Insurance Guaranty Fund liability for late-payment penalties and repair cost caps in insolvent insurer claims

Şedinţa publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 07.08.2017 sub dosar nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), solicitând anularea deciziei FGA nr. 7125/03.07.2017 şi obligarea pârâtului să emită o noua decizie de acordare a despăgubirilor în suma totala de 9.830,39 RON, precum şi obligarea pârâtului la plata penalităţilor de 0,2 % pe zi de întârziere, conform art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, calculate asupra sumei de 9.830,39 RON de la data scadentei obligaţiei de plată (09.10.2016) şi până la data achitării efective a debitului principal; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin decizia civilă nr. 5054 din data de 19 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR:

- a anulat art. 2 din Decizia nr. 7125/03.07.2017;

- a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.206,40 RON;

- a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1. Împotriva deciziei civile nr. 5054 din data de 19 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la plata penalităţilor de întârziere.

Recurenta-reclamantă susţine că sentinţa recurată este dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, în ceea ce priveşte respingerea cererii de plată de către pârâtul FGA a penalităţilor de întârziere. Chiar dacă norma ASF se referă la obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere în sarcina asigurătorului RCA, această normă se aplică şi FGA, potrivit art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care dispune că instrumentarea dosarelor de daună se face de Fond în baza dispoziţiilor legale. Sancţiunea plăţii penalităţilor de întârziere trebuie aplicată şi Fondului de Garantare a Asiguraţilor, întrucât scopul legii este acela de a proteja asiguraţii de faptele abuzive ale celor care instrumentează dosarele de daună, asigurători sau entităţi care se subrogă în obligaţiile/atribuţiile asigurătorilor şi care diminuează nejustificat despăgubirea ori îndeplinesc defectuos atribuţiile de serviciu.

Apreciază recurenta că pârâtul datorează penalităţi de întârziere întrucât Legea nr. 213/2015 prevede în mod expres că creanţele decurgând din asigurare cuprind şi dobânzile/penalităţile de întârziere datorate în virtutea contractelor de asigurare obligatorii sau facultative încheiate de societăţile de asigurare. Astfel, potrivit art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, FGA poate înregistra la masa credală şi dobânzi pe care le-a achitat din resursele sale.

Mai susţine recurenta-reclamantă că un creditor de asigurări are dreptul de a primi despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a unui risc acoperit printr-un contract de asigurare obligatorie de răspundere civilă, caz în care limitele răspunderii nu sunt reglementate contractual, ci rezultă din Norma ASF 23/2014, ale cărei prevederi au fost ignorate de instanţa de fond. FGA este ţinut, întocmai ca asigurătorul de răspundere civilă în faliment, să îl despăgubească integral pe păgubit, plătind creditorilor de asigurări toate sumele cuvenite, în limitele plafonului de garantare prevăzut de lege.

Recurenta-reclamantă susţine a fi eronat argumentul instanţei de fond în sensul că penalităţile de întârziere nu rezultă din contractul de asigurare, ci din comportamentul asigurătorului şi invocă şi prevederile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora, pentru neplata la termen a sumelor datorate Fondului se aplică dobânzi şi penalităţi de întârziere datorate conform reglementărilor aplicabile creanţelor fiscale, arătând că nici aceste dobânzi nu se plătesc în temeiul contractului de asigurare, dar legiuitorul le-a prevăzut în cuprinsul actului normativ, prin raportare la creanţele fiscale.

Consideră recurenta că dispoziţiile Normei ASF 23/2014 trebuie coroborate cu cele ale art. 1535 C. civ., care prevăd dreptul creditorului la daune moratorii de la scadenţă până la momentul plăţii; în speţă, momentul de la care penalităţile sunt datorate este data de 07.05.2016, la care creanţa a devenit scadentă, câtă vreme FGA este un continuator al asigurătorului în insolvenţă sau, cel mai târziu, de la momentul la care pârâtul a refuzat nejustificat să achite integral despăgubirea, respectiv de la 27.06.2017.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii.

În motivarea căii de atac, recurentul-pârât susţine încălcarea, prin sentinţa recurată, a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (1), art. 11 şi art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, art. 9 alin. (2) şi art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, art. 51 alin. (1), (3) şi (6) din Norma ASF nr. 23/2014, arătând, în esenţă, că documentele anexate cererii de plată dovedesc o supraevaluare a pagubei, prin stabilirea manoperei la un tarif superior celui practicat de alte unităţi service.

Astfel, deşi art. 51 alin. (1) din Norma nr. 23/2014 nu prevede explicit preluarea preţurilor de la una dintre unităţile service sau reprezentanţele mărcii autoturismului avariat, din modul de redactare a textului rezultă că este corectă preluarea unor preţuri dominante de la astfel de unităţi, iar nu practicarea unor abateri mari de la preţuri (tarife orare), cum este cazul în speţă. Potrivit art. 51 alin. (3) din aceeaşi normă, despăgubirea nu poate depăşi cuantumul pagubei, iar abrogarea art. 51 alin. (5) nu poate constitui o sursă de îmbogăţire fără justă cauză a solicitantului, prin stabilirea unei valori a manoperei la un nivel superior unităţilor service de specialitate, care au şi calitatea de reprezentant al producătorului vehiculului.

Susţine recurentul-pârât că, în cauză, creşterea de tarif orar de manoperă al reparatorului A. S.R.L. este de circa 240 RON/oră faţă de 80 RON/oră cât solicită reprezentanţele B. în România, depăşind scopul legii, care este acela de a oferi o justă despăgubire pentru pagubele rezultate din accidentele rutiere.

În raport de scopul înfiinţării sale şi de obligaţiile ce-i revin în analiza cererilor de plată şi a dosarelor de daună, recurentul-pârât arată că nu poate deconta sumele solicitate ca despăgubire decât după verificarea caracterului real al pagubei, respectiv după o analiză proprie a documentelor depuse, ţinând cont de cerinţa soluţionării echitabile a cererilor de plată depuse pentru cazuri similare. În acest sens, FGA a solicitat relaţii privind preţurile manoperei la unităţile service care au calitatea de reprezentant autorizat al mărcii B., obţinând informaţii potrivit cărora tariful mediu de manoperă practicat este de 80 de RON/oră fără TVA. În consecinţă, modalitatea de evaluare a despăgubirii efectuată prin decizia contestată este una echitabilă, neputându-se pretinde plata unei sume mai mari către reclamantă, faţă de persoane aflate în situaţii similare, chiar dacă reclamanta deţine un deviz cuprinzând o valoare mai ridicată a manoperei.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat excepţia tardivităţii recursului declarat de reclamantă, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârât, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la recursul declarat de reclamanta A. S.R.L.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere (pentru perioada scursă între data de 09.10.2016 (data scadenţei obligaţiei, până la data achitării efective a debitului principal) nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, aspecte dezlegat în mod corect de instanţa de fond.

Astfel, prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) din Normele ASF nr. 16/2015 prevăd că, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

Potrivit art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule: "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar potrivit art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod: "Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din coroborarea tuturor acestor prevederi legale, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale unor accesorii (penalităţi de întârziere, dobânzi legale) stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent. Prevederile C. civ., anterior citate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Reclamanta din speţa de faţă a pretins, prin primul petit al cererii introductive, plata prejudiciului, respectiv a contravalorii reparaţiilor autoturismului avariat (admise doar parţial prin decizia contestată), despăgubire care, potrivit Legii nr. 213/2015, face obiectul obligaţiei de garantare de către FGA. Prin cel de-al doilea petit al acţiunii, reclamanta a solicitat plata penalităţilor de întârziere, a căror cauză nu rezultă din contractul de asigurare, ci este consecinţa neplăţii la termen, de către asigurătorul RCA C. S.A., a despăgubirilor stabilite în dosarul de dauna. Or, legea specială nu prevede, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare. Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii, şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

Înalta Curte constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale.", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere, întrucât sfera de cuprindere a creanţelor de asigurări se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care reglementează în mod expres această instituţie.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la penalităţile de întârziere/dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la penalităţile de întârziere stabilite în sarcina asiguratorului falit.

În concluzie, penalităţile de întârziere datorate de asigurător pentru nerespectarea termenului de plată a despăgubirii nu reprezintă creanţe de asigurări, iar pârâtul FGA nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale, astfel încât sentinţa primei instanţe va fi menţinută, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii, consecutiv respingerii recursului declarat de reclamantă, ca nefondat.

II.2. Referitor la recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor

Recursul declarat de pârât vizează soluţia pronunţată pe primul capăt al cererii de chemare în judecată, prin care instanţa de fond a obligat FGA şi la plata sumei de 3186 RON, respinsă prin Decizia nr. 7125/03.07.2017, apreciind a fi neîntemeiate susţinerile Fondului privitoare la modul de calcul al despăgubirii, din perspectiva contravalorii manoperei unităţii reparatoare a vehiculului avariat.

În esenţă, recurentul-pârât a susţinut că prima instanţă a aplicat greşit prevederile art. 2, art. 12, art. 13 şi art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 1 şi 21 din Norma ASF nr. 16/2015, întrucât, raportat la scopul constituirii si funcţionării Fondului, respectiv acela de garantare a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător, FGA este obligat sa procedeze la circumstanţierea dosarelor de daune, acordând doar suma reprezentând dauna efectiv suferită, iar în speţă, a constatat că suma solicitată de reclamantă la plată, cu titlu de manoperă percepută de unitatea service reparatoare a vehiculului avariat prin producerea evenimentului asigurat, este mult mai ridicată decât cea practicată de unităţi service cu statut de reprezentanţă a producătorului auto.

Înalta Curte va respinge criticile de nelegalitate formulate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014:

"(1) Despăgubirile pentru vehicule nu pot depăşi cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data producerii accidentului şi nici limita de despăgubire prevăzută în poliţa de asigurare RCA. (...)

(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53. (...)

(6) Prin unităţi de specialitate se înţelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părţi componente, piese înlocuitoare şi de materiale pentru acestea, cu excepţia celor în regim de consignaţie, şi/sau executarea de lucrări de întreţinere şi de reparaţie la vehicule.

(7) Costul reparaţiilor efectuate la vehicule se stabileşte pe baza documentelor eliberate de unităţile de specialitate".

Din interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi a dispoziţiilor art. 51 alin. (1), (3), (6) şi (7) din Norma ASF nr. 23/2014, rezultă concluzia potrivit căreia autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate care a efectuat reparaţiile necesare, iar nu prin raportare la preţurile practicate de reprezentanţele producătorului auto al vehiculului avariat. Prin urmare, demersul FGA de a reduce cuantumul despăgubirii la un plafon pe care îl apreciază serios şi rezonabil, în virtutea principiului echităţii, nu poate fi validat, chiar dacă s-ar avea în vedere un criteriu obiectiv, şi anume preţurile practicate de unităţile service de reprezentanţă, întrucât nu există un temei legal pentru acest demers. Chiar dacă, anterior, a existat o prevedere referitoare la limitarea despăgubirii la preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă ("preţurile practicate de unităţile de specialitate utilizate în stabilirea cuantumului pagubei nu pot fi mai mari decât preţurile practicate de către unităţile de specialitate autorizate de către producătorii de vehicule, respectiv reprezentanţii din România ai acestora"), Înalta Curte reţine că art. 51 alin. (5) din Norma ASF nr. 23/2014 a fost abrogat înaintea formulării cererii de plată de către reclamantă (prin Norma ASF nr. 2/2015), nefiind incident speţei.

Înalta Curte are în vedere şi prevederile art. 48 din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit cărora: "La stabilirea despăgubirii, în cazul avarierii sau al distrugerii bunurilor, se iau ca bază de calcul pretenţiile formulate de persoanele păgubite, ţinându-se cont de prevederile legale privind acoperirea cuantumului pagubelor aduse bunurilor, fără a se depăşi valoarea acestora din momentul producerii accidentului şi nici limitele de despăgubire stabilite prin poliţa de asigurare RCA". Prin urmare, despăgubirea se stabileşte în funcţie de valoarea pagubelor de la momentul producerii accidentului şi de limitele de despăgubire stabilite prin poliţă, iar nu în funcţie de preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă.

Nu poate fi reţinut nici argumentul recurentului-pârât FGA potrivit căruia nu poate plăti direct sumele solicitate prin cererea de plată, ci este obligat sa facă propria evaluare si sa acţioneze diligent cu sumele care îi stau la dispoziţie, astfel încât nu poate agrea preturile practicate de unităţile de specialitate, dacă observă o discrepanţă majoră între preturile sau tarifele practicate de acestea. Deşi în sarcina FGA există o obligaţie de diligenţă şi un drept de analiză proprie a cererilor de plată şi dosarelor de daună, din perspectiva existenţei şi cuantumului despăgubirii solicitate, reducerea contravalorii manoperei unităţii reparatoare prin raportare la un criteriu neprevăzut de lege este contrară prevederilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014 şi depăşeşte marja de apreciere a autorităţii pârâte şi limitele obligaţiei de diligenţă.

Totodată, Înalta Curte reţine că stabilirea valorii despăgubirii prin raportare la preţurile practicate de unităţile service în fiecare din cazurile concrete şi prin raportare la documentele justificative eliberate de unităţile reparatoare, reprezintă o aplicare a principiului reparării integrale a prejudiciului şi nu o îmbogăţire fără justă cauză, astfel cum afirmă eronat recurentul-pârât.

Prin urmare, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa fondului, că decizia contestată este nelegală, sub aspectul refuzului pârâtului FGA de a achita întreaga despăgubire solicitată şi a plafonării despăgubirii în raport de un criteriu neprevăzut de lege - preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă ale producătorului auto, verificarea cuantumului despăgubirii în raport de aceste preţuri excedând obligaţiilor legale ce-i revin Fondului în raport de dispoziţiile Legii nr. 215/2013 şi art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014.

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 5054 din data de 19 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 martie 2021.