Insurance guarantee fund claim: statutory deadlines for submitting legalized repair invoices and validity of wear-and-tear deductions under ASF Norm 23/2014

Şedinţa publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea în parte a deciziei nr. 7368/06.07.2017, emisă de pârât, în sensul admiterii în tot a cererii de plată nr. x/29.06.2016, respectiv pentru suma de 5902,14 RON, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1475 din data de 27 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A anulat în parte decizia nr. 7368/6.07.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor în sensul că admite cererea de plată pentru suma de 3340,28 RON în loc de 3047 RON.

A respins în rest cererea ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1475 din data de 27 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au formulat recurs reclamantul A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A) Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

În susţinerea cererii sale de recurs, acesta a prezentat următoarele argumente:

Curtea de Apel Bucureşti, într-o manieră surprinzătoare de interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile, reţine faptul că reclamantul ar fi "transmis pârâtului prin e-mail documentele justificative după expirarea termenului de depunere a acestora, după apropape un an de la, depunerea cererii de plata".

În primul rând, a apreciat că legea nu impune un termen de decădere în care să fie depuse documentele justificative, cu atât mai mult cu cât, la art. 16 prevede că intimata, în situaţia în care consideră insuficiente documentele transmise de solicitant, solicită completarea documentaţiei, lucru ce poate fi realizat până la momentul soluţionării cererii de plată.

În al doilea rând, potrivit documentelor anexate, rezultă în mod clar că a transmis intimatului, la data de 03.05.2017, via e-mail. dovada că a solicitat despăgubirea, după realizarea reparaţiei, aspect de altfel reţinut şi de instanţa de fond. Prin urmare, este nelegală sub acest aspect decizia atacată care justifică reducerea despăgubirii pe împrejurarea că nu ar fi făcut dovada că a efectuat reparaţia înainte de a solicita despăgubirea, fapt ce ar fi îndreptăţit FGA la estimarea valorii reparaţiei prin sistemul AUDATEX.

În al treilea rând, potrivit documentelor aflate la dosarul cauzei, rezultă că, de la momentul la care a depus cererea de plată, iunie 2016, a purtat corespondentă cu intimata, corespondentă în care i se învedera că cererea de plată nu a intrat în analiză şi că dacă vor fi necesare documente suplimentare, i se vor solicita.

În al patrulea rând, apreciază că la momentul analizei şi soluţionării cererii de plată, respectiv iulie 2017, la dosarul de despăeubire se aflau documentele din care rezulta că reparaţia a fost efectuată pe cheltuiala proprie înainte de depunerea cererii de plată.

În al cincilea rând, învederează instanţei de recurs împrejurarea că documentele doveditoare se pot transmite, potrivit Legii nr. 513/2015, inclusiv prin postă electronică, art. 14 alin. (2).

În al şaselea rând, în mod netemeinic şi nelegal reţine prima instanţă despre Comisia specială că nu are obligaţia ci doar posibilitatea de a solicita completarea documentaţiei, decât în cazurile în care consideră că este necesar, acesta nefiind unul dintre acele cazuri.

Astfel, dacă existau dubii ale Comisiei referitoare la documentele prin care se făcea dovada reparaţiei, se putea solicita completarea documentaţiei.

În al şaptelea rând, potrivit preambulului legii, pârâta a fost constituită pentru protejarea creditorilor poliţelor de asigurare emise de asigurătorii în insolvenţă şi principalul ei scop este de garantare a acoperirii prejudiciilor suferite de victimele accidentelor rutiere.

Învederează recurentul-reclamant, instanţei că, din contră, a depus, prin poştă electronică pârâtei toate documentele necesare din care rezultă faptul că autoturismul a fost reparat pe cheltuiala sa, după întocmirea dosarului de daună, iar cererea de pată a fost făcută după ce a avansat sumele către service.

În al optulea rând, calculul defalcat al sumei de 5902,14 RON îşi are corespondenţa în documentele transmise FGA.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

B) Recurentul-pârât prin cerere de recurs a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare să se respingă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În susţinerea cererii de recurs acesta a dezvoltat următoarele argumente:

In primul rând, subliniază faptul că, situaţia premisă pentru exercitarea atribuţiilor stabilite prin Legea nr. 213/2015 în sarcina Fondului de garantare a asiguraţilor este falimentul unei societăţi de asigurare. Fondul de garantare a asiguraţilor nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al unui asigurător în faliment, în acest caz B. S.A.

În cadrul procedurii administrative necontencioase iniţiată în faţa Fondului prin depunerea de către persoana fizică A. a cererii de plată nr. x din 29.06.2016, Fondul de garantare a asiguraţilor a procedat în conformitate cu prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015.

Calculul despăgubirii aprobate de FGA în cuantum de 3.047.27 RON este rezultat din însumarea valorii manoperei cu valoarea vopsitoriei şi valoarea pieselor la care se aplică reducerea de 143,28 RON generată în mod automat de sistemul Audatex, dată fiind existenţa unui grad de uzură de 50% la o serie de elemente, motiv pentru care programul Audatex operează o reducere automată. În realitate, în mod corect s-a aplicat acest grad de uzură, nefiind vorba despre înlocuirea unei piese avariate cu o piesă after market, ci cu una nouă, astfel cum prevede art. 51 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014. dar se aplică coeficientul de uzură pentru a nu se crea o situaţie de îmbogăţire fără just temei păgubitului. Această sumă totală de 3.047,27 RON a fost considerată ca justificată la plată, iar nu suma pretinsă prin cererea de plată nr. x/29.06.2016, şi anume 5.902,14 RON.

Întrucât FGA nu plăteşte în baza unei răspunderi contractuale, FGA neavând nici un raport contractual cu creditorul de asigurare A., este evident că subscrisei nu i se pot impune tarife şi preţuri practicate de diferite unităţi reparatoare.

În mod greşit a reţinut prima instanţă că pârâtul nu a acordat reclamantului suma de 150 RON reprezentând cheltuieli prilejuite de transportul vehiculului avariat. Ia dosarul administrativ nefiind depuse de către persoana fizică A. documente fiscale privind efectuarea acestei plăti.

Cu privire la acest aspect, chiar instanţa a reţinut în considerentele sentinţei civile nr. 1475 din 27.03.2018, faptul că: "Reclamantul a anexat cererii de plată, în copie, următoarele înscrisuri: proces-verbal de constatare, document de introducere în reparaţie a vehiculului, constatare amiabilă de accident, declaraţie privind evenimentul, cărţi de identitate, permis auto, certificat de înmatriculare, poliţe de asigurare, chitanţe care atestă plata ratelor de asigurare. (...) Curtea constată că documentele justificative nu au fost depuse la Fondul de garantare a asiguraţilor în condiţiile şi termenul prevăzute de art. 14 din Legea nr. 213/2015 " - pag. 4 din sentinţă.

Prin urmare, subs acest aspect, sentinţa dată de prima instanţă este pronunţată cu nerespectarea prevederilor de drept material stabilite la art. 51 alin. (3) – (4) din Norma ASF nr. 23/2014 raportat la art. 13 alin. (3) din Leeea nr. 213/2015.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Atât intimatul-pârât, cât şi intimatul-reclamant nu au depus întâmpinări la cererile de recurs.

5. Cu privire la examinarea recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 07.01.2019 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 26 octombrie 2021, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 30 martie 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cele două cereri de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare:

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, Înalta Curte reţine sumar că reclamantul A. a formulat cerere de plată a despăgubirilor, la Fondul de garantare a asiguraţilor, pentru prejudiciul rezultat din accidentul din data de 1.05.2016 în care i-a fost avariat autovehiculul cu numărul de înmatriculare x. Culpa în producerea accidentului a fost reţinută în sarcina conducătorului autovehiculului cu numărul de înmatriculare x, C., vehicul care era asigurat la data evenimentului cu poliţa (RCA) nr. x emisă de B. S.A., al cărei titular era D..

Prin decizia nr. 7368/6.07.2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a admis cererea de plată pentru suma de 3.047 RON respingând-o pentru suma de 2.855 RON.

În motivarea deciziei s-a reţinut că, prin cererea de plată, reclamantul a solicitat suma de 5.902,14 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiei autovehiculului avariat, fără a face dovada reparaţiei acestuia.

În ceea ce priveşte criticile formulate de către recurentul-reclamant conform cărora a depus toate înscrisurile în dovedirea plăţilor efectuate pentru repararea autoturismului avariat, la intimatul-pârât în termenul legal de depunere, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate.

În speţă se constată că, cererea de plată a fost depusă de reclamant la data de 27.06.2016 însoţită de o serie de documente justificative, respectiv proces-verbal de constatare, document de introducere în reparaţie a vehiculului, constatare amiabilă de accident, declaraţie privind evenimentul, cărţi de identitate, permis auto, certificat de înmatriculare, poliţe de asigurare, chitanţe care atestă plata ratelor de asigurare. Aceste documente au fost depuse în fotocopie şi au fost însoţite şi de o declaraţie în cuprinsul căreia nu se menţionează imposibilitatea de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată şi nici motivul imposibilităţii depunerii lor în copie legalizată.

Or, în conformitate cu prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015: "(1) În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi. (2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potenţialul creditor şi se depune direct la sediul Fondului sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate. (3) În cazul imposibilităţii de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declaraţie pe propria răspundere, în sensul susţinerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza motivul imposibilităţii depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu evidenţele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment. (4) În cerere se vor menţiona, în principal, următoarele elemente: natura creanţei, momentul naşterii sale şi cuantumul sumei pretinse, dacă există vreun privilegiu ori o garanţie reală în ceea ce priveşte creanţa, precum şi care sunt bunurile acoperite de asigurare. (5) Cererea, precum şi actele şi informaţiile solicitate potrivit alin. (2) - (4) se depun în limba română; în cazul în care sunt redactate într-o limbă de circulaţie internaţională, acestea se depun însoţite de traducerea autorizată conform legii."

Totodată, în soluţionarea corectă a cauzei prezintă relevanţă şi prevederile art. 16 din din Legea nr. 213/2015, conform cărora: "În toate cazurile în care consideră că este necesar, comisia specială poate solicita petenţilor completarea documentaţiei şi/sau precizarea ori furnizarea de informaţii suplimentare cu privire la cererea de plată a acestora. Informaţiile solicitate se transmit comisiei, sub sancţiunea respingerii cererii, în termen de cel mult 10 zile de la data primirii solicitării acesteia."

Aşadar, în condiţiile în care abia la data de 03.05.2017, recurentul-reclamant a comunicat un email cu documentele justificative pentru aprobarea despăgubirii sumei solicitate, în conformitate cu prevederile legale sus-amintite, în mod corect a reţinut instanţa de fond că reclamantul nu a respectat termenul prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 pentru depunerea acestor documente.

Totodată, instanţa de recurs apreciază că în raport cu criticile invocate de reclamant, este adevărat că documentele justificative se pot trimite prin poştă electronică, însă în termenul pe care legea îl prevede pentru această operaţiune. De asemenea în mod corect a reţinut instanţa de fond şi faptul că, în temeiul art. 16 din Legea nr. 213/2015, Comisia specială nu este investită cu o obligaţie imperativă de solicitare a unor documente, ci doar pentru lămuriri şi când este necesar poate solicita documente în completare, ori în cauză, o parte din documentaţia era depusă, iar ceea ce s-a depus în completare s-a făcut în afara termenului de depunere.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate criticile invocate de recurentul-reclamant în susţinerea cererii sale de recurs.

În ceea ce priveşte cererea de recurs formulată de către recurentul-pârât, Înalta Curte constată de asemenea că criticile dezvoltate în susţinerea acesteia sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că, în critica sentinţei recurate, recurentul-pârât este nemulţumit de hotărârea instanţei de fond privitoare la faptul că această instanţă a apreciat că nu se impune diminuarea sumei de 143,28 RON, pentru piesele înlocuite, diminuare reprezenând uzura acestora şi pentru suma de 150 RON acordată, reprezentând cheltuielile cu transportul autoturismului avariat.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte, raportându-se la prevederile art. 51 alin. (8) din Norma ASF nr. 23/2014, conform cărora: "dacă pentru unele părţi componente sau piese ale vehiculului nu există preţuri practicate de unităţile de specialitate, valoarea de nou a acestora se stabileşte pe baza preţurilor din sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto pentru piese de schimb sau, în lipsă, prin asimilare cu preţurile din sistemele de specialitate pentru evaluarea daunelor auto ori cu cele practicate de unităţile de specialitate, pentru părţile componente ori piesele unor vehicule similare.", apreciază că în mod corect s-a reţinut că diminuarea aplicată pentru uzura pieselor înlocuite, în cuantum de 143,28 RON este nelegală.

În ceea ce priveşte costul de transport cu autoturismul avariat, în mod jus instanţa de fond a invocat prevederile art. 51 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014, conform cărora, cuantumul pagubei la vehicule include nu doar costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori costul de înlocuire a acestora ci şi cheltuielile cu transportul vehiculului. În măsura în care reclamantul a făcut dovada acestei plăţi prin înscrisul de la fila x ds. fond, se impunea ca acest cost să fie reţinut în decizia de despăgubire emisă de recurentul-reclamant.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei civile recurate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate în susţinerea cererilor de recurs de ambele părţi, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi de reclamantul A., împotriva deciziei civile nr. 1475 din data de 27 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2021.