Cumulative award of inflation indexation and legal interest for delayed public sector wage payments

Şedinţa publică din data de 9 aprilie 2021

Asupra recursurilor de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 27.04.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. i-a chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune, solicitând: anularea dispoziţiilor din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 603/C/08.02.2018 în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale; obligarea Ministerului Justiţiei să emită un nou Ordin în ceea ce o priveşte pe reclamantă, prin care să-i fie stabilite drepturile salariale în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv: la salariul de bază ce i-a fost stabilit cu începere de la 01.01.2018 să se adauge un cuantum total al sporurilor de 30% din acest salariu de bază; obligarea Ministerului Justiţiei (în calitate de ordonator principal de credite) să aloce Direcţiei Naţionale de Probaţiune (în calitate de ordonator secundar de credite) a sumelor necesare plăţii drepturilor salariale, inclusiv a celor restante, în conformitate cu dispoziţiile noului ordin de salarizare ce va fi emis în temeiul hotărârii care va fi pronunţată în acest dosar, precum şi a dobânzilor legale şi a sumei echivalente actualizării sumei restante cu rata inflaţiei; obligarea Direcţiei Naţionale de Probaţiune la plata drepturilor salariale ale reclamantei, în conformitate cu noul ordin ce va fi emis, sume actualizate cu rata inflaţiei; obligarea Direcţiei Naţionale de Probaţiune la acordarea la sumele cuvenite a dobânzii legale, calculate conform art. 3 alin. (1) şi alin. (2)1 din Ordonanţa Guvernului Nr. 13 din 24 august 2011, privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar; obligarea Ministerului Justiţiei şi a Direcţiei Naţionale de Probaţiune la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 03.10.2018, reclamanta a depus la dosarul cauzei cerere de modificare a cererii introductive, în sensul că: a înţeles să renunţe la primul petit din cererea introductivă, respectiv la solicitarea de "Anularea dispoziţiilor din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 603/C/08.02.2018 în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale ale acesteia"; a înţeles să renunţe la petitul al doilea din cererea introductivă, respectiv la "Obligarea Ministerului Justiţiei să emită un nou Ordin în ceea ce o priveşte, prin care să fie stabilite drepturile salariale ale reclamantei în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv la salariul de bază ce i-a fost stabilit cu începere de la 01.01.2018 să se adauge un cuantum total al sporurilor de 30% din acest salariu de bază; a înţeles să modifice petitul al treilea, în sensul: "Obligarea Ministerului Justiţiei (în calitate de ordonator principal de credite) să aloce Direcţiei Naţionale de Probaţiune (în calitate de ordonator secundar de credite) a sumelor necesare plăţii drepturilor salariale restante, în conformitate cu dispoziţiile noului ordin ce a fost emis (prin care i se acordă un cuantum total al sporurilor de 30% începând din ianuarie 2018), precum şi a dobânzilor legale şi a sumei echivalente actualizării sumei restante cu rata inflaţiei"; a înţeles să menţină petitul al cincilea, acela de "Obligarea Direcţiei Naţionale de Probaţiune la acordarea, la sumele cuvenite, a dobânzii legale, calculate conform art. 3 alin. (1) şi alin. (2)1 din Ordonanţa Guvernului nr. 13 din 24 august 2011, privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar"; a înţeles să îşi menţină petitul referitor la Obligarea Ministerului Justiţiei şi a Direcţiei Naţionale de Probaţiune la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea Ministerului Justiţiei la alocarea fondurilor necesare plăţii, pârâtul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

În ceea ce priveşte plata drepturilor, pârâtul a arătat că nu are calitate procesuală pasivă.

Referitor la capătul de cerere privind acordarea sporurilor, a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat.

Prin cererea înregistrată la data de 14.02.2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune, a solicitat completarea sentinţei civile nr. 5241/11.12.2018, întrucât instanţa a omis să se pronunţe asupra cheltuielilor de judecată reprezentând taxe, trimiteri poştale şi onorariu avocat, dovedite cu facturi poştale şi chitanţa seria x nr. x/04.10.2018, care au fost depuse odată cu notele de şedinţă.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 5241 din 11 decembrie 2018 a respins excepţiile invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiate, a admis acţiunea, astfel cum a fost modificată, în parte, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune, a obligat pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune la plata diferenţelor de drepturi calculate potrivit Ordinului MJ nr. 3396/C/2018, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor diferenţe calculate de la data scadenţei fiecărei indemnizaţii până la data plăţii efective, a respins, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa nr. 1777 din 21 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 5241/11.12.2018, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune, a admis, în parte, cererea reclamantei privitoare la cheltuielile de judecată şi a obligat pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune să plătească reclamantei suma de 1.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, a respins cererea, în rest, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 5241 din 11 decembrie 2018 a declarat recurs pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs încadrat în drept în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. recurenta a arătat că prima instanţă a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în raport cu dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., care reglementează principiul disponibilităţii şi limitele învestirii instanţei.

Astfel, a apreciat că soluţia primei instanţe de obligare a pârâtei la plata diferenţelor de drepturi calculate potrivit Ordinului nr. 3396/C/2018 este nelegală, întrucât, pentru a se putea pronunţa asupra acordării acestor drepturi, era necesar să fi analizat fondul cauzei, condiţie care nu este îndeplinită pentru că instanţa a fost învestită cu anularea OMJ nr. 603/C/2018, ordin ce a fost modificat de OMJ nr. 3396/C/2018 în sensul solicitat de reclamantă, iar acesta din urmă nu a fost contestat.

A mai apreciat recurentul că în mod greşit s-a dispus actualizarea drepturilor salariale cu rata inflaţiei, care, deşi reprezintă valoarea reală a acestora la data efectuării plaţii, nu există o obligaţie legală în sensul acordării la nivel maxim a procentelor în discuţie, nu se justifică suportarea de către ordonatorii de credite a efectelor devalorizării monedei, mai ales că actualizarea cu rata inflaţiei are caracterul unor daune compensatorii.

În ceea ce priveşte plata dobânzilor legale a arătat că acestea reprezintă o sancţiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată, or, dat fiind caracterul de oportunitate al acordării sporurilor în procentul solicitat, în lipsa unei obligaţii legale în acest sens, nu se poate vorbi de o neexecutare a acesteia, aşa încât nici plata acestora nu se justifică.

De asemenea, a apreciat că nu sunt incidente nici dispoziţiile Deciziei nr. 2/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie fi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii,

În concluzie, a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva sentinţei nr. 1777 din 21 mai 2019, se susţine că, în condiţiile în care, prin dispozitivul hotărârii celelalte capete de cerere au fost respinse în bloc, nu există niciun dubiu asupra măsurilor dispuse de instanţă, astfel că, nu era necesară pronunţarea distinctă cu privire la cheltuielile de judecată.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

În prealabil, excepţia nulităţii recursului exercitat de recurenta-pârâtă este apreciată de instanţa de control judiciar ca neîntemeiată.

Criticile formulate prin cererea de recurs se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia se poate casa hotărârea când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât se tinde a se demonstra interpretarea eronată a dispoziţiilor legale, unionale şi naţionale, precum şi a celor contractuale referitoare la caracterul eligibil al cheltuielilor care au făcut obiectul actelor administrative atacate.

Prin urmare nu poate fi validată afirmaţia reclamantei referitoare la împrejurarea că recursul pârâtului nu conţine critici care să se circumscrie vreunui motiv de nelegalitate din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel că excepţia nulităţii recursului va fi respinsă ca nefondată.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare şi această este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă, în considerarea faptului că, obiectul cererii de chemare în judecată vizează anularea unor acte de stabilire a drepturilor salariale, astfel că, litigiul nu are natura unui conflict de muncă, ci de contencios administrativ.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi pârâta şi-a întemeiat recursul şi pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia. Întrucât argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretări a dispoziţiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios cu o cerere vizând anularea OMJ nr. 603/C/8.02.2018, obligarea Ministerului Justiţiei să emită un nou ordin prin care să fie stabilite drepturile salariale în concordanţă cu dispoziţiile Legii nr. 153/2017 respectiv la salariul de bază ce i-a fost stabilit cu începere de la 01.01.2018 să se adauge un cuantum total al sporurilor de 30% din acest salariu de bază şi obligarea Direcţiei Naţionale de Probaţiune la plata drepturilor salariale în conformitate cu noul ordin, sume actualizate cu rata inflaţiei şi la acordarea la sumele cuvenite a dobânzii legale.

Ulterior introducerii acţiunii, pârâtul Ministerul Justiţiei a emis OMJ nr. 3396/C/30.08.2018 prin care a fost modificat OMJ nr. 603/C/08.02.2018, stabilindu-se drepturile salariale ale reclamantei cu acordarea sporurilor în conformitate cu prevederile Legii nr. 153/2017.

În ceea ce priveşte obligaţia de plată a drepturilor salariale, prima instanţă a reţinut că obiectul acesteia subzistă în măsura în care plata diferenţei de drepturi salariale nu a fost efectuată, iar în vederea recuperării totale a prejudiciului cauzat prin neplata la termen a drepturilor salariale provenite din diferenţa de sporuri, reclamanta urmează să beneficieze de plata actualizată cu indicele de inflaţie şi de plata dobânzii legale la această sumă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu poate fi primit.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greşită a unor texte de lege.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta invocă faptul că prima instanţă în mod greşit a dispus obligarea acesteia la plata diferenţelor de drepturi calculate potrivit Ordinului nr. 3396/C/2018 întrucât nu s-a analizat fondul cauzei, pentru că dreptul fusese deja acordat, ca urmare a emiterii OMJ nr. 3396/C/30.08.2018 prin care a fost modificat OMJ nr. 603/C/08.02.2018.

Or, chiar prin ordinul invocat s-au stabilit diferenţele salariale datorate, potrivit solicitării reclamantei, iar prima instanţă s-a pronunţat asupra capetelor de cerere astfel cum au formulate, în limita învestirii. Prin urmare, nu există temeiuri pentru a reproşa primei instanţe că ar fi încălcat prevederile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., în cauză fiind respectate dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil.

Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată, de asemenea, că nu este fondat.

Contrar susţinerilor recurentei, în mod corect prima instanţă a admis capătul de cerere privind actualizarea cu indicele de inflaţie a sumelor datorate şi plata dobânzii legale, având în vedere că prin ordinul emis s-a stabilit acordarea diferenţelor salariale datorate, dar nu şi actualizarea sumelor pretinse cu indicele de inflaţie şi dobânda legală.

Din aceasă perspectivă, în cauză, se impune cumulul dobânzii legale cu actualizarea în temeiul principiului reparării integrale a prejudiciului, fiind mecanisme menite a repara prejudicii distincte, cum corect a apreciat şi judecătorul fondului.

Relevantă în acest sens este Decizia nr. 2/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. x/2013, în care se prevede că:

"În aplicarea dispoziţiilor art. 1082 şi 1088 din C. civ. din 1864, respectiv art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare, pot fi acordate daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011".

În considerentele acestei decizii, s-a reţinut că "…pierderea efectiv suferită de creditor, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, este remediată prin măsura prevăzută de art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, constând în actualizarea sumelor stabilite prin titlul executoriu cu indicele preţurilor de consum (…). Însă principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării eşalonate a titlurilor executorii, impune şi remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale".

Aşadar, prin această decizie, aplicabilă în cauză, s-a stabilit atât posibilitatea de acordare, cât şi posibilitatea de cumulare a celor două elemente în discuţie (dobânda şi indicele de inflaţie).

În fine, cât priveşte susţinerile recurentei din notele scrise depuse la dosar, în sensul că au fost achitate diferenţele salariale în litigiu, către reclamantă, Înalta Curte reţine că înscrisurile depuse drept dovezi de achitare a acestor diferenţe pot reprezenta executarea sentinţei, însă nu există toate elementele probatorii de natură a-i forma convingerea instanţei că a fost executată integral hotărârea în privinţa plăţii respectivelor drepturi salariale.

Prin urmare, toate criticile recurentei sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Naţională de Probaţiune împotriva Sentinţei 1777 din 21 mai 2019, prin care Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 5241/11.12.2018, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune, a admis, în parte, cererea reclamantei privitoare la cheltuielile de judecată şi a obligat pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune să plătească reclamantei suma de 1.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, acesta este nefondat.

Instanţa de fond, în temeiul dispoziţiilor art. 444 C. proc. civ., a procedat în mod corect admiţând cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 5241/11.12.2018, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune în sensul obligării pârâtei Direcţia Naţională de Probaţiune la plata către reclamantă a sumaei de 1.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată,

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta – pârâtă Direcţia Naţională de Probaţiune împotriva sentinţei civile nr. 5241 din 11 decembrie 2018 şi împotriva sentinţei civile nr. 1777 din 21 mai 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 aprilie 2021.