Judicial disciplinary negligence and limits of judicial review over legal interpretation in administrative challenges

Şedinţa publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 29.01.2019, sub nr. x/2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta INSPECŢIA JUDICIARĂ, a formulat contestaţie împotriva:

1. Rezoluţiei nr. 8778/IJ/2018 din 27.12.2018 a Inspectorului Şef al Inspecţiei Judiciare, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva Rezoluţiei de clasare nr. x/2018 din 18.10.2018:

2. Rezoluţiei de clasare nr. 6394/IT/2876/DIJ/2018 din 18.10.2018 emisă de Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie judiciară pentru Judecători, solicitând, în temeiul art. 451 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef nr. 8778/IJ/2018 din 27.12.2018 si a rezoluţiei de clasare nr. x/2018 din 18.10.2018 şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 195 din 29 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII – a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă contestaţia formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta INSPECŢIA JUDICIARĂ, ca fiind neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile a formulat recurs reclamantul A., invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul a criticat sentinţa instanţei de fond apreciind că s-a făcut o greşită aplicare a art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 (exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni) şi art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 (Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual).

Recurentul a susţinut că instanţa de fond a reţinut în argumentaţia hotărârii, drept motiv central, evidenţa faptului că "a cenzura modalitatea prin care judecătorii cauzei au procedat la a analiza şi calificarea cererii reclamantului din prisma art. 712 şi nu, astfel cum afirmă reclamantul că a formulat o contestaţie la executare prevăzută de art. 62 din Legea nr. 58/1934, precum şi a modului în care s-a soluţionat excepţia tardivităţii formulării apelului, presupune, atât din partea inspectorului judiciar, cât şi din partea instanţei de judecată în prezenta cauză, o analiză de legalitate pe fondul raţionamentul judecătorilor litigiului de fond, analiză ce excede de fapt procedurii reglementate de legiuitor în materia abaterilor disciplinare" (paragraf 6 pag. 7 sentinţă).

Recurentul a arătat că instanţa de fond a apreciat "Obiectul acţiunii disciplinare, aşadar conduita magistraţilor, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificaţia unui control administrativ al hotărârilor judecătoreşti pronunţate de aceştia", iar sub aspectul laturii subiective se reţine că judecătorul care acţionează cu gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Recurentul a apreciat că modalitatea de interpretare a dispoziţiilor coroborate cuprinse în art. 99 lit. f) şi art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi aplicarea în concret a acestora de către instanţa de fond echivalează cu lipsirea lor de conţinut şi transformarea lor în norme moarte.

Astfel, recurentul a apreciat că interpretare normei de către instanţa de fond contravine dispoziţiei art. 9 din C. civ., întrucât practic instanţa de fond desconsideră interpretarea oficială a normei cuprinsă la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, care se realizează de legiuitor în art. 99 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Recurentul precizează că obiectul acţiunii vizează doar săvârşirea faptei prin neglijenţă (culpă gravă), norme de drept imperative, care în opinia recurentului nu presupun dificultate în interpretare şi aplicare, fiind în fapt în prezenţa unor norme care stabilesc principii ale procesului civil.

Recurentul a susţinut că este ilogic şi contrafactual argumentul instanţei de fond potrivit cu care verificarea existenţei abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 este incompatibilă cu verificarea modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept imperative. Nu înţelege cum ar putea fi verificată exercitarea cu gravă neglijenţă a atribuţiilor de către judecători, prin încălcarea gravă a dreptului procesual şi material, fără a analiza modul în care aceştia au soluţionat raportul juridic litigios.

Ca atare, în contradicţie cu opinia instanţei de fond, recurentul apreciază că demersul său se încadrează în limitele stabilite de legiuitor şi nu poate fi asimilat unei căi de atac sau o încălcare a independenţei magistratului, a autorităţii de lucru judecat.

De asemenea, apreciază ca fiind greşită opinia inspectorului judiciar că analiza în concret a încălcării normelor de drept de către judecătorii de fond ar reprezenta un control asupra hotărârilor judecătoreşti.

Ca atare, recurentul solicită instanţei supreme, în măsura admiterii recursului, să verifice dacă există greşeli de interpretare şi aplicare a normelor de drept de către judecătorii ce au soluţionat fondul, care se circumscriu ipotezei prevăzută de 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 prin raportare la art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Recurentul a arătat că instanţa de fond a încălcat norme de drept material şi procedural, respectiv:

1. Art. 457 din C. proc. civ. (Legalitatea căii de atac) - Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

2. Art. 20 din C. proc. civ.: - Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege.

3. Art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. (Principiul disponibilităţii)- Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

4. Art. 713 alin. (2) din C. proc. civ. - în cazul în care executarea silită se începe în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu titlul executoriu o cale procesuală pentru desfiinţarea lui.

5. Legea nr. 58/1934 - Art. 62. - în termen de 5 zile de la comunicarea somaţiei debitorul poate face contestaţie la executare. Contestaţia se va introduce la instanţa de executare, care o va judeca potrivit C. proc. civ., de urgentă şi cu precădere, înaintea oricărei alte pricini. Hotărârea pronunţată asupra contestaţiei va putea fi atacată numai cu apel în termen de 15 zile de la pronunţare.

6. Jurisprudenţial, iniţial, iar ulterior legislativ, grava neglijenţă a fost definită ca acţiunea de a nesocoti din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

7. Aşadar, recurentul a criticat ca fiind neavenite şi nenecesare trimiterile instanţei de fond la elemente intenţionale cu privire la încălcarea legii sau la decizii care să fie luate în virtutea unor elemente extrinseci dosarului.

8. Ab initio, recurentul a subliniat că prezentul demers judiciar vizează doar dezideratul de a se proceda la analiza Deciziei nr. 586/A 2018 şi încheierii din 15 mai 2018 adoptate de judecători în dosarul nr. x/2017, din perspectiva art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, raportat la teza art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, apreciind că o analiză în concret a deciziei, va conduce la începerea cercetării disciplinare a celor doi judecători.

9. Pentru a efectua analiza mai sus enunţată, din perspectiva propusă, este evident că trebuie avute în vedere normele de drept procesual şi material incidente în cauză, a căror interpretare şi aplicare corectă ne poate contura dacă acestea au fost încălcate, iar dacă da, dacă încălcarea este nescuzabilă sau se încadrează în norma prevăzută de art. 99 lit. t) şi art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

10. În mod indiscutabil, recurentul a solicitat ca Înalta Curte să verifice dacă există o încălcare gravă a normelor de drept material şi procedură de către judecătorii fondului, iar dacă există, să dispună continuarea verificărilor pentru a stabili circumstanţele în care această încălcare a normelor s-a produs şi dacă ea îmbracă forma unei abateri disciplinare.

11. Recurentul a arătat că a formulat o contestaţie la executare prevăzută de art. 62 din Legea nr. 58/1934, formându-se dosarul nr. x/2017, iar contestaţia a fost admisă de Judecătoria Vâlcea, iar pe cale de consecinţă a fost anulat biletul la ordin (titlul executoriu pus în executare) şi executarea silită înseş.

12. Recurentul a arătat că intimatul a formulat apel în alt termen decât termenul legal, iar judecătorii din apel, deşi a fost invocată excepţia tardivităţii apelului, au respins-o, argumentele fiind în opinia mea dovada gravei neglijenţe, nesocotindu-se din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept procesual.

13. O primă încălcare a dispoziţiilor de drept material săvârşite de judecători este încălcarea principiului disponibilităţii (art. 9 alin. (2) din C. proc. civ.), în sensul că cererea reclamantului a fost o contestaţie la executare prevăzută de art. 62 din Legea nr. 58/1934 şi nu o contestaţie la executare prevăzută de art. 712 din C. proc. civ.

14. Recalificarea cererii de chemare în judecată reiese cu evidenţă din motivarea respingerii excepţiei tardivităţii, unde judecătorii îşi motivează decizia pe dispoziţia art. 718 raportat la art. 651 C. proc. civ., dispoziţii legale care sunt străine de natura şi calea de atac a cererii introductive de instanţă.

15. Recurentul a arătat că absurditatea este şi mai mare cu cât calificarea cererii introductive de instanţă ca fiind contestaţie la executare prevăzută de art. 712 din C. proc. civ., ar fi trebuit să conducă la respingerea acesteia ca inadmisibilă, prin raportare la art. 713 alin. (2) din C. proc. civ.

16. Recurentul a arătat că jurisprudenţial, doctrinar si elementar s-a distins între contestaţia la executare prevăzuta de art. 712 din C. proc. civ. şi cea prevăzută de Legea nr. 58/1934, anterior denumită opoziţie la executare. Diferenţierea constă în aceea că, numai în cazul celei de a doua (opoziţia la executare) se pot face apărări împotriva titlului executoriu atât în ce priveşte forma acestuia sau se pot face apărări în raport cu dreptul fundamental care a determinat emiterea şi circulaţia acestuia.

17. Văzând sentinţa de fond prin care se anulează titlul si chiar din argumentele avute de cei doi judecători în soluţionarea apelului, este evident faptul că s-au avut în vedere apărări de fond asupra titlurilor, fiind astfel dincolo de orice tăgadă în prezenţa unei contestaţii la executare prevăzută de art. 62 din Legea nr. 58/1934.

18. Aşadar, recurentul a arătat că instanţa de apel a soluţionat excepţia tardivităţii formulării apelului ca şi cum cererea introductivă de instanţă ar fi fost o contestaţie la executare prevăzută de art. 712 din C. proc. civ., iar instanţa de fond a soluţionat cauza ca şi cum cererea introductivă de instanţă ar fi contestaţie la executare prevăzută de art. 62 din Legea nr. 58/1934.

19. Câtă vreme atât în cererea introductivă de instanţă a arătat în mod expres temeiul său de drept, în motivarea excepţiei tardivităţii apelului a indicat textul de lege incident şi termenul legal de exercitare a căii de atac, văzând şi dispoziţia art. 457 din C. proc. civ. (Legalitatea căii de atac), recurentul a concluzionat că soluţia asupra tardivităţii apelului şi motivarea acesteia este rodul unei neglijenţe grave, a unui raţionament inexplicabil care creează practic o lege terţia, prin mixtul dispoziţiilor privitoare la contestaţia la executare şi prevăzută de art. 712 din C. proc. civ. si contestaţia la executare prevăzută de art. 62 din Legea nr. 58/1934.

20. Recurentul a solicitat să se aibă în vedere că nu se plânge de modul în care judecătorii au interpretat starea de fapt sau raportul juridic fundamental, ci de faptul că au fost aplicate norme de drept străine de pricină cu privitoare la calea de atac nesocotindu-se grav principiul legalităţii, principiul legalităţii căii de atac şi implicit a principiului disponibilităţii (acţiunea fiind judecată în afara cadrului legal fixat prin cererea introductivă).

21. Recurentul, retoric şi interogativ adresează întrebarea - Cum au determinat judecătorii calea de atac şi termenul de exercitare? - Dacă răspunsul este din dispoziţiile 712 şi urm. din C. proc. civ., atunci se naşte din nou întrebarea - De ce nu au respins ca inadmisibilă contestaţia la executare, raportat la dispoziţia art. 713 alin. (2) din C. proc. civ. şi au analizat pe fond contestaţia şi apelul.

22. Eroarea cu privire la sediul materiei privitor la termenul şi calea de atac aplicabile în speţă, deşi acestea le-au fost indicate este în opinia recurentului neglijenţă gravă, nepermisă sau o autosuficienţă care se subsumează relei-credinţe prin desconsiderarea justiţiabilului şi chiar a avocatului său.

23. Recurentul a solicitat să se aibă în vedere înregistrarea şedinţei unde avocatul ales, văzând soluţia dată excepţiei de tardivitatea a apelului, a întrebat de mai multe ori dacă nu s-a recalificat cererea introductivă de instanţă, aspect care nu a fost pus în discuţia părţilor şi care excede cu mult dispoziţiei art. 22 alin. (4) din C. proc. civ.

24. Absurdul acestei decizii este că se întemeiază când pe dispoziţii din C. proc. civ., când pe cele din Legea nr. 58/1934, aspecte care se exclud reciproc, fiind astfel creată o lege terţia, doar de instanţa de apel ştiută.

25. Ilogicul şi absurdul nu se pot integra deloc în reţinerea inspectorului judiciar şi a Curţii de Apel Bucureşti, potrivit cu care situaţia de fapt şi cea de drept pot fi interpretate şi pot fi susţinute cu argumente, fiind de esenţa justiţiei.

26. Argumentele pot fi primite dacă sunt rezultatul unui silogism complet şi implică realizarea unei ipoteze concrete de la care se pleacă, dar argumentele nu pot fi primite unitar când ele se aplică când sub un raport când sub altul. Sentinţa privitoare la contestaţia la executare prevăzută de C. proc. civ. se atacă cu apel în 10 zile de la comunicare. Dar, în cazul celei prevăzută de Legea nr. 58/1934, calea de atac este apelul în 15 zile de la pronunţare (aplicarea legii speciale potrivit principiului "specialia generalibus derogant) cu aplicarea art. 470 alin. (5) din C. proc. civ., ca lege generală aplicabilă atunci când legea specială nu dispune. Iar, dacă s-a stabilit, dincolo de principiul disponibilităţii, că suntem în prezenţa unei contestaţii la executare prevăzute de C. proc. civ. şi s-a respins pe acest temei excepţia tardivităţii, atunci trebuie ca aceeaşi lege să îşi găsească aplicarea cu consecinţa respingerii contestaţiei potrivit art. 713 alin. (2) ca inadmisibilă, soluţie corectă şi final al unui silogism corect raportat la alegerea luată. Dar, în cauză, s-a procedat la analiza unui titlu executoriu pe o cale care este inadmisibilă şi care a fost aleasă chiar de instanţă prin desconsiderarea principiului disponibilităţii şi a rolului activ al judecătorului.

27. Aşa cum a arătat recurentul, prezentul demers judiciar nu trebuie interpretat ca fiind o cale de atac sui generis la o decizie definitivă care îl nemulţumeşte şi nici că vizează direct sau indirect desfiinţarea acesteia, altfel decât în cadrul legal prevăzut de dreptul pozitiv naţional şi comunitar, dar indică faptul că teza art. 509 alin. (4) din C. proc. civ. vizează tocmai ipoteze de genul pe care o sesizează, pentru că absurdul şi ilogicul Deciziei nr. 586/A 2018 şi a încheierii din 15 mai 2018 adoptate de judecători în dosarul nr. x/2017 erodează instituţia magistratului şi implicit încrederea în justiţie.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa recurată, reclamantul a solicitat Curţii de Apel Bucureşti admiterea cererii, anularea Rezoluţiei nr. 8778/IJ/2018 din 27.12.2018 a Inspectorului Şef al Inspecţiei Judiciare şi a Rezoluţiei de clasare nr. 6394/IT/2876/DIJ/2018 din 18.10.2018 emisă de Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie judiciară pentru Judecători şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Împotriva acestei sentinţe reclamantul a formulat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind, în esenţă, că instanţa de fond a realizat o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 99 lit. t) şi art. 99 ind. 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Instanţa de control judiciar reţine că din interpretarea textelor de lege aplicabile rezultă că instanţa de judecată nu efectuează ea însăşi o procedură disciplinară, neputând analiza dacă faptele imputate atrag sau nu o răspundere disciplinară a magistratului.

Instanţa de judecată este chemată să analizeze exclusiv legalitatea actului administrativ contestat, în condiţiile Legii nr. 554/2004. Este evident, astfel, că doar în măsura constatării unei încălcări a legii în emiterea actului, instanţa de judecată poate desfiinţa actul nelegal şi trimite cauza pentru continuarea procedurii disciplinare.

Criticile recurentului, astfel cum au fost anterior reţinute, sunt nefondate. Interpretarea normelor de drept în raport de situaţia de fapt reţinută nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în fapt, modalitatea de aplicare a legii, care excede controlului administrativ. Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, în raport cu situaţia de fapt reţinută, în baza normelor de drept aplicabile cauzei.

Înalta Curte reţine ca fiind corectă constatarea primei instanţe potrivit căreia, în raport cu circumstanţele cauzei şi a înscrisurilor de la dosar, în mod întemeiat Inspecţia Judiciară a dispus clasarea sesizării petentului sub aspectul abaterilor disciplinare invocate de către acesta, întrucât nu au fost identificate indicii cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), respectiv art. 991 din Legea nr. 303/2004.

În acest sens, se reţine şi Decizia nr. 2/2012 a Curţii Constituţionale, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat, cu privire la art. 99 lit. t), art. 991 din Legea nr. 303/2004, că "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" şi "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, fiind nefondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 195 din 29 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII – a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 martie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.