Data protection authority's reply is non-actionable opinion; annulment claim inadmissible

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, solicitând ca instanţa să dispună anularea avizului ce i-a fost comunicat la data de 24.04.2018, cu consecinţa obligării pârâtei să emită un aviz care să constate faptul că dispoziţiile art. 16 alin. (64) din Titlul VII al Legii 247/2005 (forma în vigoare până la adoptarea Legii 165/2013) nu constituie un temei juridic suficient, de natură a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal, pentru a permite comunicarea către evaluator a unor contracte de vânzare-cumpărare, încheiate între persoane fără legătură cu procedura la care se referă legea.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4730 din 19 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamanta A., pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).

În susţinerea recursului, reclamanta a criticat reţinerea primei instanţe potrivit căreia avizul este doar unul facultativ, un punct de vedere al autorităţii.

Recurenta a arătat că răspunsul primit de la pârâtă reprezintă punctul de vedere al unicei autorităţi de supraveghere naţionale în domeniu, stabilite ca atare de legislaţia europenă, legislaţie care instituie principiul încrederii legitime, principiu ce statuează că dacă o interpretare este dată de organul competent, cetăţeanul este în drept să o utilizeze fără ca ulterior să i se poată reproşa faptul că interpretarea nu a fost corectă.

Recurenta a contestat şi concluzia primei instanţe în sensul că avizul nu ar fi de natură să producă efecte juridice prin el însuşi, susţinând că efectul unui aviz ilegal este nerespectarea/încălcarea/restrângerea dreptului nepatrimonial de a solicita şi primi avizul, în condiţiile stabilite de lege.

În continuare, recurenta reclamantă a arătat că în mod greşit a reţinut instanţa de fond faptul că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată este art. 18 alin. (1) din Legea 677/2001. Nici în cererea de chemare în judecată, nici prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta nu face referire la acest text legal.

Singura care a adus în discuţie acest aspect a fost intimata-pârâtă, aşa cum rezultă chiar de la pagina 5 a hotărârii în care instanţa reţine că intimata a informat reclamanta că poate formula plângere în temeiul acelui text.

Temeiul acţiunii introductive este bazat exclusiv pe dispoziţiile Legii 554/2004 şi este indicat în al doilea paragraf al cererii de chemare în judecată.

Recurenta a mai precizat că a criticat conţinutul avizului ca fiind ilegal şi a arătat că un aviz ilegal îi încalcă dreptul prevăzut de lege, neexistând contradicţie între ilegalitatea conţinutului (soluţiei juridice) avizului şi încălcarea dreptului său.

În final, recurenta reclamantă a criticat reţinerea primei instanţe potrivit căreia avizele ar putea fi contestate cel mult împreună cu actul administrativ vătămător emis în baza acestora.

În opinia recurentei, textul de lege nu condiţionează emiterea avizului de existenţa vreunui alt act sau al vreunei vătămări, situaţie în care instanţa de fond restrânge sfera controlului judiciar, acolo unde legiuitorul nu face nicio distincţie.

Faţă de argumentele invocate, recurenta a solicitat admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională de Supraveghere şi Prelucrare a Datelor cu Caracter Personal a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a avocatului semnatar al cererii de recurs, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată prin prisma cadrului legal incident speţei deduse judecăţii, precum şi prin raportare la criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Recurenta-reclamantă A. s-a adresat Autorităţii de supraveghere cu adresa înregistrată sub nr. x/26.03.2018 prin care a solicitat, în temeiul art. 21 alin. (3) lit. i) din Legea nr. 677/2001, emiterea unui aviz cu privire la dispoziţiile art. 16 alin. (64) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, introdus prin O.U.G. nr. 209/2005 şi să i se comunice dacă "este textul de lege invocat un temei juridic suficient, de natură a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal, pentru a permite comunicarea către evaluator a unor contracte de vânzare-cumpărare, cuprinzând date cu caracter personal, încheiate între persoane fără legătură cu procedura la care se referă legea".

Prin adresa înregistrată sub nr. x/23.04.2018 Autoritatea de supraveghere i-a răspuns recurentei-reclamante că Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, modificată şi completată, stabileşte condiţiile în care datele cu caracter personal pot fi prelucrate (inclusiv dezvăluite). Potrivit dispoziţiilor acestei legi, regula generală ce guvernează prelucrarea datelor personale este consimţământul persoanei în cauză, dat în mod expres şi neechivoc, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 677/2001, excepţie făcând prelucrarea datelor potrivit prevederilor alin. (2) al aceluiaşi articol.

Referitor la dispoziţiile art. 16 (inclusiv alin. (6)4 al acestui articol) din Titlul VII, Capitolul V al Legii nr. 247/2005, i s-a precizat că acestea sunt în prezent abrogate prin art. 50 lit. c) din Capitolul VI din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

De asemenea, în adresa de răspuns, autoritatea pârâtă a comunicat reclamantei faptul că datele cu caracter personal pot fi prelucrate (inclusiv dezvăluite) de către un operator, fără consimţământul persoanei vizate, atunci când prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligaţii legale a operatorului, reclamanta fiind informată şi asupra drepturilor de care beneficiază potrivit Legii nr. 677/2001, a modului de exercitare precum şi despre procedura prevăzută de art. 25 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege.

Prin adresa nr. x ANSPDCP a răspuns la plângerea prealabilă formulată de reclamantă.

Recurenta-reclamantă a contestat în instanţă răspunsurile primite de la Autoritatea Naţională de Supraveghere şi Prelucrare a Datelor cu Caracter Personal, solicitând instanţei să oblige autoritate pârâtă la emiterea unui aviz care să constate faptul că dispoziţiile art. 16 alin. (6)4 din Titlul VII al Legii 247/2005 (forma în vigoare până la adoptarea Legii 165/2013) nu constituie un temei juridic suficient, de natură a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal, pentru a permite comunicarea către evaluator a unor contracte de vânzare-cumpărare, încheiate între persoane fără legătură cu procedura la care se referă legea.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei ca inadmisibilă, soluţie însuşită şi de intanţa de recurs.

În acord cu judecătorul fondului, condiţia esenţială de atacare a unui act în faţa instanţei de contencios administrativ este aceea ca actul atacat să aibă caracter de act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, care stipulează că prin act administrativ se înţelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ".

Analizând conţinutul adresei autorităţii pârâte, Înalta Curte constată că aceasta nu întruneşte toate caracterele juridice ale actului administrativ, aşa cum sunt trasate în definiţia legală cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, lipsindu-i dimensiunea de a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, cu alte cuvinte, de a produce, prin el însuşi, efecte juridice.

Astfel, deşi adresa reprezintă un act unilateral, emis de o autoritate publică, conţinutul său nu dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, limitându-se la a comunica reclamantei un punct de vedere asupra unor chestiuni legate de protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal. Cu alte cuvinte, actul contestat în cauză are caracterul unei informări a reclamantei asupra unor drepturi care sunt stabilite prin lege, fără a dispune măsuri în regim de putere publică.

Înalta Curte apreciază că este nefondată susţinerea recurentei-reclamante cu privire la efectele juridice produse de adresa a cărei anulare se solicită, în sensul că efectul unui aviz ilegal este nerespectarea/încălcarea/restrângerea dreptului nepatrimonial de a solicita şi primi avizul. Aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, din cuprinsul Legii nr. 677/2001 rezultă că actul normativ nu garantează reclamantei dreptul de a obţine un aviz în forma dorită de aceasta, ci doar dreptul de a solicita şi de a i se comunica avizul asupra unor chestiuni legate de protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 raportat la prevederile art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 4730 din 19 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 aprilie 2021.