CASCO claim reduced to insurer's estimated repair cost; insured's challenge rejected

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 5950/19.05.2017 emise de pârât.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1603 din 03 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs reclamantul A., solicitând casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, anularea deciziei nr. 5950/19.05.2017, cu consecinţa obligării intimatului la plata sumei de 1820,05 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor pentru autoturismul avariat.

În motivarea recursului, s-a arătat – în esenţă – că în mod greşit instanţa de fond a respins contestaţia formulată fără a ţine seama de faptul că, deşi în cuprinsul poliţei de asigurare se menţionează "service recomandat", în absenţa individualizării service-lor agreate reclamantul a efectuat reparaţiile într-o unitate cu profil service, respectiv S.C. B. S.R.L., şi a depus la dosarul cauzei documente justificative pentru suma solicitată de la intimat, respectiv calculaţie reparaţie, defalcată pe tipurile de lucrări efectuate, în sistem AUDATEX, precum şi facturile aferente.

Recurentul reclamant a invocat şi dispoziţiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi prevederile art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, apreciind că, din interpretarea logică şi sistematică a acestor norme, rezultă că intimatul garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a afectuat reparaţiile necesare.

Astfel, în lipsa unui temei legal, nu poate fi validat demersul intimatului de a reduce cunatumul despăgubirii la un plafon pe care aceasta îl apreciază serios, rezonabil, chiar şi în contextul în care pentru a efectua această operaţiune ar avea în vedere un criteriu obiectiv, şi anume preţurile practicate de unităţile service agreate.

Recurentul reclamant a mai arătat că, din decizia contesată şi din documentaţia administrativă ce a stat la baza emiterii acesteia, se observă că diferenţa respinsă la plată rezultă din reducerea contravalorii manoperei şi a pieselor, însă nu reiese modalitatea de determinare în concret a acesteia şi nici elementele la care intimatul s-a raportat.

Recurentul a considerat că, în lipsa unor astfel de repere, nu se poate verifica dacă FGA s-a raportat la criterii obiective şi echidistante şi dacă a asigurat o despăgubire justă şi rezonabilă.

Art. 18 din Norma ASF nr. 16/2015 nu poate fi interpretat, în opinia recurentului, în sensul unui temei pentru reducerea cuantumului despăgubirilor până la un prag apreciat just de către intimată.

Totodată, având în vedere că cererea de despăgubire a fost formulată după data efectuării reparaţiilor de unitatea reparatoare, intimatul avea obligaţia să procedeze la soluţionarea cererii de plată în baza documentelor justificative eliberate de unitatea de specialitate, nemaiexistând în legislaţie o reglementare care să impună analizarea preţurilor practicate în funcţie de un anumit statut al unităţii reparatoare respective, alin. (5) al art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014 fiind abrogat la data de 16 ianuarie 2015 prin Norma ASF nr. 2/2015.

În final, recurentul reclamant a arătat că suma de 1820,05 RON este o creanţă de asigurare, astfel cum aceasta este definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, derivând din contractul de asigurare casco forfetar încheiat.

4. Apărările formulate de intimat

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu anularea Deciziei nr. 5950 din 19 mai 2017 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguratilor, prin care a fost admisă cererea de plată formulată de către reclamantul A., pentru suma de 995,56 RON, şi a fost respinsă cererea de plată, cu privire la suma de 864,49 RON, reprezentând diferenţa dintre suma solicitată şi cea acordată, cu motivarea că, reparaţia a fost efectuată de o unitate service nerecomandată de asigurător, despăgubirea fiind calculată în baza sistemului de specialitate AUDATEX, acesta fiind o bază de date acceptată de către toţi asiguratorii şi de unităţile de reparaţie şi care furnizează informaţii uniforme pentru toate părţile implicate în procesul prelucrare a daunelor auto.

Pretenţiile reclamantului s-au întemeiat pe faptul că, la momentul producerii accidentului, autoturismul avariat, marca x, cu nr. de înmatriculare x, era asigurat Casco la asigurătorul C. S.A. conform poliţei de asigurare nr. x/10.12.2014.

Prima instanţă a respins ca nefondată acţiunea reclamantului, reţinând că autoritatea pârâtă a procedat corect prin raportare la prevederilor cap. 9 din condiţiile de asigurare - clauza "service recomandat".

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de recurs reţine că în condiţiile de asigurare la clauza "service recomandat" părţile au convenit în mod expres:

Pct. 9.1. "prin menţionarea expresă în poliţa si în schimbul acordării unei reduceri de primă, Asiguratul acceptă ca în cazul unei eventuale daune, reparaţia autovehiculului să se facă la unitatea reparatoare recomandată de Asigurător."

Pct. 9.2: "dacă Asiguratul a aderat la prezenta clauza, reparaţia poate fi făcută si în altă unitate reparatoare decât cea recomandată de asigurător, dar în acest caz, cuantumul despăgubirii se va calcula pe baza devizelor estimative de reparaţie emise potrivit evaluării Asigurătorului, în concordanţă cu avariile consemnate în procesele-verbale de constatare (devizele estimative vor cuprinde: piesele, materialele si costurile manoperei practicate de unitatea reparatoare recomandat, necesare readucerii autovehiculul avariat la starea de dinaintea producerii evenimentului asigurat".

Potrivit prevederilor mai sus citate, reclamantul avea obligaţia de a efectua reparaţia autovehiculului avariat la o unitate reparatoare recomandată de asigurător, în caz contrar cuantumul despăgubirii determinându-se pe baza unui deviz estimativ întocmit de asigurător, în speţă despăgubirea fiind calculată în baza evaluării în sistem Audatex al FGA.

Este adevărată aprecierea recurentului în sensul că intimatul, în aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi prevederile art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, are obligaţia de a acorda despăgubirile ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a afectuat reparaţiile necesare, însă valoarea despăgubirilor va fi calculată potrivit condiţiilor de asigurare semnate şi asumate cu ocazia încheierii contractului CASCO.

Întrucât recurentul reclamant nu a reparat autoturismul într-o unitate recomandată de asigurător, sunt incidente prevederile cuprinse la pct. 9.2. - Cap. 9 din contractul CASCO. Potrivit acestor clauze, asigurătorul nu a exclus dreptul asiguratului de a efectua reparaţia la orice altă unitate reparatoare la alegerea acestuia din urmă, însă valoarea despăgubirii în acest caz se va stabili pe baza devizului estimativ şi nu al contravalorii reparaţiei efectuate în concret.

Instanţa de recurs reţine că art. 51 alin. (5) din Norma ASF nr. 23/2014 invocat de recurentă a fost abrogat înaintea formulării cererii de plată de către reclamantă (prin Norma ASF nr. 2/2015), nefiind incident speţei, stabilirea despăgubirilor fiind efectuată conform evaluării în sistem Audatex în baza prevederilor din contractul de asigurare.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă, este legală, raportat la situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 213/2015, în baza cărora sunt formulate cererile de plată.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1603 din 03 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 aprilie 2021.