Suspension of administrative act execution: apparent illegality of litigation cost recovery and imminent disruption of public authority function

Şedinţa publică din data de 8 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 06.10.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a -IX - a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Consiliul National Al Audiovizualului în contradictoriu cu pârâta Curtea De Conturi A României a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 7/14.05.2020

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1211/2020 din 17 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a -IX - a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de suspendare a executării şi a dispus suspendarea executării pct. II.1 din decizia nr. 7/14.05.2020 a Curţii de Conturi a României până la pronunţarea instanţei de fond.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile a formulat recurs pârâta Curtea de Conturi a României, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de fond a a dat eficienţă juridică unor aspecte care nu au legătură cu deficienţele evidenţiate în Procesul-verbal de constatare, care a stat la baza măsurii de la pct. II. 1 din Decizia nr. IX/7/2020 a Curţii de Conturi.

Or, în cauză, este evident că măsura sus menţionată a avut o bază legală nefiind susceptibilă de a fi stabilită în lipsa unul cadrul legal aplicabil în privinţa abaterilor de la legalitate şi regularitate consemnate în actul de control al instituţiei noastre.

De asemenea, recurenta susţine că deşi a arătat că nu are relevanţă împrejurarea că pentru anii anteriori, nu au fost dispuse măsuri similare, întrucât potrivit art. 5 alin. (5) din Legea nr. 94/1992, republicată, entităţile auditate poartă întreaga răspundere pentru acţiunile lor şi nu pot fi absolvite de această răspundere prin invocarea rapoartelor Curţii de Conturi, judecătorul cererii de suspendare nu a motivat sentinţa şi nu a prezentat considerentele pentru care a respins argumentele noastre.

Totodată, consideră că prin sentinţa civilă nr. 1211/2020, Curtea de Apel Bucureşti nu a motivat hotărârea din perspectiva prevederilor legale evidenţiate în actul administrativ ca fiind încălcate de către entitatea verificată, ci, în mod greşit, a reţinut că numai reclamantul ar fi motivat nelegalitatea actului nostru, respectiv că aparenţa dreptului ar fi în favoarea CNA şi, pe cale de consecinţă, deficienţele evidenţiate în actul de control ar fi vădit nelegale.

Or, în cazul de faţă, prin plata unor cheltuieli de judecată, entitatea publică verificată şi-a diminuat patrimoniul, iar plata acestor cheltuieli de judecată demonstrează, fără dubiu, că activitatea reclamantului nu s-a desfăşurat în condiţii de deplină legalitate.

De asemenea, motivarea sentinţei de fond este şi contradictorie întrucât, pe de o parte, în sentinţa civilă s-a reţinut că judecătorul fondului a făcut o analiză sumară a cererii, fără antamarea fondului, constatând că aparenţa dreptului este în favoarea reclamantului, iar pe de altă parte, s-a reţinut că motivele invocate de reclamant şi care, în mod evident, vizează fondul cererii de anulare a actului administrativ atacate, ar justifica suspendarea executării măsurii dispusă de Curtea de Conturi - Departamentul IX.

Or, urmare a verificărilor efectuate de către instituţia pârâtă, astfel cum rezultă, în mod evident, din actul de control, au fost evidenţiate numeroase deficienţe care vizează activitatea financiar-contabilă şi/sau fiscală controlată, dar şi nereguli care au condus la crearea de prejudicii.

Aşadar, recurenta consideră că instanţa de fond ar fi trebuit să motiveze admiterea cererii de suspendare prin raportare la cadrul legal care ar putea să conducă la concluzia că ar exista o îndoială serioasă în privinţa legalităţii măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, respectiv la concluzia că executarea măsurii ar produce pagube grave ori iremediabile în patrimoniul entităţii.

Considerentele neclare şi contradictorii ale hotărârii atacate, bazate doar pe afirmaţiile nedovedite ale reclamantului, nu relevă îndeplinirea cerinţei "iminenţei producerii unei pagube", în contextul în care suspendarea actului administrativ reprezintă o măsură provizorie, excepţională, de natură că aducă o "protecţie vremelnică" a celui care se pretinde vătămat de un act administrativ.

Or, în cauză, măsura dispusă este de natură să conducă tocmai la eliminarea deficienţelor constatate, respectiv Ia recuperarea prejudiciului produs în patrimoniul entităţii publice verificate, conform dispoziţiilor exprese ale art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, precum şi prevederile pct. 174 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. .155/2014 (RODAS),

Mai mult, scăpând din vedere faptul că trecerea timpului este în defavoarea entităţii publice întrucât, după soluţionarea definitivă a cererii de anulare, CNA ar putea fi pus în situaţia de a constata ca fiind împlinit termenul de prescripţie în care putea să îşi prezerve dreptul de a acţiona pentru recuperarea prejudiciului, judecătorul cererii de suspendare a apreciat greşit că reclamantul ar avea nevoie de o protecţie vremelnică, acordată printr-o sentinţă civilă de suspendare a executării măsurii de recuperare a unui prejudiciu cert produs în patrimoniul public.

În altă ordine de idei, situaţia ipotetică reţinută de instanţa de fond, potrivit căreia, executarea actului ar duce la perturbarea activităţii CNA, este străină de obiectul pricinii noastre, întrucât, pe de o parte, în dosarul de faţă nu sunt analizate actele emise de către CNA în legătură cu activitatea specifică, iar pe de altă parte, premisa prezentului litigiu o constituie existenţa certă a unui prejudiciu în patrimoniul CNA în legătură cu care nu s-au realizat demersuri pentru recuperarea pagubei, ci chiar se tergiversează efectuarea demersurilor necesare reparării pagubei.

Altfel spus, în speţă, în mod greşit, instanţa de fond a pus în evidenţă un interes aparent a membrilor CNA (prin prisma unei atitudini nejustificate de aşa zis refuz al membrilor CNA de a mai dispune măsuri în sarcina operatorilor), deşi prima instanţă ar trebui să aibă în vedere, cu precădere, interesul general al societăţii atât cu privire la desfăşurarea, în conformitate cu legea, a activităţii CNA, cât şi cu privire la obligaţia CNA de a efectua demersuri în vederea reîntregirii patrimoniului public atunci când acesta a fost diminuat urmare a unei activităţi defectuoase, adică urmare a unei fapte care a atras răspunderea civilă delictuală.

În susţinerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8din noul C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit prevederile art. 14 alin. (1) coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi a concluzionat eronat că se poate aprecia existenţa unei nelegalităţi aparente a actului administrativ şi că apare ca prematură obligaţia stabilită în sarcina reclamantului având la bază exclusiv existenţa acestei hotărâri prin care s-a dispus obligarea CNSA la 12.335,74 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

In speţă, prezentând aspecte de ordin teoretic, dar şi practic, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în jusrisprudenţa sa că instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului pentru conturarea cazului temeinic justificat, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Mai mult, judecătorul cererii de suspendare a exemplificat împrejurările vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la la legalitatea actului administrativ, reţinute tot de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv:emiterea actului administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, emiterea actului administrativ în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Deşi în cauza de faţă niciuna dintre aceste situaţii nu este aplicabilă, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat, în mod greşit, că ar fi îndeplinită condiţia existenţei cazului bine justificat în privinţa măsurii de la pct. II. 1 din decizia contestată de reclamant.

Referitor la a doua condiţie, cerută de dispoziţiile art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004, respectiv iminenţa producerii unei pagube, instanţa de fond a reţinut că este îndeplinită în cazul măsurii de la pct. II. 1 din decizia contestată întrucât reclamantul a susţinut că punerea în executare a măsurii de recuperare a unui prejudiciu ar fi de natură a determina o perturbare a funcţionării autorităţii publice întrucât se află în situaţia în care trebuie să se îndrepte împotriva membrilor CNA pentru recuperarea sumei în discuţie, iar un atare demers ar determina în privinţa acestora pe viitor o atitudine de refuz sau reţinere în a dispune măsuri şi a sancţiona faptele săvârşite de operatori.

Totuşi, Curtea de Apel Bucureşti a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 2 lit. ş) coroborate cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, considerând că ar fi îndeplinită şi condiţia pagubei iminente, întrucât pot opera şi prezumţii, iar susţinerile (nedovedite) ale reclamantului ar contura existenţa unei perturbări previzibile grave a activităţii CNA.

Consideră recurenta că, în speţă, instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, incidente în privinţa cererii de suspendare a executării măsurii de la pct. II. 1 din Decizia nr. 7/2020 a Curţii de Conturi - Departamentul IX.

Astfel, contrar motivării hotărârii atacate, în cauza de faţă, recurenta consideră că nu este îndeplinită cerinţa cazului bine justificat, întrucât nelegalitatea actului administrativ trebuie să fie evidentă astfel încât instanţa de judecată să o poată constata fără cercetarea fondului.

De altfel, în mod contradictoriu, însăşi instanţa de fond a reţinut în mod expres că "a stabilit deja că în soluţionarea cererii de suspendare nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ".

De asemenea, în mod contradictoriu, a reţinut că pentru dovedirea producerii prejudiciului pot opera şi prezumţii, dar, în mod inexplicabil, judecătorului cererii de suspendare a scăpat din atenţie un element esenţial, anume faptul că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate şi de prezumţia de veridicitate, fiind aplicabil principiul executării din oficiu, iar aceste aspecte sunt statuate şi în jurisprudenţa instanţelor de judecată în materia suspendării actului administrativ.

Or, în cauză, motivele invocate de către reclamant se impuneau a fi respinse de către instanţa de fond câtă vreme prin decizia contestată se doreşte tocmai înlăturarea deficienţelor prin efectuarea de către entitatea verificată a unor demersuri, în condiţiile legii, pentru recuperarea unui prejudiciu generat de pierderea definitivă a unui litigiu.

Contrar considerentelor sentinţei civile în care se exemplifică în mod expres în ce pot consta acele împrejurări, de fapt şi/sau de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului, instanţa de fond, enumerând expres aspectele invocate de către reclamant, în realitate, lasă să se înţeleagă că acestea ar avea capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat.

Decizia nr. 7/2020 a Departamentului IX este motivată în fapt şi în drept, este emisă de organul competent şi nici nu face referire la vreun text de lege declarat neconstituţional.

În concret, abaterile corespunzătoare măsurii de la pct. II. 1 din Decizia nr. 7/2020 a Departamentului IX au fost prezentate la pct. 4 din partea descriptivă a actului administrativ şi sunt corespunzătoare deficienţelor de la pct. II.2 din procesul-verbal de constatare, care a stat la baza emiterii deciziei.

În schimb, evidenţierea în considerentele hotărârii a aspectelor invocate de către reclamant relevă faptul că, în realitate, judecătorul cererii de suspendare a prejudecat cererea de anulare.

În ceea ce priveşte cerinţa pagubei iminente, rugăm onorata înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să constate că nu este îndeplinită, în condiţiile în care, în concret, modalitatea de recuperare a prejudiciului a fost stabilită prin raportare la prevederile legale aplicabile, respectiv cele ale art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, potrivit cărora în situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestora devin obligaţie a conducerii entităţii auditate.

În atare situaţie, este evident că, în speţă, contrar susţinerilor reclamantului şi contrar considerentelor Curţii de Apel Bucureşti, măsura de la pe. II. 1 din Decizia nr. IX/7/2020 este tocmai în sensul reîntregirii patrimoniului entităţii publice.

Pe de altă parte, chiar judecătorul cererii de suspendare reţine că nu au fost administrate probe care să dovedească îndeplinirea condiţiei pagubei iminente şi că s-a bazat pe o aşa-zisă prezumţie care, în fapt, nu reprezintă decât simple afirmaţii ale reclamantului.

În atare situaţie, recurenta apreciază că din probatoriul administrat nu a rezultat o împrejurare potrivit căreia executarea măsurii ar fi de natură să producă pagube grave, dificil sau imposibil de reparat sau să perturbe activitatea CNA.

Faţă de cele de mai sus, consideră că aspectele învederate, atât prin încheierea nr. 32/17.09.2020 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor, cât şi prin apărările formulate în faţa Curţii de Apel Bucureşti, sunt de natură să conducă la concluzia că normele de drept material au fost aplicate greşit de către instanţa de fond şi, pe cale de consecinţă, sentinţa civilă nr. 1211/17.11.2020 este nelegală în privinţa soluţiei de suspendare a măsurii de la pct. II. 1 din Decizia nr. K/7/2020 a Curţii de Conturi, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca rămas fără obiect, învederând că prin sentinţa nr. 172/12.02.2021, Curtea de Apel Bucureşti a anulat în parte încheierea nr. 32/19.09.2020 şi Decizia nr. 7/14.05.2020 în privinţa măsurilor dispuse la punctul 1.4 şi II.1.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., faţă de prevederile legale aplicabile dar şi de apărările intimatei-reclamante, Înalta Curte constată că nu subzistă motive de casare a hotărârii primei instanţe, în considerarea celor în continuare arătate.

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul Consiliul National Al Audiovizualului a solicitat in contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a solicitat suspendarea executării Deciziei nr. 7/14.05.2020.

Prin sentinţa recurată, a fost suspendată executarea pct. II.1 din decizia nr. 7/14.05.2020 a Curţii de Conturi a României până la pronunţarea instanţei de fond.

Soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor normative aplicabile, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului.

Astfel, din actele aflate la dosar rezultă că obiectul deciziei a cărei suspendare se solicită sunt cheltuielile de judecată în sumă de 12335,74 RON stabilite în dosarul nr. x/2017, care a avut ca obiect cererea de suspendare a deciziei nr. 568/28.09.2017 emisă de Consiliul Naţional al Audiovizualului. În cadrul acestui dosar a fost admisă cererea de suspendare a deciziei nr. 568/28.09.2017 şi s-a dispus obligarea Consiliului să achite părţii adverse cheltuieli de judecată în sumă de 12335,74 RON.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliului Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

În cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei, motiv pentru care, nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenţei unor indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ, nici analizei efectuate de instanţă nu li se poate pretinde amploarea şi profunzimea probelor şi raţionamentelor pe care se fundamentează o soluţie pronunţată cu privire la acţiunea în anularea actului.

Pentru a se dispune măsura de suspendare a executării actului administrativ, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune două condiţii cumulative, şi anume: (1) cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din lege, ca rezidând în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Având ca reper aceste dispoziţii legale, în contextul factual expus, Înalta Curte reţine că în cauză, criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

Astfel, susţinerile recurentei referitoare la nemotivarea hotărârii sunt nefondate, instanţa de control judiciar reţinând că potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea pronunţată de instanţă ca urmare a soluţionării cauzei cu care a fost investită va cuprinde "…motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Împrejurarea că motivarea propriu-zisă încorporează o parte din argumentele părţilor nu este de natură a constitui o încălcare a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., câtă vreme înscrisurile administrate au convins instanţa de fond de justeţea acestora.

În sensul acestor dispoziţii procedurale, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, întrucât o hotărâre care nu evocă reţinerile ei constituie o dispoziţie arbitrară, care anulează aproape toate principiile care guvernează procesul civil. Aceasta nu înseamnă, însă, că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa atacată.

În acest context, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile recurentei potrivit cărora instanţa de fond nu s-a raportat la cadrul legal care să conducă să concluzia că ar exista o îndoială serioasă în privinţa legalităţii măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, câtă vreme instanţa de fond a stabilit că în raport de elementele de fapt în discuţie respectiv stabilirea obligaţiei de recuperare a unor cheltuieli de judecată acordate în cadrul unui litigiu care a avut ca obiect exclusiv o cerere de suspendare a unui act administrativ emis de C.N.A., în exercitarea atribuţiilor sale, se poate aprecia existenţa unei nelegalităţi aparente a actului administrativ.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că sentinţa atacată nu cuprinde considerente neclare sau contradictorii, instanţa de fond analizând în mod coerent îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., prima instanţă făcând o corectă aplicare a normelor de drept material incidente la situaţia de fapt rezultată din probatoriul administrat.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei potrivit cărora instanţa de fond nu a indicat acele împrejurări care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa actului administrativ, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a aplicat greşit normele de drept material, iar îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat a fost amplu motivată.

În acest sens, se reţine că în mod corect a stabilit prima instanţă că se poate aprecia existenţa unei nelegalităţi aparente a actului administrativ, câtă vreme stabilirea obligaţiei de recuperare a survenit în urma unor cheltuieli de judecată acordate în cadrul unui litigiu care a avut ca obiect exclusiv o cerere de suspendare a unui act administrativ emis de C.N.A procedură în cadrul căreia, identic cu situaţia prezentei proceduri, are loc exclusiv o analiză sumară, în aparenţă, a legalităţii actului

De asemenea, se constată că sunt nefondate şi criticile recurentei-pârâte potrivit cărora aspectele reţinute de către instanţa de fond cu privire la condiţia pagubei iminente nu sunt de natură a antrena suspendarea executării actului administrativ.

Se impune a fi subliniat faptul că iminenţa prejudiciului nu trebuie dovedită cu certitudine absolută, ci este suficient, mai ales atunci când realizarea prejudiciului depinde de intervenţia unui ansamblu de factori, ca acesta să poată fi prevăzut cu un grad de probabilitate suficient de mare, cum este cazul şi în situaţia dedusă prezentei judecăţi.

În acest context, este corectă aprecierea instanţei de fond, în sensul că punerea în executare a unei astfel de măsuri ar fi de natură a determina o perturbare previzibilă a activităţii Consiliului Naţional al Audiovizualului.

Independent de aceste aspecte, se constată din actele aflate la dosar, că prin sentinţa nr. 172/12.02.2021, Curtea de Apel Bucureşti a anulat în parte încheierea nr. 32/19.09.2020 şi Decizia nr. 7/14.05.2020 în privinţa măsurilor dispuse la punctul 1.4 şi II.1, motiv pentru care criticile recurentului nu pot fi primită de instanţa de control judiciar.

În concluzie, se constată că toate criticile recurentei sunt nefondate, judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, cu interpretarea corectă a probelor administrate, iar considerentele hotărârii reflectă aplicarea adecvată a cadrului normativ incident.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Reţinând, aşadar, faţă de cele mai sus expuse că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la art. 14 şi 20 din Legea nr. 554/2004, republicată va respinge recursul de faţă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei civile nr. 1211/2020 din 17 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat. Definitivă.

Pronunţată astăzi, 8 aprilie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.