Railway insurer's compensation claim forfeited after 90-day deadline; appeal upheld rejection

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta CNCF CFR S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 16362/13.08.2018 emise de pârât.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5193 din 10 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul CNCF CFR S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul CNCF CFR S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât a susţinut că cererea de plată a fost depusă la Fondul de Garantare la data de 30.10.2017, deci la un interval mai mic de un an de la data la care s-a produs evenimentul cauzator de prejudiciu şi de la data la care s-a cunoscut persoana care 1-a comis, respectiv persoana responsabilă civilmente.

Prin urmare, recurenta a apreciat că până la soluţionarea laturii penale de către Parchet, prin Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală dată de procuror sau prin rechizitoriu, urmat de sentinţa pronunţată de către instanţa de judecată, acţiunea este suspendată.

Recurenta a mai susţinut că nu a fost înştiinţată despre intrarea asigurătorului S.C. A. S.A. în faliment pentru a putea efectua cererea de plată în termenul de 90 de zile potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

4. Apărările intimatei-reclamante

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamanta CNCF CFR S.A. Bucureşti - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ Decizia nr. 16362/13.08.2018 emisă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei, reţinând, în esenţă, că cererea de plată înregistrată la FGA sub numărul x/03.11.2017 a fost depusă după împlinirea termenului de 90 zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 stabilesc procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului, în sensul că:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Altfel spus, Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea pretenţiilor formulate de creditorii de asigurări.

Totodată, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Art. 22 alin. (1) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că "indemnizaţiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice şi/sau juridice, potrivit condiţiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme.".

Procedura administrativă de plată a despăgubirilor a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanţă întemeiat pe o poliţă de asigurare emisă de un asigurător aflat în faliment.

Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor nu poate exclude respectarea unor proceduri administrative prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluţionării amiabile, cu celeritate, a pretenţiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanţelor de judecată.

Aşadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi.

Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi ale actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Se observă astfel că termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi de art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie.

În acest context, instanţa de recurs reţine că deschiderea procedurii de faliment împotriva S.C. A. S.A. s-a realizat prin încheierea din data de 16.02.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Sibiu, devenind definitivă la data de 17.03.2017, iar evenimentul rutier din care a rezultat prejudiciul a cărei reparare o solicită reclamanta a avut loc la 13.01.2017.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a reţinut că reclamanta a formulat cererea de plată după împlinirea termenului de decădere de 90 zile stabilite expres şi imperativ de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în condiţiile în care acest termen a început să curgă de la data de 17.03.2017, iar reclamanta a sesizat FGA cu cererea de plată la data de 03.11.2017.

Nu au relevanţă demersurile făcute de reclamantă în faţa organelor de cercetare penală şi nici faptul că nu a cunoscut data deschiderii procedurii de insolvenţă a asigurătorului A., câtă vreme persoana care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment nu este exonerată de obligaţia de a formula cererea de plată în condiţiile şi termenele reglementate de art. 14 din Legea nr. 215/2015.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale în prezenta speţă, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate CFR S.A. - Sucursala Regională de Căi Ferate Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 5193 din 10 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 aprilie 2021.