Retrocession of national minority community property: interpretation of "dwelling" to include land despite demolished structure

Şedinţa publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 22.08.2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România anularea, ca nelegală şi netemeinică, a Deciziei nr. 809/16.06.2017 emisă de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România şi obligarea acesteia la emiterea unei Decizii prin care să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a fostei proprietăţi, formată din construcţie în suprafaţă construită de 36,7 mp şi teren în suprafaţă de 50 mp, situat în municipiul Bucureşti, strada x nr. 16, sector 3; în subsidiar, în măsura în care se va constata că imobilul nu se poate restitui în natură, a solicitat să se propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta proprietate, formată din construcţie în suprafaţă construită de 36,7 mp şi teren în suprafaţă de 50 mp, situat în municipiul Bucureşti, strada x nr. 16, sector 3; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1037 din data de 7 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.

A anulat Decizia nr. 809/16.06.2017 emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor Aparţinând Minorităţilor Naţionale din România şi, în consecinţă, obligă pârâta la emiterea unei Decizii prin care să soluţioneze cererea reclamantei de restituire a terenului situat în Bucureşti, str. x.

A respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la emiterea unei Decizii prin care să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a proprietăţii, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1037 din data de 7 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România prin care a solicitat casarea sentinţei recurate şi rejudecând cauză să se admită acţiunea.

În argumentarea cererii de recurs, pârâta a prezentat următoarele:

Instanţa a interpretat în mod eronat prevederile art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (la care art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999 face trimitere), şi ale pct. l din Normele metodologice de aplicare a art, 3 din O.U.G. nr. 83/1999.

Regimul juridic al retrocedării imobilelor care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România şi care sunt situate în intravilanul localităţilor este reglementat de O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri: imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Reurenta-pârâta afirmă că în raport cu prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999, nu putea soluţiona cererea reclamantei altfel, devreme ce aceasta a solicitat restituirea imobilului, locuinţă, situat în mun. Bucureşti, fostă str. x, sect. 3, or textul de lege în temeiul căruia a formulat această cerere nu prevede restituirea decât pentru terenuri.

Recurenta mai susţine că, instanţa a interpretat în mod eronat prevederile art. 1 alin. (1) dinO.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 4 alin. (2) din Legea 10/2001, pct. 10 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 83/1999.

Astfel, dincolo de modul în care este interpretată cererea de retrocedare, chiar în situaţia în care obiectul acesteia l-ar constitui şi terenul pe care a fost amplasată construcţia solicitată, apreciem nelegală soluţia primei instanţe întrucât:

Terenul situat în municipiul Bucureşti, fosta str. x, pe care s-a aflat construcţia solicitată prin cererea de retrocedare nr. x/27.09.2004, nu a aparţinut reclamantei, ci a trecut în proprietatea statului român direct din patrimoniul testatorului, la momentul deschiderii succesiunii, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.

Recurenta a susţinut că, Federaţia Comunităţilor Evreieşti din R.S.R. nu a avut calitatea de proprietar, respectivul teren trecând din patrimoniul testatoarei direct în proprietatea statului. Astfel, reclamanta, A., nu are calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999, republicată, cu modificările şi completările ulterioare .

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în susţinerea cererii sale.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. nu a depus întâmpinare la cererea de recurs.

5. Cu privire la examinarea recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 30 martie 2021.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând recursul, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu privire la starea de fapt care a condus la starea litigioasă dintre părţi, Înalta Curte reţine că prin cererea de retrocedare nr. x/27.09.2004, A. a solicitat restituirea imobilului locuinţă, situat în municipiul Bucureşti, fosta str. x.

Recurenta-pârâtă a soluţionat cererea pe cale administrativă emiţând Decizia nr. 809/16.06.2017 prin care a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/27.09.2004 depusă de reclamantă pentru retrocedarea imobilului locuinţă, situat în municipiul Bucureşti, fosta str. x, aceasta nefiind posibilă întrucât respectiva construcţie a fost demolată.

În motivarea soluţiei de respingere, recurenta-pârâta a reţinut că propunerea acordării de măsuri compensatorii în acest caz nu este posibilă, întrucât potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, coroborat cu pct. 3 din Normele metodologice corespunzătoare articolului menţionat construcţiile demolate nu fac obiectul acestui act normativ.

Înalta Curte în acord cu opinia instanţei de fond apreciază că din modalitatea de exprimare aleasă de intimata-reclamantă în cuprinsul cererii sale de restituire nu se poate reţine cu certitudine că aceasta s-a referit doar la imobilul reprezentând construcţie (clădire). În mod corect a reţinut instanţa de fond că termenul de locuinţă, în contextul în care imobilul reprezentând clădire se afla pe imobilul/terenul al aceloraşi autori se referă la destinaţia efectivă a acestui imobil, în sensul de locuinţă ce cuprinde atât teren, cât şi construcţie.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999: "(2) Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Aşadar, în raport de raţionamentul juridic anterior exprimat şi textul de lege aplicabil, noţiunea de "locuinţă" utilizată de către intimata-reclamantă în cuprinsul cererii se referă la destinaţia respectivului imobil supus cererii de restituire în integralitatea sa.

În susţinerea acestui argument, prezintă relevanţă şi modul general de exprimare al intimatei-reclamante în cuprinsul cererii de restituire, conform căruia aceasta solicită restituirea imobilului fostă proprietate comunitară evreiască, şi nu clădire, ori construcţie aspect ce ar fi autorizat argumentul susţinut de către recurenta-pârâtă în temeiul căruia a respins cererea de restiture.

Aşadar, în codiţiile în care raţionamentul de la care s-a optat pentru soluţionarea cererii de restituire pe cale administrativă din partea recurentei-pârâte este unul greşit, în mod corect a reţinut instanţa de fond că se impune anularea Deciziei nr. 809/16.06.2017 emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor Aparţinând Minorităţilor Naţionale din România cu consecinţa obligării pârâtei la emiterea unei Decizii prin care să soluţioneze cererea reclamantei de restituire a terenului situat în Bucureşti, str. x.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România împotriva sentinţei civile nr. 1037 din data de 7 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2021.