Invalidity of tax security measures due to lack of territorial competence and absence of proven risk of asset dissipation

Şedinţa publică din data de 25 martie 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost sesizată prin sentinţa civilă nr. 2461/2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reţinându-se în esenţă faptul că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, forma în vigoare la data introducerii acţiunii reclamantei, anume 05.01.2018, pe criteriul valoric, suma în litigiu fiind de 1.962.067 RON.

Prin acţiunea introductivă, reclamanta societatea A. S.R.L. a formulat contestaţie împotriva Deciziei pf. x din 18.10.2017 (numărul corect fiind x din 18.10.2017) de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de MFP – ANAF – DGAF - Direcţia Regională Antifraudă Constanţa. Reclamanta a mai solicitat instanţei să dispună anularea hotărârii respective şi a măsurii luate de poprire pe conturi.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 285 din 29 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta societatea A. S.R.L. Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Juridică - Direcţiile Generale Regionale Constanţa şi Bucureşti, referitoare la contestarea Deciziei nr. A-AFR 20262/18.10.2017 (identificată în contestaţie cu numărul x/18.10.2017) emisă de Direcţia Generală Antifraudă Constanţa pentru instituirea măsurilor asigurătorii de poprire asupra disponibilităţilor băneşti din conturile bancare ale reclamantei în cuantum total de 1.962.067 RON.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta societatea A. S.R.L. invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta a arătat, în esenţă, că sentinţa recurată este nelegală, fiind pronunţată: cu încălcarea dispoziţiilor procedurale referitoare la obligaţia instanţei de a se pronunţa asupra tuturor cererilor şi mijloacelor de apărare ale părţilor - motivul de casare de la oct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. pe baza unor motive contradictorii şi străine de natura pricinii referitoare la debite înregistrate în evidenţele ANAF de 1.962.067,00 RON - motivul de casare de la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 213 Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015) care prevăd condiţiile stricte în care, în cazuri excepţionale, pot fi dispuse măsuri asigurătorii, precum şi a dispoziţiilor din hotărârea CJUE din cauza C-277/14 PPUH - motivul de casare de la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Se susţine că, sentinţa nu cuprinde considerentele în baza cărora s-a respins motivul de nelegalitate al deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii invocat în contestaţie constând în necompetenţa organului emitent al deciziei, Direcţia Regională Antifraudă Constanţa pentru o societate cu sediul în Bucureşti.

Se mai precizează de către recurentă că, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra apărărilor formulate de societate prin care se arată că aspectele imputate acesteia în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii sunt fapte ale unor terţi săvârşite de aceştia ulterior raporturilor comerciale cu societatea.

Totodată susţine recurenta că, prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la aspectele prezentate în contestaţie din care rezultă realitatea operaţiunilor comerciale în discuţie, respectiv achiziţionarea mărfurilor evidenţiate în facturi, achitarea contravalorii acestora prin viramente bancare, livrarea mărfurilor către clienţii societăţii A. şi încasarea contravalorii mărfurilor livrate tot prin viramente bancare la un nivel superior contravalorii mărfurilor vândute, ceea ce a generat profit societăţii care, la rândul său a antrenat plata impozitului pe profit şi plata TVA.

Apreciază recurenta că, prima instanţă nu s-a pronunţat nici asupra împrejurării indicate în contestaţie drept motiv de nelegalitate a decizie de instituire a măsurilor asigurătorii referitoare la faptul că, controlul a avut în vedere perioada cuprinsă între 05.11.2014-09.12.2015, dar în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii sunt invocate împrejurări ulterioare acestei perioade, cum ar fi spre exemplu unele datorii mici către buget pentru anii 2016 şi 2017, majorarea capitalului social, unele schimbări în structura asociativă.

În continuare recurenta susţine că Sentinţa recurată cuprinde motive străine de natura pricinii referitoare la pretinse debite de 1.962.067,00 RON înregistrate în evidenţele ANAF - motiv de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi că Sentinţa este nelegală în raport cu dispoziţiile art. 213 Codul de procedură fiscală şi cu dispoziţiile cuprinse în deciziile CJUE din cauza C-277/14PPUH- motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

2.1. Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat este fondat.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs se observă că, sentinţa recurată nu cuprinde considerentele în baza cărora s-a respins motivul de nelegalitate al deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii invocat în contestaţie constând în necompetenţa teritorială a organului emitent al deciziei, Direcţia Regională Antifraudă Constanţa pentru o societate cu sediul în Bucureşti.

Potrivit art. 30 alin. (1) Codul de procedură fiscală "Pentru administrarea creanţelor fiscale şi a altor creanţe datorate bugetelor prevăzute la art. 29 alin. (1) şi (2), competenţa revine acelui organ fiscal teritorial din cadrul A.N.A.F., stabilit prin ordin al preşedintelui A.N.A.F., în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului."

Conform art. 30 alin. (31) Codul de procedură fiscală "Administrarea obligaţiilor fiscale datorate de contribuabilii mijlocii, inclusiv de sediile secundare ale acestora, se realizează de organul fiscal de la nivel judeţean sau al Municipiului Bucureşti, după caz."

Pe de altă parte, în temeiul dispoziţiilor art. 31 alin. (1) Codul de procedură fiscală "în cazul creanţelor fiscale administrate de organul fiscal central, prin domiciliu fiscal se înţelege: [...] c) pentru persoanele juridice, sediul social sau locul unde se exercită gestiunea administrativă şi conducerea efectivă a afacerilor, în cazul în care acestea nu se realizează la sediul social declarat.

Faţă de cele expuse anterior, este evident că Direcţia Regională Antifraudă Constanţa nu avea competenţa teritorială de a dispune măsuri asigurătorii pentru un contribuabil mijlociu (aşa cum se arată în decizie) cu domiciliul fiscal (sediul social) în Bucureşti care îşi exercită gestiunea administrativă şi conducerea efectivă a afacerilor la sediul social.

În continuare, instanţa de control judiciar apreciază că recursul este fondat şi din perspectiva faptului că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra apărărilor reclamantei-recurente prin care se arată că aspectele imputate societăţii în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii sunt fapte ale unor terţi săvârşite de aceştia ulterior raporturilor comerciale cu societatea, cu privire la aspectele prezentate în contestaţie din care rezultă realitatea operaţiunilor comerciale în discuţie, respectiv achiziţionarea mărfurilor evidenţiate în facturi, achitarea contravalorii acestora prin viramente bancare, livrarea mărfurilor către clienţii societăţii şi încasarea contravalorii mărfurilor livrate tot prin viramente bancare la un nivel superior contravalorii mărfurilor vândute, ceea ce a generat profit societăţii care, la rândul său a antrenat plata impozitului pe profit şi plata TVA. Mai mult de cât atât, se observă că prima instanţă nu s-a pronunţat nici asupra împrejurării indicate în contestaţie drept motiv de nelegalitate a decizie de instituire a măsurilor asigurătorii referitoare la faptul că pretinsul control ar fi avut în vedere perioada cuprinsă între 05.11.2014 - 09.12.2015, dar în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii sunt invocate împrejurări ulterioare acestei perioade.

Referitor la un alt motiv de recurs, şi anume, sentinţa cuprinde motive străine de natura pricinii referitoare la debitele de 1.962.067,00 RON înregistrate în evidentele ANAF, trebuie menţionat faptul că societatea nu este debitoarea vreunei creanţe fiscale pentru o astfel de sumă care să fi fost stabilită de organele fiscale în condiţiile art. 93 alin. (2) Codul de procedură fiscală fie prin declaraţie de impunere, fie prin decizie de impunere.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii şi actul anterior emiterii acesteia, respectiv Procesul-verbal de control al Direcţiei Generale Antifraudă Bucureşti nu reprezintă modalităţi legale de stabilire a unei creanţe fiscale, întrucât nu sunt nici declaraţii de impunere, nici decizii de impunere.

În ceee ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta este întemeiat având în vedere faptul că sentinţa atacată este nelegală în raport cu dispoziţiile art. 213 Codul de procedură fiscală Nelegalitatea hotărârii primei instanţe derivă şi din neîndeplinirca condiţiilor prevăzute de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Legiuitorul a prevăzut că instituirea măsurilor asigurătorii are loc numai în cazuri excepţionale atunci când există pericolul care trebuie dovedit de organul fiscal, ca debitorul unei creanţe fiscale să se sustragă, să se ascundă ori să îşi risipească patrimoniul îngreunând astfel în mod considerabil colectarea.

În cauza de faţă, nu este relevată nicio faptă concretă de sustragere, ascundere ori risipire a patrimoniului contribuabilului A. care să fie indicată în decizie şi să fie şi probată de organele fiscale.

Pe de altă parte, împrejurările reţinute de instanţa de fond referitoare la cuantumul ridicat al creanţei fiscale stabilit, care aşa cum s-a arătat este numai prezumtiv până la emiterea unei decizii de impunere, în raport dee valaorarea bunurilor din patrimoniul societăţii reclamante, comportamentul fiscal suspect al acesteia care în realitate este calificat pe baza comportamantului fiscal al partenerilor săi de afaceri nu sunt elemente factuale apte de a fi calificate cazuri excepţionale în sensul art. 213 Codul de procedură fiscală şi a justifica instituirea măsurilor asigurătorii.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de A. S.R.L.., va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, va admite acţiunea şi va anula Decizia nr. A-AFR 20262/18.10.2017 (identificată în contestaţie cu numărul x/18.10.2017) emisă de Direcţia Generală Antifraudă Constanţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 285 din 29 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare, admite acţiunea.

Anulează Decizia nr. A-AFR 20262/18.10.2017 (identificată în contestaţie cu numărul x/18.10.2017) emisă de Direcţia Generală Antifraudă Constanţa.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 martie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.