Suspension of administrative act: failure to prove imminent damage despite apparent reorganization legality violations

Şedinţa publică din data de 30 martie 2021

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 25.05.2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României, solicitând suspendarea executării Hotărârii Guvernului nr. 380/2020, privind modificarea Hotărârii Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 408/18.05.2020.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 679 din data de 30 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei de interes şi lipsei de obiect.

A admis cererea de intervenţie accesorie.

A respins cererea de suspendare, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenientul accesoriu Ministerul Finantelor Publice, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 679 din data de 30 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamantul A., pârâtul Guvernul României şi intervenientul Ministerul Finanţelor Publice.

A. Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în urma rejudecării cauzei să se admită cererea sa de suspendare a executării H.G. nr. 380/2020.

În susţinerea cererii de recurs, reclamantul a susţinut următoarele critici:

În prealabil recurentul-reclamant subliniază că au existat acţiuni cu acelaşi obiect care au fost promovate şi de alţi colegi, cazuri în care instanţa admiţând cererile de suspendare dovedeşte faptul că demersul său nu este unul singular şi susţin motivele invocate de el în formularea cererii de chemare în judecată. În acest sens a indicat dosarele nr. x/2020 şi nr. y/2020 soluţionate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi a susţinut că motivele care au determinat Curtea de Apel Bucureşti să suspende în parte executarea H.G. nr. 380/2020 în cele două cauze menţionate au aplicabilitate şi în prezenta cauză.

Prin sentinţa supusă recursului, instanţa de fond a considerat că nu este îndeplinită a doua condiţie, impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, însă susţine acesta, este evident că desfiinţarea direcţiei conduse şi de reclamant, care a ocupat funcţia de director general adjunct, are ca efect direct desfiinţarea implicită a funcţiei, cu consecinţa pierderii locului de muncă şi a veniturilor salariale, lucru reţinut si de instanţa de fond atunci când a respins, in mod corect excepţia lipsei de interes cererii de suspendare invocata de intimatul parat Guvernul României in fondul cauzei.

Una dintre cele mai importante pierderi, atât pentru el, cât şi pentru "părţile interesate" de activitatea direcţiei şi a ministerului este stabilitatea în funcţia publică, aceasta fiind o trăsătură care caracterizează exercitarea funcţiei publice şi statutul funcţionarului public.

Totodată arată recurentul-reclamant că are loc o creştere a gradului de stres la care este supus, care este, oricum, foarte mare având în vedere că Ministerul Finanţelor Publice se subsumează conceptului de "instituţie fundamentală a statului", astfel cum acesta a fost circumstanţiat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, activitatea curentă fiind de o complexitate deosebită şi implicând responsabilităţi uriaşe, exercitând totodată atribuţiile de analiza şi avizare a bugetelor societăţilor la care statul are calitatea de acţionar majoritar.

O altă critică pe care o aduce sentinţei de fond este modul în care aceasta a soluţionat (înlăturat) motivele ce demonstrează fără echivoc periclitarea gravă a avuţiei statului invocate în cererea de suspendare ce a fost insotita de probele depuse ca probatoriu reprezentate de adresele oficiale, unele dintre acestea fiind insuşite chiar de către Ministrul Transporturilor, Infrastructurii si Societăţii Informaţionale - B. şi de Ministrul Finanţelor Publice - C..

Faţă de această critică, recurentul susţine că opinia instanţei, cum ca acestea reprezintă "numai o opinie a reclamantului, fara nicio referire la vreo proba in acest sens" este total eronată. Sub acest aspect recurentul a reiterat o serie de chestiuni în legătură cu procedurile de adoptare, rectificare ale bugetului de stat în urma emiterii hotărârii de guvern, în sensul de a arătat existenţa unei periclitări a "avuţiei statului".

Un alt aspect de nelegalitate a hotărârii recurate vizează modul de în care instanţa a omis complet motivul invocat de subsemnatul cu privire la iminenta riscului de pierdere a postului, risc mai mult decât iminent astăzi având in vedere că, afirmă recurentul, este pus în imposibilitatea de a reveni la funcţia publică ocupată şi în prezent işi desfăşoară activitatea remunerată ca personal contractual pe perioada determinată în cadrul cabinetului unui demnitar, iar in conformitate cu prevederile Codului administrativ contractul putând înceta oricând, ceea ce îl va duce la imposibilitatea asigurării veniturilor/reluării activităţii de funcţionar public.

Recurentul apreciază că sentinţa recurată este contradictorie deoarece, aceasta când respinge excepţia lipsei de interes, instanţa de fond consideră că subsemnatul justific un interes şi cu toate acestea în mod paradoxal, Curtea nu apreciază că pierderea postului său are un caracter iminent.

În drept, recurentul-reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat.

B. Prin cererea de recurs, pârâtul Guvernul României a solicitat admiterea recursului, casarea în parte sentinţei recurate şi în principal admiterea excepţiei lipsei de obiect, cu consecinţa respingerii cererii de suspendare ca fiind lipsită de obiect, iar în subsidiar înlăturarea considerentelor referitoare la cazul bine justificat.

În susţinerea cererii de recurs, reclamantul a susţinut următoarele critici:â

In cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., învederează instanţei de recurs că hotărârea judecătorului fondului este criticabilă, în primul rând, pentru modalitatea în care a fost soluţionată excepţia lipsei de obiect

Prima instanţă a respins nejustificat excepţia lipsei de obiect, deşi a arătat în apărările formulate că, în raport de: (i) prezumţia de legalitate a actului administrativ, (ii) termenul prevăzut de art. II al H.G. nr. 380/2020, respectiv maximum 45 de zile de la intrarea în vigoare pentru aplicarea procedurilor legale privind reorganizarea M.F.P. şi de faptul că (iii) nu exista o piedică legală care să oprească procesul de restructurare şi de punere în executare a H.G. nr. 380/2020, M.F.P. a procedat la implementarea dispoziţiilor cuprinse în H.G. nr. 380/2020, prin emiterea Ordinului nr. 2067/26.06.2020 - act administrativ ulterior, de sine stătător, ce produce propriile efecte juridice (în sensul aprobării noului stat de funcţii).

Ţinând cont de această nouă situaţie de fapt şi de drept, rezultă că suspendarea H.G. nr. 380/2020 a rămas fără obiect prin adoptarea Ordinului nr. 2067/26.06.2020.

Cu privire la considerentele apreciate ca fiind vătămătoare, faţă de cele arătate de către judecătorul fondului: "(...) pe de altă parte, în cazul în care s-ar admite prezenta cerere de suspendare, din interpretarea logico-sistematică şi teleologică a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi art. 66 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, rezultă cu certitudine că, pe durata suspendării, actul normativ este considerat ca neaflându-se în vigoare, el neproducând, deci, niciun fel de efecte juridice în această perioadă, astfel că nu prezintă relevanţă emiterea Ordinului nr. 2067/26.06.2020 (prin care s-a aprobat noul stat de juneţii)".

Ca o primă remarcă, invederează că dispoziţiile art. 66 din Legea nr. 24/2000 nu au incidenţă în prezenta cauză. art. 66, la care face trimitere judecătorul fondului, priveşte suspendarea efectelor unui act administrativ normativ pe cale administrativă, prin emiterea unui nou act administrativ.

Ori, în prezenta cauză este în discuţie suspendarea judiciară a efectelor unui act administrativ. Pe de altă parte, este evident că suspendarea efectelor unui act administrativ se traduce în plan juridic prin inactivitatea acelui act administrativ pe perioada suspendării. Însă, această inactivitate trebuie evaluată şi raportată la valenţa executorie a actului administrativ în discuţie, la momentul suspendării, respectiv dacă în acel moment actul administrativ are aptitudinea de a mai produce efecte juridice.

Astfel, trebuia remarcat că tocmai acest aspect a fost invocat de către Guvernul României şi M.F.P., respectiv epuizarea efectelor H.G. nr. 380/2020 prin apariţia Ordinului nr. 2067/26.06.2020, instanţa urmând să observe că toate efectele aduse în discuţie de către reclamant ca având caracter vătămător în ceea ce-1 priveşte, sunt în realitate efectele Ordinului nr. 2067/26.06.2020 şi a actelor subsecvente acestui, necontestate de către partea adversă.

Recurentul, apreciază că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu depăşirea limitelor legale de analiză reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

In cadrul procedurii speciale fundamentate pe art. 14 din Legea nr. 554/2004, competenta instanţei de judecată este limitată exclusiv la "pipăirea fondului", fără a avea posibilitatea analizării tuturor motivelor ce vizează pe fond pretinsa nelegalitate a actului administrativ contestat.

Învederează instanţei de recurs că înscrisurile depuse, coroborate cu textele de lege incidente, demonstrează că nu există puternice şi evidente suspiciuni de nelegalitate la nivelul împrejurărilor emiterii actului administrativ, cu atât mai mult dacă luăm în considerare avizele favorabile emise de instituţiile avizatoare implicate în procedura adoptării, care întăresc prezumţia de legalitate a actului administrativ.

Prin reţinerea unui caz bine justificat, raportat la elementele identificate, aprecierea instanţei de fond în acest stadiu echivalează cu o veritabilă prejudecare a fondului. Prima instanţă era datoare să pronunţe o hotărâre rezumându-se la argumentele juridice prezentate şi sumar probate, de natură a configura, printr-o aparenţă de valabilitate, o îndoială serioasă în ceea ce priveşte legalitatea actului administrativ a cărui suspendare a fost solicitată.

De asemenea, instanţa de fond avea sarcina de a observa cu prioritate incidenţa prezumţiei de legalitate a actului administrativ, respectiv limitarea competenţei sale la a verifica, la nivel de aparenţă, existenţa unor indicii de necombătut, de natură a înlătura pe cale de excepţie, în mod temporar, incidenţa acestei prezumţii. Ori, analiza efectuată de către prima instanţă, deşi trebuia să fie sumară reprezintă în realitate o veritabilă statuare pe fond a unor aspecte calificate ca fiind argumente de nelegalitate a actului administrativ, cu depăşirea evidenţă a limitelor controlului cu care judecătorul fondului a fost învestit.

Prima instanţă apreciază în mod nelegal şi netemeinic, statuând pe fondul aspectelor juridice puse în discuţie, că nu a fost respectat termenul de 6 luni prevăzut de art. 518 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu completările ulterioare, care dispune "Reorganizarea activităţii autorităţii sau instituţiei publice are loc în situaţii temeinic justificate cel mult o dată într-sun interval de 6 luni consecutive, cu excepţia situaţiei în care intervin modificări legislative care determină necesitatea reorganizării acestora".

Prima instanţă reţine în mod nelegal şi netemeinic încălcarea prevederilor Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică şi a prevederilor H.G. nr. 561/2009.

De asemenea reţine în mod nelegal şi netemeinic aparenta încălcare a prevederilor art. 487 - 489 din Codul administrativ, privind obligativitatea consultării comisiei paritare.

În drept, recurentul-pârât a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

C. Prin cererea de recurs, intervenientul Ministerul Finanţelor a solicitat admiterea recursului, casarea în parte sentinţei recurate şi în principal admiterea excepţiei lipsei de obiect, cu consecinţa respingerii cererii de suspendare ca fiind lipsită de obiect, în subsidiar înlăturarea considerentelor reţinute în respingerea excepţiei lipsei de obiect şi înlocuirea acestora cu considerentele invocate de recurent, iar în ceea ce priveşte considerentele privitoare la cazul bine justificat, solicită să fie înlocuite cu propriile considerente iar în subsidiar înlăturarea considerentelor referitoare la cazul bine justificat.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de obiect, recurentul-intervenient apreciază nelegală şi netemeinica reţinerea instanţei de judecata cu privire la faptul ca excepţia trebuie respinsă având în vedere că implementarea procesului de reorganizare este în derulare. După cum a arătat, susţine recurentul, actul administrativ normativ în discuţie nu mai este susceptibil de executare, efectele sale juridice fiind epuizate. Având in vedere că măsura suspendării operează pentru viitor, temporizând producerea unor consecinţe juridice ale unui act administrativ potenţial vătămător, apreciem că în raport de obiectul prezentei acţiuni, suspendarea este lipsită ab initio de o cerinţa esenţială, existenţa unui act administrativ care să nu fi fost deja executat.

Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 194 lit. c) C. proc. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, solicită admiterea recursului sub acest aspect, in sensul admiterii excepţiei lipsei de obiect a cererii de suspendare a H.G. nr. 380/2020 in raport de actele administrative ulterioare emise de MFP, fata de stadiul procedurii de reorganizare.

Instanţa a pronunţat hotărârea recurată cu depăşirea limitelor legale de analiza reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

In cadrul procedurii speciale fundamentate pe art. 14 din Legea nr. 554/2004, competenta instanţei de judecata este limitata exclusiv la "pipairea fondului", fara a avea posibilitatea analizării tuturor motivelor ce vizează pe fond pretinsa nelegalitate a actului administrativ contestat.

Mai susţine intervenientul că nu este dovedită îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat, instanţa de fond reţinând în mod nelegal acest aspect.

Instanţa a apreciat în mod nelegal şi netemeinic, statuând pe fondul aspectelor juridice puse în discuţie, ca nu a fost respectat termenul de 6 luni prevăzut de art. 518 alin. (6) din Ordonanţa de urgenţă a GuvernuIui nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu completările ulterioare, care dispune: "Reorganizarea activităţii autorităţii sau instituţiei publice are loc în situaţii temeinic justificate cel mult o dată într-un interval de 6 luni consecutive, cu excepţia situaţiei în care intervin modificări legislative care detrmină necesitatea reorganizării acestora."

Prima instanţa retine în mod nelegal şi netemeinic încălcarea prevederilor Legii nr. 52/2003 privind transparenţa decizionala în administraţia publică şi prevederile H.G. nr. 561/2009

Instanţa consideră că H.G. nr. 380/2020 a fost adoptată fără respectarea termenului de 10 zile in care pot fi formulate propuneri şi observaţii, nearătându-se urgenţa şi fără a se răspunde observaţiilor formulate de structura de resurse umane din cadrul MFP.

Şi in aceasta privinţa, subliniază recurentul interpretarea părtinitoare şi in afara cadrului legal reglementat de art. 14 din legea contenciosului administrativ, instanţa neindicand care este aparenta de nelegalitate in raport de dispoziile art. 3 lit. e) din Legea nr. 52/2003 care reglementează obligaţia de transparenţă - obligaţia autorităţilor administraţiei publice de a informa şi de a supune dezbaterii publice proiectele de acte normative, de a permite accesul la luarea deciziilor administrative şi la minutele şedinţelor publice.

Mai susţine acesta că, prima instanţă reţine în mod nelegal şi netemeinic aparenta încălcare a prevederilor art. 487 - 489 din Codul administrativ, privind obligativitatea consultării comisiei paritare.

În drept, recurentul-intervenient a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

4. Apărările intimaţilor

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, înregistrată la dosarul cauzei la data de 18.11.2020, prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate de pârât şi intervenient, ca nefondate.

Intimatul-intervenient Ministerul Finanţelor Publice a depus întâmpinare, înregistrată la dosarul cauzei la data de 21.11.2020, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate de părţi, Înalta Curte constată că toate cele trei recursuri declarate de reclamantul A., pârâtul Guvernul României şi intimatul Ministerul Finanţelor Publice sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte situaţia de fapt în urma căreia reclamantul a solicitat suspendarea executării H.G. nr. 380/2020 se reţine că acest act normativ a fost adoptat în şedinţa de Guvern la 14.05.2020, iar prin acesta s-a dispus reorganizarea Ministerului Finanţelor Publice fără ca această reorganizare să mai cuprindă şi Direcţiei generale de legislaţie şi reglementare în domeniul activelor statului din MFP, birou în cadrul căruia recurentul-reclamant îşi desfăşura activitatea.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a pronunţat o soluţie temeinică şi legală cu privire la toate argumentele emise de reclamant în susţinerea cererii sale, precum şi în raport de toate apărările emise de pârâtul Guvernul României şi intervenientul Ministerul Finanţelor.

În ceea ce priveşte recursul reclamantului, Înalta Curte constată că se desprind trei idei pricipale în critica pe care acesta o dezvoltă faţă de sentinţa recurată: existenţa unor litigii în care funcţionari publici din cadrul organismelor MFP au solicitat suspendarea H.G. nr. 380/2020 iar hotărârile judecătoreşti le-au admis cererile, analizarea injustă a condiţiilor pe care reclamantul le-a prezentat în dovedirea existenţei unei pagube iminente şi existenţa unei contradicţii între respingerea excepţiei lipsei de interes şi interesul pe care acesta îl are în promovarea acţiunii în ideea că interesul său are un caracter de apărarea a pagubei ce i-ar fi cauzată prin menţinerea în executare a actului normativ contestat.

Înalta Curte subliniază că în ceea ce priveşte argumentele recurentului-reclamant întemeiate pe existenţa unor hotărâri judecătoreşti favorabile în cauze similare, în dreptul românesc, materializat prin jurisprudenţa sa constată, instituţia precedentului judiciar nu există. Astfel că, o instanţă investită cu o cerere de chemare în judecată are obligaţia să efectueze o verificare judicioasă a cauzei, neinfluenţată de existenţa vreunei cauze similare, practic fiecare judecător investit cu soluţionarea unei cauze având obligaţia legală proprie de a explica şi intepreta legea, precum şi prin a completa legea apelând la principiile dreptului, cu scopul clar ca la finalul procesului să ajungă la o soluţie juridică adaptată speţei concrete dedusă judecăţii. Este adevărat că în unele cauze litigioase se poate face referire la existenţa unei practici judiciare constante, ori la apelarea unor raţionamente juridice similare adoptate în alte cauze, însă numai după ce judecătorul investit cu soluţionarea cauzei aduce propriul său raţionament juridic şi confirmă efectuarea unei analize proprii, care este similară şi adoptată în alte cauze.

În raport de particularităţile speţei, un argument în plus, că apelarea la jurisprudenţă în cazul de faţă nu se poate face, nici măcar în maniera arătată mai sus, respectiv de similitudine de raţionament juridic, este faptul că soluţia de respingere pronunţată de instanţa este întemeiată pe neîndeplinirea condiţiei dovedirii existenţei unei pagube iminente. Or, analiza îndeplinirii acestei condiţii are învedere aspecte particulare ficărui subiect procesual în parte, mai cu seamă când reclamantul are calitatea de persoană fizică, cum este în cazul de faţă.

Aşadar faţă de această primă critică, conform căreia instanţa de fond nu s-a raportat pentru soluţionarea cauzei la soluţiile adoptate în două cauze similare, în care s-a dispus suspendarea executării H.G. nr. 380/2020 nu sunt fondate.

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi care vizează raţionamentul că existând interes există implicit şi o pagubă iminentă ce i s-ar produce reclamantului prin pierderea postului, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant oferă o interpretare proprie noţiunii de interes, în contextul soluţionării excepţiei lipsei de interes de către instanţa de fond. În conformitate cu prevederile art. 33 din C. proc. civ.. interesul de a acţiona reprezintă o condiţie prioritară, care oferă celui ce se consideră vătămat într-un drept al său, sau un interes legitim să introducă pe rolul unei instanţe de judecată o cerere de chemare în judecată. În acest sens: "Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara."

Instanţa de fond a soluţionat excepţia lipsei de interes în raport de criteriile stabilite de textul de lege enunţat mai sus pronunţând în raport de argumentele oferite în considerentele sentinţei recurate o soluţie temeinică şi legală. În schimb critica recurentului-reclamant conform căreia există o contradicţie în considerentele sentinţei recurate în sensul că pe de-o parte instanţa de fond constată că există interes, iar pe de altă parte nu reţine că pierderea postului nu are un caracter iminent confirmă că există o neînţelegere din partea reclamantului modului de soluţionare a unei excepţii şi analiza pe fond a cauzei, ca două etape distincte în procedura judiciară de soluţionare a unei cauze.

În concluzie instanţa de recurs apreciază şi această critică nefondată şi constată că nu există motive contradictorii sau străine de natura cauzei în cuprinsul sentinţei recurate, instanţa de fond pronunţând o hotărâre conform exigenţelor instituite de către art. 425 Cond proc. civ.

În ceea ce priveşte critica privitoare la modul în care instanţa de fond a analizat condiţia prevenirii unei pagube iminente, critică întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază de asemenea că aceasta este o critică nefondată.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Măsura suspendării poate depăşi acest moment dacă cererea prin care se solicită suspendarea executării actului administrativ contestat este întemeiată pe dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi formulată concomitent sau ulterior învestirii instanţei cu acţiunea în anulare, în această ipoteză dispunându-se până la soluţionarea definitivă a cauzei, situaţie în care ne aflăm în prezentul litigiu.

Pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv existenţa cazului bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ. Această condiţie este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Cu privire la această condiţie, Înalta Curte constată că instanţa de fond a efectuat o analiză judicioasă a cauzei şi a arătat în mod temeinic şi legal, că în speţă condiţia cazului bine justificat este îndeplinită.

În argumentarea opiniei sale conform căreia condiţia cazului bine justificat este îndeplinită, instanţa de fond a reţinut în mod corect că: Hotărârea Guvernului nr. 380/2020 a fost adoptată cu încălcarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 518 alin. (6) din Codul administrativ (termen care s-a fi împlinit în data de 12.07.2020, raportat la Hotărârea Guvernului nr. 8/2020) şi că nu există un act normativ cu forţă juridică superioară care să fi impus o nouă reorganizare mai devreme de termenul minim de 6 luni, reprezintă o aparentă nelegalitate a acestuia; aparent, Hotărârea Guvernului nr. 380/2020 s-a adoptat cu nerespectarea regulilor de transparenţă decizională prevăzute de Legea nr. 52/2003 şi de Hotărârea Guvernului nr. 561/2009, reguli care impun ca proiectul de act normativ să fie publicat pe site timp de 30 de zile, iar în 10 zile să se formuleze propuneri şi observaţii; aparenta nerespectare a dispoziţiilor art. 487 - 489 din Codul administrativ, potrivit cărora, "Comisiile paritare sunt consultate în următoarele situaţii: la stabilirea măsurilor de îmbunătăţire a activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice pentru care sunt constituite."

În ceea ce priveşte analiza îndeplinirii condiţiei prevenirii pagubei iminente, în acord cu opinia instanţei de fond, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a prezentat argumente clare şi pertinente în susţinerea îndeplinirii acestei condiţii.

În conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004: pagubă iminentă reprezintă "prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public;" Or, din poziţia procesuală adoptată de recurentul-reclamant în faţa instanţei de fond, acesta nu a prezentat argumente privitoare la îndeplinirea acestei condiţii în ceea ce îl priveşte. În mod corect a reţinut instanţa de fond că, reclamantul aduce în discuţie o eventuală pagubă, dar abia în faza dezbaterilor, moment procedural care nu poate complini lipsa prezentării argumentelor în cuprinsul cererii de chemare în judecată, ori într-o ulterioară cerere de completare, ori modificare a acţiunii introductive. Aşadar, în ceea ce priveşte paguba iminentă, instanţa de recurs constată că reclamantul nu a prezentat argumente clare care să-l privească.

Chiar dacă reclamantul aduce în discuţie o pretinsă periclitare a avuţiei statului (prin executarea hotărârii de guvern atacate), argument reluat şi în faţa instanţei de recurs, Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant nu reprezintă un subiect de contencios administrativ obiectiv, respectiv nu poate avea calitatea de a apăra interesul statului, ori un interes public general pentru a prezenta o argumentare de o asemenea manieră. În concret, prin cererea de chemare în judecată acesta solicită suspendarea executării hotărârii de guvern strict în dorinţa apărării propriului său interes, considerente pentru care şi paguba iminentă care s-ar produce prin menţinerea în executare a acelui act normativ, trebuie să îl vizeze implicit, astfel că alegaţiile privitoare la paguba ce s-ar produce altui subiect de drept sunt irelevante.

Aşadar, Înalta Curte, analizând criticile recurentului-reclamant, în raport cu actele dosarului, constată că instanţa de fond a efectuat o analiză corectă cu privire la îndeplinirea în cauză a condiţiei cazului bine justificat şi neîndeplinirea condiţiei pagubei iminente, considerente pentru care urmează a respinge recursul acestuia, ca fiind nefondat.

Înalta Curte, în ceea ce priveşte cele două recursuri declarate de către pârâtul Guvernul României şi intervenientul Ministerul Finanţelor Publice, constată că acestea sunt de asemenea nefondate.

În ceea ce priveşte criticile faţă de soluţia de respingere a excepţiei lipsei de obiect, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate, şi în acord cu opinia instanţei de fond reţine că, în speţă atât la momentul introducerii acţiunii, cât şi ulterior, nu au fost emise încă actele individuale cu privire la raporturile de muncă, fiind în derulare implementarea procesului de reorganizare a intervenientului Ministerul Finanţelor Publice, pe de-o parte. Iar, pe de altă parte, în cazul în care s-ar admite prezenta cerere de suspendare, din interpretarea logico-sistematică şi teleologică a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi art. 66 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, rezultă cu certitudine că pe durata suspendării, actul normativ este considerat ca neaflându-se în vigoare, el neproducând, deci, nici un fel de efecte juridice în această perioadă, astfel că nu prezintă relevanţă emiterea Ordinului nr. 2067/26.06.2020, la care fac referire recurenţii şi prin care s-a aprobat noul stat de funcţii.

În ceea ce priveşte criticile pe care recurenţii le aduc considerentelor sentinţei recurate în temeiul cărora instanţa de fond a apreciat că în cauză condiţia cazului bine justificat este îndeplinită, Înalta Curte apreciază că aceste critici nu vizează considerentele sentinţei ci urmăresc o reinterpretare şi reformulare a considerentelor sentinţei recurate, cu aceeaşi finalitate.

Or, în condiţiile în care, argumentele emise prin cererile de recurs urmăresc reformarea sentinţei recurate, sentinţă care le este favorabilă recurentului-pârât şi recurentului-intervenient prin confirmarea neîndeplinirii uneia din condiţiile instituite de art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanţa de recurs apreciază că este de prisos să efectueze o rejudecare a cauzei în recurs pe aspectele invocate de aceştia. Totodată, în ceea ce priveşte îndeplinirea în cauză a condiţiei cazului bine justificat, instanţa de recurs subliniază că a fost reconfirmată mai sus, în analiza motivelor de casare invocate de către recurentul-reclamant.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge toate cele trei recursuri, ca fiind nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A., de pârâtul Guvernul României şi de intervenientul accesoriu Ministerul Finantelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 679 din data de 30 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 30 martie 2021.