitat documente în susţinerea cererii, prin adresa nr. x/23.11.2016 A. S.A. a transmis documente şi precizări.

Prin adresa nr. x/22.12.2016, Ministerului Finanţelor Publice a comunicat A. S.A. referitor la suma de 1.414.605 RON că «această sumă nu a reprezentat o pretenţie a reclamantului C. in dosarul nr. x/2007» şi că «întrucât obligaţia de plată a acestor contribuţii/taxe este o obligaţie legală (...) considerăm că suma mai sus menţionată nu poate face obiectul unei scrisori de garanţie emise de Ministerul Finanţelor Publice.».

Recurenta A. S.A. a formulat plângere prealabilă, pe care a înregistrat-o atât la Ministerul Finanţelor Publice, cât şi la Guvernul României, la data de 20.01.2017.

Prin adresa nr. x/20.02.2017, Ministerul Finanţelor Publice a respins plângerea prealabilă.

În raport de această situaţie, instanţa de fond a fost investită cu cererea de chemare în judecată prin care a solicitat anularea adresei nr. x/27.12.2016 şi nr. y/20.02.2017.

Înalta Curte constată că, în esenţă instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată declarata de A. apreciind că faţă de prevederile O.U.G. nr. 131/2000, H.G. nr. 909/2002, O.U.G. nr. 18/2004 şi O.G. nr. 33/2006, precum şi a conduitei culpabile a reclamantei, deoarece sumele respective cu titlul de taxe la bugetul de asigurări sociale vizează perioada 07.04.2005 – 06.04.2007 (perioadă ulterioară radierii B. S.A., este corect ca statul să nu ofere o garanţie faţă de obligaţiile aferente culpei unor terţe persoane.

Într-o primă critică, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de fond nu a respectat principiul contradictorialităţii în soluţionarea cauzei, deoarece instanţa a reţinut existenţa culpei A. deşi în niciun moment al cercetării judecătoreşti nu s-a pus în discuţie acest aspect.

Înalta Curte a luat act de criticile invocate de recurenta-reclamantă în susţinerea acestui motiv de casare şi le apreciază ca fiind nefondate. Instanţa de recurs apreciază că instanţa de fond a soluţionat cauza în limitele investirii sale, iar menţiunile referitoare la culpa reclamantei din considerentele sentinţei recurate reprezintă concluzii ale materialului probator propus şi administrat în cauză.

În speţă se constată că recurenta-reclamantă a susţinut în mod echivoc în faţa instanţei de fond că suma de 1.414.605 RON reprezentând taxe la bugetul de asigurări sociale pentru numitul C. a rezultat în urma raportului de muncă al acestuia cu recurenta în perioada 07.04.2005 - 06.04.2007 aspect reţinut în cuprinsul hotărârilor civile nr. 1766/2011 şi 6796/2011.

Se constată că instanţa de fond a efectuat o analiză judicioasă a cauzei astfel că, argumentul existenţei unei culpe a reclamantei reţinut în cuprinsul hotărârilor anterior menţionate a fost coroborat cu prevederile legale aplicabile în această materie, considerente pentru care critica invocată de recurenta-reclamantă privitoare la nerespectarea principiului contradictorialităţii nu poate fi primită. În concret instanţa de fond a subliniat şi existenţa unei culpe din partea reclamantei pentru situaţia care a generat plata sumei de 1.414.605 RON reprezentând taxe la bugetul de asigurări sociale, dar această concluzie a fost reţinută în raport cu materialul probator propus de către părţi, respectiv existenţa deciziilor civile nr. 1766/2011 şi 6796/2011. Totodată nu poate fi vorba despre o încălcare a contradictorialităţii în faza de cercetare judecătorească, în măsura în care argumentul culpei nu a fost invocat efectiv în faza dezbaterilor şi nu a fost pus în discuţia părţilor astfel că nu poate fi vorba de o încălcare a contradictorialităţii. Ar fi existat o astfel de încălcare numai în măsura în care unei dintre părţi i s-ar fi pus în vedere acest aspect, în timp ce alteia i s-ar fi cenzurat acest drept, ori în cauză stabilirea culpei rezultă implicit din administrarea şi analizarea materialului probator din partea instanţei de fond.

În aceste condiţii, instanţa de recurs apreciază ca nefondată critica invocată de recurenta-reclamantă cu privire la acest aspect, constatând că instanţa de fond a reţinut la pronunţarea soluţiei sale atât argumente rezultate din siuaţia de fapt, cât şi temeiurile juridice prevăzute de O.U.G. nr. 131/2000, H.G. nr. 909/2002, O.U.G. nr. 18/2004 şi O.G. nr. 33/2006, care confirmă că statul nu are obligaţia de garantare a unor obligaţii aferente culpei unor persoane terţe garanţiilor pe care le oferă obligaţiilor survenite din activitatea B. S.A.

În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., în ideea că instanţa de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 5212/27.06.2013, definitivă prin decizia nr. 416/6.11.2013 şi irevocabilă prin decizia 2384/24.06.2014, Înalta Curte apreciază că această apărare este invocată pentru prima dată în faţa instanţei de recurs şi nu poate fi analizată în acest ciclu procesual. Este adevărat că în măsura în care criticile anterioare ar fi confirmat temeinicia primului motiv de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) şi astfel instanţa de recurs ar fi dispus casarea cauzei cu trimiterea spre rejudecare la instanţa de fond, aceasta apărare ar fi putut fi reiterată în faţa instanţei de fond şi valorificată ca atare, însă în condiţiile în care instanţa de recurs apreciază că nu există motive de casare a sentinţei recurate, iar această argumentaţie este prima dată prezentată în acest cadru procesual, nu există temei legal pentru a analiza această apărare în acest ciclu procesual.

Faţă de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa de fond a dat o interpretare şi aplicare greşită a legislaţiei speciale aplicabilă în această materie, subliniind că instanţa de fond derogă fără justificare de la principiul accesorium sequitur principale în măsura în care suma de 1.414.605 RON reprezintă doar aceesorii din debitul principal în sumă de 2.377.800,06 RON, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat.

Instanţa de recurs faţă de raţionamentul recurentei-reclamante conform căruia suma de 1.414.605 RON reprezintă o sumă accesorie sumei plătită numitulului C. apreciază că este un raţionament greşit, deoarece această sumă nu are caracterul unei pretenţii accesorii. În speţă, suma de 480.000 euro cu titlu de drepturi salariale aferente perioadei 07.04.2005 - 06.04.2007 reprezintă suma netă pe care numitul C. a obţinut-o prin decizia nr. 6796/2011, în timp ce suma de 1.414.605 RON adăugat sumei anterior menţionate reprezintă cuantumul brut al drepturilor salariale ale persoanei sus-amintite. În aceste condiţii suma pentru care s-a solicitat mărirea plafonului de garantare nu trebuie privită ca pe o sumă accesorie, ci ca pe un debit întreg.

Chiar şi în măsura în care această sumă nu reprezintă o plată accesorie, Înalta Curte nu poate achiesa la raţionamentul recurentei-pârâte conform căruia Ministerul Finanţelor Publice în temeiul actelor normative (O.U.G. nr. 131/2000, H.G. nr. 909/2002, O.U.G. nr. 18/2004 şi O.G. nr. 33/2006) a recunoscut expres obligaţia sa de garantare a A. pentru daunele directe izvorâte din activitatea B..

În speţă, instanţa de recurs a fost investită cu verificarea legalităţii refuzului de majorare a plafonului de garantare aferente situaţiei B. S.A. privitoare la situaţia numitului C. sub aspectul raportului de muncă al acestuia cu A. din perioada 07.04.2005 – 06.04.2007 şi a obligaţiilor de asigurări sociale rezultate din drepturile sale salariale. Faţă de acestea, instanţa de recurs în acord cu opinia instanţei de fond apreciază că şi în condiţiile în care anterior Ministerul Finanţelor Publice a acceptat plata garantării sumelor ce reprezentau drepturile salariale nete, nu se poate acredita ideea că intimatul-pârât are implicit obligaţia de a garanta şi achita exclusiv în integralitate sumele rezultate în urma pronunţării deciziilor nr. 1766/2011 şi nr. 6796/2011 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VII-a.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că din cuprinsul deciziei nr. 1766/2011, rezultă clar o culpă a recurentei prin neoperarea indisponibilizării persoanei foste angajate a B. S.A. şi preluate ca angajat de către A., ale căror drepturi salariale nete au fost stabilite definitiv prin decizia nr. 6796/2011 şi acoperite din garanţiile oferite de Statul român conform actelor normative enunţate în cuprinsul acestor considerente. În raport de existenţa unei culpe în sarcina recurentei pentru această situaţie, şi instanţa de recurs apreciază că Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat la acoperirea din fondurile dedicate garantării debitelor generate de activitatea B., şi a diferenţei dintre valoarea drepturilor salariale brute şi cele nete ale numitului C., respectiv suma de 1.414.05 RON, în condiţiile în care acesta a achitat A. deja suma privitoarele la drepturile salariale nete ale acestuia în cuantum de 2.377.800,06 RON.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, iar recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice îl va respinge ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1640 din data de 3 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti –Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 1640 din data de 3 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti –Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca lipsit de interes.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 aprilie 2021.