Restitution claim rejected; res judicata bars annulment of refusal to return Botoșani building.

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, a solicitat anularea Deciziei nr. 558 din 26 martie 2015 emisă de pârâtă.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 126 din 19 noiembrie 2018, Curtea de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe precum şi împotriva încheierilor premergătoare pronunţate de Curtea de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, a declarat recurs reclamanta A., pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a susţinut că, deşi s-a reţinut de către prima instanţa că A. nu a ar fi făcut dovada ca imobilul revendicat a aparţinut Comunităţii Evreilor din Botoşani, instanţa de fond nu a procedat la analiza susţinerilor reclamantei din acest dosar, întemeindu-şi soluţia exclusiv pe o pretinsă putere de lucru judecat ca urmare a pronunţării sentinţei nr. 34/9.02.2015 a Curţii de Apel Suceava, rămasă definitivă prin Decizia nr. 948/07.03.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Deşi între cele două litigii există o evidentă legătură, în sensul că privesc acelaşi imobil, litigiul soluţionat prin sentinţa nr. 34/9.02.2015 a Curţii de Apel Suceava a avut ca obiect anularea Deciziei nr. 3025/13.08.2014 emisă de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România în urma parcurgerii unei proceduri administrative distincte, întemeiată pe dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000.

Prezentul litigiu are ca obiect anularea unui act administrativ distinct, respectiv Decizia nr. 558/26.03.2015 emisă de aceeaşi pârâtă în urma soluţionării cererii de retrocedare formulate în temeiul unui act normativ distinct, respectiv O.U.G. nr. 83/1999.

Prin urmare, cele două proceduri sunt reglementate de acte normative distincte care pornesc de la premise diferite, astfel încât instanţa de fond avea obligaţia de a proceda la analiza şi aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 83/1999, iar motivarea soluţiei să privească aceste dispoziţii legale raportate la probatoriul administrat în cauză.

Recurenta a mai invocat şi prevederile art. 4 şi art. 43 alin. (7) din Statutul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România - Cultul Mozaic, recunoscut prin H.G. nr. 999/2008, susţinând că A. este nu doar succesoarea de drept a Comunităţii Evreilor din Botoşani, ci şi a Societăţii de binefacere "B." despre care se susţine ca ar fi avut în proprietate imobilul la momentul preluării abuzive, precum şi faptul că A. are dreptul de a formula cereri sau de a iniţia orice demersuri pentru restituirea imobilului în litigiu, în baza calităţii acesteia de continuator al B., calitate recunoscută în mod expres printr-un act cu putere normativă, Statutul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România-Cultul Mozaic, recunoscut prin H.G. nr. 999/2008.

Recurenta a susţinut că, deşi au fost invocate prevederi legale noi şi, totodată, au fost administrate probe noi faţă de cele invocate în cadrul dosarului nr. x/2014 - aspecte ce nu au făcut obiectul analizei în litigiul anterior – instanţa de fond a ignorat aceste argumente.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta reclamantă a susţinut că prima instanţă a încălcat dispoziţiile procedurale care reglementează puterea de lucru judecat.

Reiterând argumentele expuse anterior, recurenta a considerat că potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. b) şi art. 5.1 lit. b) coroborate cu prevederile art. 43 alin. (7) din Statutul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România - Cultul Mozaic, recunoscut prin H.G. nr. 999/2008, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România a transmis în patrimoniul subscrisei A. drepturile referitoare la formularea cererilor de retrocedare a bunurilor imobile comunitare evreieşti ce au fost confiscate, naţionalizate sau trecute în patrimoniul statului prin măsuri de constrângere, inclusiv dreptul de a revendica şi dobândi în proprietate imobilul ce face obiectul prezentului litigiu din Botoşani, str. x.

În mod nelegal prima instanţă a aplicat în prezenta speţă, în baza puterii de lucru judecat, considerentele care au fundamentat sentinţa nr. 34/09.02.2015 a Curţii de Apel Suceava, definitivă prin Decizia nr. 948/07.03.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cauzele juridice ale celor două litigii fiind fundamental diferite.

Recurenta a arătat că în prezenta speţă probatoriul administrat a fost diferit faţă de cel din dosarul nr. x/2014, fiind prezentate pentru prima dată instanţei de judecată o serie de înscrisuri doveditoare de natură a demonstra împrejurarea că, la data preluării abuzive, proprietar era Comunitatea Evreilor din Botoşani şi nu B., respectiv Hotărârea Ministerului Muncii şi Prevederilor Sociale - Direcţia Socială, înregistrată cu numărul x/13.01.1950, înscris care confirmă faptul că, la nivelul anului 1950, imobilul aparţinea Comunităţii Evreilor din Botoşani.

De asemenea, recurenta a menţionat că a depus la dosarul cauzei Extrasul din Tabloul unităţilor locative din oraşul Botoşani comunitate la C.N.R. in 1943/44 de la nr. 3306 - 3858 inel., din care rezultă că, la nivelul anului 1943, Comunitatea Israelită figura ca fiind fostul proprietar al imobilului situat în Strada x nr. 7.

Astfel cum rezultă din Adresa nr. x/02.07.2000, str. x a avut în trecut denumirea str. x, iar imobilul în discuţie a avut nr. postal 7 şi ulterior 5.

Prin urmare, din coroborarea informaţiilor cuprinse în înscrisurile mai-sus menţionate rezultă că imobilul din Botoşani, str. x (fostă str. x, fostă str. x) a aparţinut Comunităţii Evreilor din Botoşani, fiind preluat ulterior în mod abuziv de către Statul Roman de la această entitate şi nu de la B..

Recurenta a mai susţinut că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea si funcţionarea Comisiei Speciale de Retrocedare.

Reclamanta a invocat incidenţa acestor prevederi legale având în vedere că pârâta nu a invitat un reprezentant al fundaţiei pentru a susţine interesele sale în legătură cu cererea de retrocedare a imobilului revendicat, iar sancţiunea pentru încălcarea acestui drept nu poate fi decât nulitatea absolută a actului administrativ astfel emis, întrucât a fost încălcat dreptul la apărare.

Recurenta a arătat că soluţia de respingere a acestui motiv de nelegalitate este greşită, în condiţiile în care asigurarea dreptului de a susţine cererea de retrocedare este o condiţie extrinsecă a actului emis de Comisia Specială de Retrocedare.

Raportat la prevederile art. 176 din C. proc. civ., nerespectarea unor cerinţe legale extrinseci actului de procedură este sancţionată cu nulitatea, necondiţionată de dovedirea unei vătămări.

Totodată, încălcarea dreptului recurentei reclamante de a susţine cererea de retrocedare reprezintă o încălcare a dreptului la apărare, aspect ce determină nulitatea absolută a actului astfel emis, vătămarea suferită fiind mai presus de orice discuţie.

Recurenta a mai suţinut că, deşi a invocat şi argumentat motivul de nelegalitate privind lipsa motivării Deciziei nr. 558/26.03.2015, în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, în mod greşit prima instanţă a apreciat ca fiind neîntemeiată această critică.

Această obligaţie imperativă de motivare a actului administrativ emis de Comisia Specială de Retrocedare este reluată şi în cuprinsul art. 7 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea acestei comisii, aprobat prin H.G. nr. 1094/2005, care stabileşte în mod expres: "Comisia dispune, prin decizie motivată, cu privire la cererea cultului religios, respectiv a comunităţii minorităţii naţionale solicitante."

Raportat la aceste prevederi legale, recurenta a apreciat că actul administrativ contestat nu cuprinde motivele care au condus la soluţia de respingere a cererii de retrocedare, încălcând astfel prevederile legale exprese amintite anterior.

În opinia recurentei, argumentaţia în sensul că cererea de retrocedare a fost respinsă întrucât nu s-a făcut dovada recunoaşterii continuităţii entităţii juridice de drept privat de la care s-a preluat imobilul nu poate reprezenta o motivare în sensul dispoziţiilor legale anterior citate, în condiţiile în care dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în toate cazurile în care retrocedarea este cerută de către o altă entitate decât cea de la care s-a făcut preluarea.

În final, recurenta a apreciat că senţinţa instanţei de fond a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Recurenta a considerat că prin emiterea deciziei de respingere a cererii de retrocedare, a fost negat dreptul său de proprietate asupra imobilului revendicat, fiind, în consecinţă, lipsită de dreptul de folosinţă asupra acestuia.

Astfel, sumele au fost solicitate pentru repararea pagubei suferite, în condiţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, şi reprezintă sumele pe care recurenta reclamantă ar fi fost îndreptăţită să le primească cu titlu de cedare a folosinţei imobilului, începând cu data emiterii deciziei de respingere a cererii de retrocedare.

4. Apărările formulate de intimat

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Prealabil, instanţa de recurs reţine că recurenta reclamantă a declarat recurs în mod formal împotriva tuturor încheierilor premergătoare, nefiind formulate critici concrete în acest sens.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză.

Înalta Curte a arătat constant în jurisprudenţa sa că dispoziţiile legale mai sus menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă soluţia şi argumentarea o nemulţumesc pe recurentă, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Criticile recurentei privind reţinerea de către instanţa de fond a autorităţii de lucru judecat a sentinţei nr. 34/09.02.20215 a Curţii de Apel Constanţa au fost reiterate şi în susţinerea motivului de casare referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material şi vor fi avute în vedere la analiza acestui motiv de recurs.

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că reclamanta A. a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ Decizia nr. 558 din 26 martie 2015, prin care pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România a respins cererea de retrocedare a imobilului Sală de festivităţi "B.", situat în Botoşani, str. x, jud. Botoşani, pe motiv că nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 83/1999.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei, reţinând că problema titularului dreptului de proprietate asupra imobilului în discuţie la data preluării de către Statul Român a intrat în puterea de lucru judecat ca urmare a pronunţării sentinţei nr. 34 din 9.02.2015 a Curţii de Apel Suceava, rămasă definitivă prin Decizia nr. 948 din 7.03.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că imobilul solicitat nu a aparţinut cultului religios la momentul preluării abuzive. Prin hotârârile anterior precizate s-a reţinut că "Statutul Comunităţii evreieşti din Botoşani a fost adoptat la data de 4.01.1920, iar actul de vânzare–cumpărare prin care cele 197 persoane fizice, componente ale B. au cumpărat imobilul situat în Botoşani, str. x, a fost autentificat sub nr. x/21.08.1920, ulterior constituirii comunităţii evreieşti din Botoşani, iar prin actul de proprietate menţionat nu se face vorbire de cultul mozaic, ci de persoanele fizice cumpărătoare".

În acord cu judecătorul fondului şi contrar susţinerilor recurentei în sensul că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile legale privind autoritatea de lucru judecat deoarece nu există tripla identitate cerută de lege, instanţa de recurs constată incident efectul pozitiv al lucrului judecat statuat de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Aşa cum a subliniat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în jurisprudenţa sa, efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Prin urmare, la data trecerii în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951, prin sentinţa civilă nr. 389/08.03.1957 a Tribunalului Botoşani, imobilul situat în Botoşani, str. x nu aparţinea cultului religios mozaic, ci, aşa cum rezultă din actul de vânzare autentificat de Tribunalul Botoşani sub nr. x/21.08.1920, imobilul fusese cumpărat de 197 persoane fizice care compuneau societatea "B.".

Raportat cele statuate prin sentinţa nr. 34 din 9.02.2015 a Curţii de Apel Suceava cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie, înscrisurile depuse de recurenta reclamantă nu au relevanţă, având în vedere că, în relaţia dintre părţi, prezumţia lucrului judecat are caracter absolut. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a dezlegat jurisdicţional într-un prim litigiu va fi opus părţilor din acel litigiu şi succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluţionat.

Nefiind dovedită calitatea minorităţii evreieşti din Românie de fost proprietar al imobilului a cărei retrocedare se solicită, în mod corect prima instanţă a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999 potrivit cărora imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 se retrocedează foştilor proprietari, respingând acţiunea ca neîntemeiată.

Nefondate sunt şi criticile privind încălcarea şi greşita aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei speciale de retrocedare aprobat prin H.G. nr. 1094/2005, în sensul că autoritatea administrativă a omis să invite un reprezentant al recurentei reclamante pentru a susţine interesele A. în legătură cu cererea de retrocedare a imobilului revendicat.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, existenţa unui viciu în procedura administrativă nu constituie motiv de nulitate, având în vedere că a putut fi acoperit în etapele ulterioare ale procedurii şi nu s-a probat producerea unei vătămări care să afecteze dreptul în însăşi substanţa sa, astfel încât singurul remediu să fie anularea actului.

În condiţiile în care această obligaţie nu este prevăzută în mod expres de O.U.G. nr. 83/1999 sub sancţiunea nulităţii, se poate reţine incidenţa sancţiunii nulităţii virtuale numai în măsura în care reclamanta face dovada existenţei unei vătămări care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actului. Instanţa de recurs observă că reclamanta a avut posibilitatea de a depune toate înscrisurile de care a înţeles să se folosească în dovedirea pretenţiilor sale, astfel încât o astfel de vătămare nu există. Totodată, reclamanta nu a indicat o vătămare concretă, având posibilitatea de a-şi formula toate apărările pe care le-a considerat necesare şi în faţa instanţei de judecată.

Nu pot fi primite nici susţinerile privind nemotivarea actului administrativ contestat, având în vedere conţinutul Deciziei nr. 558/26.03.2015, din care rezultă situaţia de fapt şi temeiul juridic în raport cu care s-a dispus respingerea cererii de retrocedare depusă la A. cu privire la imobilul situat în municipiul Botoşani, str. x, fostă str. x.

Instanţa de recurs constată că decizia contestată este motivată, instituţia pârâtă precizând că cererea de retrocedare nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 83/1999 în raport cu actele depuse, întrucât nu a fost făcută dovada calităţii de persoană îndreptăţită care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate, respectiv a recunoaşterii continuităţii entităţii juridice de drept privat de la care s-au preluat bunurile de către stat.

În sfârşit, instanţa de control judiciar reţine că recurenta reclamantă nu este persoană vătămată în sensul dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 raportat la soluţia de respingere a acţiunii vizând anularea Deciziei nr. 558/26.03.2015 şi, prin urmare, nu are dreptul la despăgubiri în baza dispoziţiile legale anterior precizate.

Faţă de împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 126 din 19 noiembrie 2018 şi a încheierilor premergătoare pronunţate de Curtea de Apel Suceava – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 aprilie 2021.