Interpretation of the 90-day debarment period for claims against the Policyholder Guarantee Fund: start of the term and exclusion of suspension by parallel criminal proceedings

Şedinţa publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, la data de 13.05.2019, reclamantul A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 19253/19.02.2019 şi a solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata tuturor despăgubirilor, astfel cum au fost solicitate prin Cererile de Plata/Despagubire nr. x/27.03.2018, respectiv 11283/28.03.2018.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 339 din 01 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX – a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile a formulat recurs reclamantul A., criticând hotărârea atacată pentru nelegalitate .

Recurentul a susţinut că termenul de 90 de zile prevăzut de textul de lege incident în cauză nu putea să curgă de la data la care a rămas definitivă încheierea pronunţată în dosar nr. x/2016 prin care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment a B. S.A., deoarece aceasta a rămas definitivă la data de 17.03.2017, iar decizia penala nr. 298/A, prin care a rămas nesoluţionată latura civilă a cauzei în dosar nr. x/2016 a fost pronunţată în data de 19.03.2018.

Recurentul a arătat că nu putea face o cerere de avizare a FGA în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, deoarece dreptul său de creanţă încă nu putea fi valorificat. S-a susţinut că chiar dacă dreptul la reparaţie s-a născut la momentul producerii prejudiciului, posibilitatea de a-l pretinde nu a existat decât la momentul rămânerii definitive a deciziei penale nr. 298/A.

A susţinut recurentul că termenul de 90 de zile a fost întrerupt chiar de/prin existenţa dosarului nr. x/2016, iar termenul a început să curgă doar de la data finalizării dosarului, respectiv 19.03.2018.

A precizat recurentul că Fondul de Garantare fusese deja înştiintat despre existenţa prejudiciului şi a cuantumului despăgubirilor pretinse încă anterior datei de 25.05.2017, atunci când, chiar aceasta instituţie, a depus la dosarul cauzei penale un Memoriu privind introducerea sa în cauză.

Prin înscrisul mai sus menţionat - Fondul de Garantare a Asiguraţilor a recunoscut că a luat la cunostinţă/a fost avizat, în termenul legal de 90 de zile cu privire la despăgubirile solicitate de recurentul-reclamant.

Fata de argumentele de fapt şi de drept prezentate mai sus, a susţinut recurentul că devine evidentă inutilitatea unei noi avizări printr-o nouă cerere distinctă, întrucât, pe de o parte, FGA fusese deja avizată, fiind şi introdusă în dosarul penal ca parte responsabilă civilmente, iar, pe de alta parte, termenul de 90 de zile era deja suspendat chiar de existenţa dosarului penal nr. x/2016

Având în vedere faptul că prin decizia penală nr. 298/A/19.03.2018, pronunţată în dosar nr. x/2016, Curtea de Apel Piteşti a dispus achitarea inculpaţilor C. şi D., iar, în baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a lăsat nesolutionată latura civilă a cauzei, termenul de 90 (nouăzeci) de zile a reînceput "să curgă" şi recurentul a avizat Fondul de Garantare al Asiguratior printr-o cerere distinctă.

In concluzie, recurentul a susţinut, faţă de argumentele de drept, raportate şi coroborate cu starea de fapt, faptul că textele de lege la care face referire instanţa de fond, şi anume, obligativitatea depunerii cererii de plată în maxim 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

In ceea ce priveşte susţinerea instanţei de fond conform căreia termenul de 90 de zile ar fi unul de decădere, trebuie precizat faptul că în textul de lege menţionat şi anume art. 14 din Legea nr. 213/2015 nu se precizează natura acestuia.

Chiar dacă, prin absurd, am intrepreta acest termen ca fiind unul de decădere, iar începutul curgerii acestuia ar fi data de 17.03.2018 - data rămânerii definitive a încheierii de Constatare a Falimentului B.. S.A. - în conformitate cu prev. Art. 2548. al..3 din C. civ..: "...atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispoziţiile privitoare la Întreruperea prescripţiei fiind aplicabile in mod corespunzător."

Dacă prin absurd instanţa de recurs ar interpreta că termenul de 90 (nouăzeci) de zile ar fi un termen de decădere, având în vedere că realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în instanţă, recurentul solicită instanţei de recurs să constate că, în aceasta situaţie, se vor aplica în mod corespunzător preverile de la prescripţie privind suspendarea.

Recurentul a solicitat respingerea ca netemeinică şi nelegală a susţinerii instanţei de fond în sensul că: "nu poate reţine alegaţiile reclamantului în sensul că a sesizat FGA în termenul de 90 de zile prin constituirea de parte civilă în procesul penal...".

Avizarea FGA prin introducerea în cauza în calitate de parte responsabilă civilmente nu este una echivocă, astfel cum a reţinut instanţa de fond, ci UNA expresă, întrucât Fondul de Garantare al Asiguraţilor a avut la cunoştinţă, încă de la acel moment, care sunt pretenţiile recurentului-reclamant şi a avut acces la toate documentele justificative aflate la dosarul penal, dosar în care a fost legal citată şi la a cărui desfăşurare a participat în mod activ (memorii, excepţii etc.).

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus întâmpinare solicitând, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a contestat Decizia nr. 19253/19.02.2019 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a solicitat obligarea pârâtului la plata tuturor despăgubirilor, astfel cum au fost solicitate prin cererile de plată/despagubire nr. x/27.03.2018, respectiv 11283/28.03.2018.

Instanţa de primă jurisdicţie a constatat că decizia atacată a fost emisă cu respectarea prevederilor legale şi a respins cererea reclamantului,.

Criticile recurentului formulate împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond vizează interpretarea dată textului de lege invocat, respectiv art. 14 din Legea nr. 213/2015, şi anume momentul de la care curge termenul prevăzut de lege pentru depunerea cererii de plată.

Raportat la dispoziţiile legale incidente şi situaţia de fapt, criticile formulate sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "în vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, când s-a născut ulterior".

Textul de lege stabileşte expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă este născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, în situaţia în care acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Ca atare, dispoziţiile legale sunt clare asupra datei de începere a curgerii termenului de decădere prevăzut de textul de lege indicat şi nu poate fi primită o altă interpretare, care ar putea extinde începutul termenului în discuţie.

Este nefondată teoria dezvoltată de recurent cu privire la cererea de constituire de parte civilă în procesul penal şi de întrerupere/suspendare a curgerii termenului, până la data pronunţării definitive a deciziei penale.

Astfel cum în mod corect s-a reţinut de instanţa de fond, data naşterii dreptului de creanţă este data producerii evenimentului asigurat. De la acest moment s-a născut dreptul reclamantului la repararea prejudiciului. Dreptul de creanţă prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este dreptul de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment, decurgând din contractul de asigurare. Prin urmare termenul de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea 213/2015 este un termen fix, de decădere, după acest termen creditorii de asigurări putând să se adreseze, la fel ca şi ceilalţi creditori ai unui asigurător falit, direct asigurătorului, în cadrul procedurii de faliment.

Procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 213/2015 este singura care permite creditorilor de asigurări obţinerea de despăgubiri/indemnizaţii de la FGA, prin depunerea de cereri de plată în termenul stabilit de art. 14 din lege şi art. 20 din Norma ASF 16/2015.

Instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt a cauzei şi a dat o interpretare corectă dispoziţiilor legale, având în vedere că în cazul recurentului-reclamant termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la data de 17.03.2017, dată la care a devenit definitivă încheierea pronunţată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a Civila, de deschidere a procedurii falimentului faţă de B. S.A., întrucât dreptul de creanţă al reclamantului s-a născut anterior acestui moment, respectiv la data de 04.09.2014, când s-a produs evenimentul asigurat.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, nefiind incidente motivele privind greşita interpretare a disp. art. 14 din Legea nr. 213/2015.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 339 din 01 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX – a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 martie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.