Classification of 90-day payment request deadline under insurance guarantee law as forfeiture rather than statute of limitations

Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1. Cererea de chemare în judecată

Prin contestaţiile înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 02.07.2018, sub nr. x/2018, respectiv la data de 26.07.2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., G., M., N., O., P. şi Q. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 15157/11.06.2018.

2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1475 din 15 aprilie 2019, Curtea de apel a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare

A arătat recurenta că, în virtutea articolului 23 din Legea 503/2004, valabil la data sesizării instanţei de declarare a falimentului Societăţii de asigurare R. S.A de către FG.A., exista deschis la asigurător, dosarul de daună, fapt recunoscut de pârât atât în decizia contestată cât si în întâmpinare.

Dreptul lor de creanţă ca succesor legali ai defunctului era născut, plata acestor drepturi urmând a fi garantata de către F.G.A. în condiţiile legii.

Într-adevăr, Legea 213 din 21 iulie 2015 privind fondul de garantare a asiguraţilor prevede prin art. 14 un termen de adresare a unei cereri către Fond pentru ca beneficiarul asigurării să-şi exprime opţiunea de a fi despăgubit din resursele F.G.A

Recurenta susţine că nu există un conflict între prevederile art. 23 din Legea 503/2004 şi articolele 14 din Legea 213/2015

Fixarea termenului de 90 de zile se adresează atât creditorilor de asigurări cărora li s-a produs evenimentul asigurat înainte de declararea falimentului asigurătorului cât şi celora cărora li s-a produs evenimentul asigurat după intrarea în faliment, beneficiind, evident de o poliţă de asigurare valabilă.

Pentru prima categorie de creditori de asigurare, evenimentul producându-se înainte de declararea falimentului, dosarul de daune se deschide în virtutea poliţei de asigurare la asigurător căruia nu i s-a retras încă dreptul de administrare. Dacă asiguratorul intră în faliment şi i se retrage dreptul de a mai activa pe piaţa asigurărilor, dosarele de daună sunt predate Fondului în virtutea art. 23 din Legea 503/2004.

Creanţa este născuta, Fondul urmând a garanta plata. Privit din acest punct de vedere nu ar mai fi necesară o nouă cerere, creditorul având la dispoziţie termenul generat de prescripţie de a solicita realizarea creanţei sale prin intermediul Fondului.

Dar opţiunea de a beneficia de aceste plăţi trebuie manifestată de creditorii de asigurări, sau, când creditorul a decedat, de succesorii legali ai acestuia. Este pasibil ca potenţialii creditori sau succesorii lor să nu manifeste opţiunea de realizare a dreptului de creanţă. Fondul nu este obligat, deşi are pe masa de lucru dosarul de daune sa invite pe beneficiarii creanţei la realizarea ei.

Instanţa de fond a nesocotit prevederile art. 23 din Legea 503/2004, nedând practic eficientă acestei norme.

În opinia recurentei, în aceasta logică s-a manifestat voinţa legiuitorului faţă de această categorie de creditori când s-a instituit prevederea din art. 14 din Legea 213/2015 conform căruia orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens adresata fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţa, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Termenul de 90 de zile nu este un termen de decădere din următoarele motive:

- toate termenele de decădere prevăzute în C. civ. sau în oricare alte legi speciale sunt urmate de sintagma sub sancţiunea decăderii în textele de lege.

- în art. 14 alin. (1) din Legea 213/2.015 legiuitorul a folosit sintagma poate formula o cerere motivată,... Cuvântul poate exprimă ceva voliţional şi nu ceva absolut necesar/obligatoriu si susceptibil dedecadere.de pierdere a dreptului.

- în art. 20 alin. 1din Norma A.S.F nr. 16/2015, emitentul, ASF foloseşte, pentru aceeaşi reglementare sintagma trebuie să completeze o cerere de plata. Prin folosirea cuvântului trebuie în locul cuvântului poate, emitentul acestei norme insinuează ca termenul de 90 de zile ar fi un termen de decădere. Ţinând cont de ierarhizarea normelor juridice, această modificare a textului legii este nepermisă

- nu poate fi un termen de decădere nici pentru acea categorie de creditori de asigurare care fiind implicaţi într-un eveniment asigurat, produs după deschiderea fata de asigurător a procedurii de faliment din motive obiective nu se poate adresa fondului cu cerere de despăgubire în termen de 90 de zile

Instanţa de fond, pe lângă faptul că a calificat acest termen în mod greşit, ca un termen de decădere, nesocotind criteriile legale ce califică astfel un anumit termen, nu a surprins nici voinţa legiuitorului privind raţiunea de a fi a F.GA, raţiune clamată prin art. (2) din legea de înfiinţare.

Recurenta susţine că în această cheie trebuie privită menirea F.G.A dată prin lege de a proteja creditorii de asigurări faţă de consecinţele insolvenţei asigurătorului si nu de a nu le da posibilitatea ca prin hotărâri judecătoreşti ce sfidează legea, să le opună creditorilor ce au avut nenorocul de a se asigura la societăţi falimentare, un termen arbitrar, calificat de F.G.A. şi chiar impus într-o normă juridic-administrativă, drept un termen de decădere.

În fine, recurenta susţine că termenul de 90 de zile nu este în nici un caz un termen de decădere, iar calificarea lui ca atare reprezintă o încălcare a C. civ. şi face trimitere la prevederile art. 2545, 2546 şi la cele ale art. 2547 din C. civ.

4. Apărările formulate

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că sentinţa este legală şi temeinică.

II. Decizia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă şi cu apărările formulate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine că prima instanţă ar fi încălcat sau aplicat greşit normele de drept material.

Reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., G., M., N., O., P. şi S. supus controlului de legalitate Decizia nr. 15157/11.06.2018 a Fondului de Garantare a Asiguraţilor prin care le-a fost respinsă cererea de plată nr. x/25.01.2017 ca tardiv formulată.

Prima instanţă a respins cererea reclamanţilor, ca neîntemeiată, soluţie împărtăşită de instanţa de control judiciar.

Înalta Curte reţine că Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări.

Totodată, dispoziţiile acestui act normativ dispun că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, creditorii de asigurări trebuind să sesizeze în prealabil Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin formularea unei cereri de plată, declanşând astfel procedura de plată administrativă, necontencioasă.

În acest sens, prevederile art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că "indemnizaţiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme.".

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare emisă de un asigurător aflat în faliment.

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată.

Prin urmare, nu pot fi reţinute argumentele recurentei-reclamante referitoare la lipsa obligaţiei de a formula cerere de despăgubire către FGA pe motiv că dosarul de daună ar fi fost înaintat de către asigurator.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte reţine că Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu avea nicio obligaţie de informare/îndrumare a asiguraţilor societăţii de asigurare aflate în faliment, cu atât mai mult cu cât informaţiile publicate pe site-ul instituţiei au redat precis drepturile creditorilor de asigurare şi termenele de exercitare a acestor, drepturi care, de altfel, erau reglementate cu claritate în chiar cuprinsul actelor normative invocate în cuprinsul acţiunii de către reclamantă.

În acest sens, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor prevede procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului.

Potrivit acestui articol, "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.".

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Aşadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi.

Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Contrar alegaţiilor recurentei-reclamante, referitoare la natura juridică a termenului prevăzut de lege, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere asemenea termenului de prescripţie, deoarece, pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancţiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.

Decăderea reprezintă acea sancţiune ce constă în stingerea dreptului subiectiv prin neexercitarea lui înăuntrul termenului stabilit de lege sau de părţi. Este vorba de o sancţiune ce operează de drept, independent de vreo culpă a titularului, prin simpla împlinire a termenului de decădere.

Împrejurarea că legiuitorul nu a calificat acest termen ca fiind de decădere, este lipsit de relevanţă, întrucât natura juridică a unui astfel de termen nu este influenţată de calificarea sa expresă de către legiuitor, ci de caracteristicile sale.

Acest termen de 90 de zile începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări, iar în cazul reclamantei, termenul a început să curgă de la data deschiderii procedurii falimentului S.C. R. S.A., de la 28.04.2016 şi s-a încheiat la data de 28.07.2016.

În mod neîntemeiat încearcă recurenta să se prevaleze de dispoziţiile legale dispersate, făcând trimitere la prevederile C. civ., întrucât în cauză, termenul de 90 zile este în mod evident un termen de decădere, inăuntrul căruia partea avea obligaţia să-şi exercite dreptul privind formularea cererea referitoare la dreptul de creanţă pretins.

Prin urmare, în mod legal s-a reţinut prin decizia atacată că reclamanţii au formulat cererea de plată la data de 09.03.2017, cu depăşirea termenului de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului S.C. R. S.A..

Înalta Curte reaminteşte că termenele pentru exerciţiul drepturilor părţilor nu au ca scop îngrădirea dreptului la un proces echitabil şi efectiv, ci stimularea activităţii procesuale a părţilor prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

În acest context, Înalta Curte reţine că prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, reclamanţii nu fost suficient de diligenţi pentru conservarea drepturilor lor, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de recurs, nu poate fi primită, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Prin urmare, respingerea cererilor formulate de către reclamanţi ca tardive de către Fondul de Garantare al Asiguraţilor este legală, astfel că hotărârea instanţei de fond care a validat această conduită este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile.

4.5. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1475 din 15 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 aprilie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.