Compulsory declassification of state intelligence records and issuance of security clearance in pending administrative litigation

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 02.11.2016, sub numărul x/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Serviciul Român de Informaţii şi U.M. 0735 Ploieşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: conexarea prezentului dosar la Dosarul nr. x/2013 aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti şi să fie obligaţi pârâţii S.R.I. si U.M. 0735 Ploieşti să întreprindă măsurile legale în vederea declasificării/să declasifice o serie de documente şi înregistrări audio-video (solicitate prin cererea nr. x din 09.09.2016) şi să le depună la dosarul nr. x/2013 aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti; să prezinte dovezi ale unor fapte (privind comunicarea sau caracterul unor acte) şi înregistrări ale unor discuţii.

De asemenea, a solicitat obligarea S.R.I. şi U.M. 0735 Ploieşti să-i elibereze o autorizaţie de acces la informaţii clasificate cu nivelul de secretizare corespunzător nivelului de secretizare cel mai înalt al înscrisurilor clasificate (informaţii secrete de stat şi informaţii secrete de serviciu) menţionate ca probe în notele de probatoriu (depuse în dosarele nr. x/2013 şi nr. y/2013) şi al înscrisurilor clasificate (informaţii secrete de stat şi informaţii secrete de serviciu) pe care pârâţii S.R.I. şi U.M. 0735 Ploieşti pretind că le-au depus sau urmează să le depună ca probe la structura de securitate a Curţii de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2013.

A mai solicitat obligarea S.R.I. la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive în ceea ce priveşte cererea de declasificare a adresei Parlamentului României transmisă SRI z/28.05.2001 şi hotărârea CSAT 00127/2010.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 208 din 24 noiembrie 2017 (din care face parte integrantă, potrivit legii, şi încheierea de dezbateri din 10 noiembrie 2017), Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Serviciul Român de Informaţii şi U.M. 0735 Ploieşti (denumită şi Direcţia Judeţeană de Informaţii Prahova), ca neîntemeiate.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de pârâte prin referire la cererea de declasificare a adresei Parlamentului României transmisă SRI z/28.05.2001 şi la hotărârea CSAT 00127/2010, instanţa nu a primit-o ca excepţie, întrucât a constatat că împrejurările invocate constituie aspecte care ţin de analiza pe fond a cauzei.

Pe fondul litigiului, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că reclamantul a solicitat declasificarea documentelor enumerate în cererea de chemare în judecată pentru ca acestea să fie folosite ca mijloace de probă în dosarul nr. x/2013, având ca obiect: anularea sancţiunilor disciplinare retrogradare în funcţie şi mustrare scrisă aplicate reclamantului prin actele nr. Y/S/4563412 şi nr. Y/S/4563496/02.11.2012, radierea sancţiunilor disciplinare, obligarea pârâtelor SRI şi UM 0735 Ploieşti la plata indexată/actualizată a reducerilor salariale/reţinerilor financiare rezultate în urma aplicării sancţiunilor disciplinare retrogradare din funcţie şi mustrare scrisă, anularea actelor administrative prin care i s-a acordat calificativele corespunzător, mediocru, necorespunzător ca urmare a aprecierilor de serviciu pentru fiecare an în parte din perioada 2007-2012, obligarea pârâtului SRI la numirea sa într-o funcţie raportată la vechimea şi experienţa profesională a sa care să corespundă cu parcursul profesional normal, obligarea pârâtei SRI la schimbarea locului de muncă în conformitate cu recomandările medicilor specialişti.

Actele a căror declasificare o solicită reclamantul prin cererea de chemare în judecată intră sub incidenţa Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi a H.G. nr. 585/2002 privind aprobarea standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate, iar la solicitarea instanţei de judecată, pârâţii au depus notă cu privire la situaţia fiecărui document menţionat în nota de probatorii depusă de către reclamant, iar ulterior şi un tabel refăcut cu nivelul de secretizare al fiecărui document despre care au menţionat în primul tabel că este clasificat

Curtea a reţinut şi că o serie de înscrisuri a căror declasificare se solicită nu există (cele menţionate la filele x, respectiv: actele administrative de anulare a sancţiunilor, fişa posturilor ocupate de către reclamant în calitate de salariat civil, registre de logări acces la staţia de lucru din cadrul UM 0735 din 2012, dovada anulării şi radierii sancţiunii).

În drept, curtea de apel a reţinut din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, că prin informaţii clasificate se înţelege "informaţiile, datele, documentele de interes pentru securitatea naţională, care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate trebuie să fie protejate".

Potrivit art. 31 din lege, informaţiile secret de serviciu se stabilesc de conducătorul persoanei juridice pe baza normelor prevăzute prin hotărâre de guvern.

Art. 17 din Legea nr. 182/2002 enumeră categoria informaţiilor secret de stat, printre care, la lit. f), şi activitatea de informaţii desfăşurată de autorităţile publice stabilite prin lege pentru apărarea ţării şi siguranţa naţională.

Or, toate documentele indicate de pârâte ca fiind secret de serviciu privesc activitatea instituţiei, din care a făcut parte şi reclamantul de altfel, şi care cunoştea aceste norme juridice şi care nu a avut obiecţiuni în timpul activităţii referitoare la clasificarea acestora ca secrete de stat sau de serviciu.

De asemenea, declasificarea informaţiilor secrete de stat (aşa cum sunt documentele menţionate în tabelul depus de pârâte) nu se poate realiza decât prin hotărâre a guvernului, la cererea motivată a emitentului, instanţa de judecată neputând hotărî ea însăşi declasificarea acestora.

În plus, reclamantul solicită declasificarea documentelor secrete de stat şi secret de serviciu, invocând în drept art. 20 din Legea nr. 182/2002, iar în fapt, împrejurarea că pârâtele au săvârşit o serie de ilegalităţi.

Instanţa de fond a apreciat că acestea sunt argumente ale reclamantului pentru admiterea cererii de chemare din alt dosar şi că verificarea acestora se va realiza în procesul care face obiectul dosarului nr. x/2013 De altfel, reclamantul însuşi a solicitat declasificarea acestor documente tocmai pentru ca acestea să fie depus în materialitatea acestora la acel dosar.

Instanţa a arătat că nu poate reţine că aceste documente au fost clasificate ca secret de stat sau secret de serviciu în mod nelegal, prin încălcarea dispoziţiilor art. 24 alin. (3) din Legea nr. 182/2002, întrucât cele invocate de către pârât şi anume lezarea intereselor sale legitime şi sancţionarea sa disciplinară pe nedrept, vor fi analizate cu prilejul judecării contestaţiei reclamantului.

Totodată, nu a reţinut că, prin refuzul declasificării unor documente, s-ar încălca dreptul la un proces echitabil, întrucât reclamantul şi-a motivat în fapt şi în drept cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2013, iar argumentele sale vor fi verificate pe baza probelor care vor fi admise de instanţa ce judecă procesul, reclamantul având cunoştinţă de toate aceste documente a căror declasificare o solicită, prin prisma funcţiei ocupate, putând să se apere în fapt şi în drept faţă de actele administrative a căror anulare o cere.

În ceea ce priveşte cererea de declasificare a adresei Parlamentului României transmisă SRI z/28.05.2001 şi hotărârea CSAT 00127/2010 de aprobare a regulamentului de funcţionare a SRI şi a schemei organizatorice, aceasta este neîntemeiată având în vedere că pârâtele au menţionate că aceste documente sunt neclasificate. (pct. 36 din tabel - fila x verso vol. 3), având în vedere numărul de înregistrare care nu conţine indicativul S sau cifra 0,00, 000. (conform art. 41 din H.G. nr. 585/2002).

În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâtelor de a-i elibera reclamantului o autorizaţie de acces la informaţii clasificate cu nivel de secretizare corespunzător nivelului de secretizare cel mai înalt al înscrisurilor clasificate instanţa de fond a apreciat că este neîntemeiată, întrucât reclamantul nu se regăseşte printre persoanele enumerate de lege pentru a beneficia de autorizaţie de acces la informaţiile clasificate conform art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 şi nici nu este o persoană care deţine autorizaţie de acces sau certificat de securitate în virtutea profesiei pentru a i se permite accesul la informaţii clasificate.

Curtea de apel a mai reţinut că, până la încetarea raporturilor de serviciu cu pârâtele, reclamantul avea autorizaţie de acces la informaţiile clasificate, în virtutea raportului de serviciu, având acces la aceste documente, însă ca urmare a încetării raportului de serviciu această autorizaţie i-a fost retrasă.

3. Căile de atac exercitate

Împotriva sentinţei nr. 208 din 24 noiembrie 2017 şi încheierii de dezbateri din 10 noiembrie 2017 (care face parte integrantă din hotărâre, potrivit legii), pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamantul A..

De asemenea, recurentul reclamant a formulat un recurs "împotriva soluţiei de respingere a sesizării Curţii Constituţionale" cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 519 din C. proc. civ. în ceea ce priveşte sintagma "învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă".

În motivarea acestui din urmă recurs, recurentul reclamant a susţinut că - la termenul de judecată din 10.11.2017 - a solicitat primei instanţe să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept cu problema de drept referitoare la "stabilirea modalităţii de susţinere în faţa instanţei a aspectelor cuprinse în înscrisuri clasificate în cadrul proceselor unde se solicită declasificarea respectivelor înscrisuri" şi să suspende dezbaterile până la pronunţarea deciziei prevăzute de art. 521 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, faţă de condiţia de admisibilitate referitoare la învestirea completului de judecată al Curţii de Apel Ploieşti cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, ar fi solicitat să se admită şi sesizarea Curţii Constituţionale a României cu privire la neconstituţionalitatea sintagmei "învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă" din cuprinsul prevederilor art. 519 din C. proc. civ.

A precizat că aceste cereri nu au fost luate în discuţie/au fost respinse în mod neîntemeiat prin hotărârea din 24.11.2017, deşi excepţia de neconstituţionalitate îndeplinea toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

A arătat recurentul că obiectul excepţiei îl constituie prevederi legale în vigoare (art. 519 din C. proc. civ.), sintagma criticată are legătură cu soluţionarea pe fond a litigiului (pentru că numai prin constatarea neconstituţionalităţii acestei sintagme, instanţa de fond ar fi putut sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru rezolvarea chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea fondului pricinii), iar articolul de lege nu a mai fost declarat ca fiind neconstituţional printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

A solicitat, în consecinţă, recurentul casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau, în subsidiar, casarea cu trimitere pentru rejudecarea acestei cereri.

Prin recursul formulat împotriva sentinţei pronunţate pe fondul litigiului, recurentul reclamant a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ., solicitând în principal casarea sentinţei, cu trimiterea cauzei spre judecare la instanţa de fond. În subsidiar, a solicitat casarea sentinţei, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată şi completată.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâţilor SRI şi UM 0735 Ploieşti la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de casare (pe 132 pagini), recurentul a susţinut, în esenţă, că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil (reglementat de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 din Convenţie), cu încălcarea principiului egalităţii (reglementat de art. 8 din Cod), a dreptului la apărare (art. 13 din Cod) şi a principiului contradictorialităţii (art. 14 din Cod).

A reamintit recurentul petitul acţiunii sale, arătând că - după ce primul capăt de cerere, referitor la conexarea prezentei cauze cu dosarul nr. x/2013 aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, a fost respins întrucât acesta din urmă a fost suspendat - au rămas de judecat celelalte trei capete de cerere, referitoare la: i) obligarea SRI şi UM 0735 Ploieşti să întreprindă măsurile legale în vederea declasificării/să declasifice documentele şi înregistrările audio-video (solicitate prin cererea nr. x din 09.09.2016) şi să le depună la dosarul nr. x/2013 aflat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti; ii) obligarea SRI şi UM 0735 Ploieşti să îi elibereze reclamantului o autorizaţie de acces la informaţii clasificate nivelul de secretizare cel mai înalt al înscrisurilor clasificate informaţii secrete de stat şi secrete de serviciu, menţionate de acesta ca probe în notele de probatoriu depuse în dosarele nr. x/2013 şi nr. y/2013 şi, respectiv, al celor pe care pârâţii pretind că le-au depus sau urmează a le depune la Compartimentul Documente Clasificate al Curţii de Apel Ploieşti pentru dosarul nr. x/2013; iii) obligarea SRI la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

A susţinut că instanţa de fond în mod nelegal a respins acţiunea, fără a face referire la solicitările punctuale adresate şi la motivele invocate la termenul de judecată din 26.01.2017 prin raportare la materialul probator solicitat, pe care nici nu l-a analizat.

Recurentul a arătat că sentinţa nu este susţinută de nicio probă fiind chiar contrazisă de actele aflate la dosarul cauzei, emise de instanţa de fond (încheieri de şedinţă) şi de către pârâţii SRI şi UM 0735 Ploieşti (întâmpinare, note de şedinţă).

A considerat că, evitând să oblige pârâţii să depună la prezentul dosar documentele solicitate prin acţiune şi prin nota de probatoriu din 26.01.2017, precum şi să supună dezbaterilor contradictorii mai multe solicitări şi aspecte, instanţa de fond a încălcat art. 8, 10, 14 şi 22 din C. proc. civ., încălcând dreptul său la apărare prin obstrucţionarea accesului la materialul probator solicitat şi a dovedit parţialitate faţă de pârâţi.

Recurentul a făcut referiri repetate la cele cuprinse în decizia de casare nr. 789/16.03.2016, pronunţată de ÎCCJ în primul ciclu procesual al dosarului nr. x/2013

A criticat, de asemenea, nepronunţarea instanţei de fond şi asupra lipsei calităţii Direcţiei Juridice a SRI (UM 0198) de reprezentant al pârâţilor, arătând că înţelege să o reitereze.

A susţinut şi că, în cauză, contrar celor reţinute de instanţa de fond prin sentinţă (şi care contrazic propriile afirmaţii şi argumente ale acesteia din încheierile de şedinţă prin care a respins excepţiile lipsei de interes, inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii), erau îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 20 din Legea nr. 182/2002.

A precizat recurentul că prezentul litigiu a fost promovat ca urmare a deciziei nr. 789/16.03.2016, însă instanţa de fond nu a înţeles care este obiectul cererii de chemare în judecată.

Recurentul a mai criticat faptul că instanţa de fond a făcut referire şi la aspecte care nu fac obiectul cererii sale de chemare în judecată, ci al dosarului nr. x/2013, nefiind învestită să se pronunţe asupra acesteia.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Intimatul pârât Serviciul Român de Informaţii a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.

În apărare, a reiterat excepţiile invocate în faţa instanţei de fond referitoare la lipsa de interes, inadmisibilitatea şi, respectiv, tardivitatea acţiunii.

Cu privire la recursul formulat împotriva soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, a arătat că dispoziţiile legale contestate nu au nicio legătură cu dezlegarea pe fond a cauzei, fiind vorba de un abuz de drept evident.

Referitor la recursul declarat împotriva sentinţei pronunţate pe fondul litigiului, intimatul a susţinut, în esenţă, că - deşi calea de atac a fost întemeiată formal pe art. 488 pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ. - prin alegaţiile sale recurentul nu se referă la împrejurări pe care textele legale le prevăd, ci se limitează să reia afirmaţii legate de fondul pricinii şi nesusţinute de niciuna dintre probele aflate la dosar.

Recurentul reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat principalele susţineri din recurs şi acţiunea introductivă.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Hotărârea instanţei de recurs

III.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia lipsei calităţii Direcţiei juridice a SRI (UM0198) de reprezentant al intimaţilor pârâţi în cauză, invocată de recurentul reclamant, Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că unitatea militară în discuţie a fost anume desemnată, în condiţiile art. 25 din Legea nr. 14/1992, prin comandantul său (mandatat expres prin ordin al Directorului SRI) să asigure apărarea şi reprezentarea Serviciului Român de Informaţii şi a celorlalte unităţi din structura sa în faţa instanţelor de judecată, în litigiile în care figurează ca părţi.

Tot cu titlu prealabil, Înalta Curte arată că - deşi intimatul pârât S.R.I. a reiterat prin întâmpinarea la recurs excepţiile lipsei de interes, inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii – atâta vreme cât acestea au fost soluţionate de instanţa de fond prin încheiere interlocutorie care nu a fost atacată de niciuna dintre părţi (odată cu sentinţa), instanţa de recurs nu poate repune în discuţie excepţiile, întrucât soluţia dată acestora se bucură de autoritate de lucru judecat.

Examinând, în continuare, recursul de recurentul reclamant împotriva "soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale" cu privire la neconstituţionalitatea sintagmei "învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă" din cuprinsul prevederilor art. 519 din C. proc. civ., cerere pe care recurentul reclamant ar fi formulat-o la termenul de judecată din 10 noiembrie 2017, Înalta Curte constată că nicăieri în cuprinsul încheierii de şedinţă din 10 noiembrie 2017, pronunţate în dosar nr. x/2016 al Curţii de Apel Ploieşti, nu se regăseşte consemnată formularea unei astfel de cereri, iar în cuprinsul hotărârii pronunţate la 24 noiembrie 2017 (sentinţa nr. 208/2017), de asemenea nu se face referire la formularea, analizarea şi/sau soluţionarea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale.

Astfel, la termenul de judecată din 10 noiembrie 2017, conform celor consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, deşi judecătorul fondului - precizând că termenul a fost acordat pentru dezbaterea în fond a cauzei, în condiţiile art. 244 alin. (1) din C. proc. civ. - a dat cuvântul părţilor în dezbateri pe fondul cauzei şi pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive unită cu fondul, reclamantul A. a susţinut o serie de cereri pe care le-a apreciat ca fiind "chestiuni prealabile", solicitând ca dezbaterile pe fondul prezentei cauze să aibă loc "într-o zonă de securitate Clasa I, având în vedere că unele înscrisuri nedeclasificare solicitate prin cererea de chemare în judecată au nivel de secret de stat de importanţă deosebită" sau în Camera de consiliu din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, în condiţiile prevăzute de Regulamentul privind accesul judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor ÎCCJ la informaţii clasificate, secrete de stat şi secrete de serviciu aprobate prin HCSM 140/6.02.2014, iar în caz contrar să fie sesizată ÎCCJ în complet specializat pentru dezlegarea chestiunii de drept privind modalitatea de susţinere în faţa instanţei a înscrisurilor cuprinse în înscrisurile clasificate în cadrul proceselor unde se solicită declasificarea înscrisurilor clasificate, şi, în subsidiar, faţă de dispoziţiile O.U.G. nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, să se suspende judecarea cauzei până la data de 01.01.2019, în vederea asigurării posibilităţii cercetării procesului şi, după caz, a dezbaterii fondului în Camera de consiliu.

Înalta Curte mai reţine că pretinsa cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional ar fi fost formulată, potrivit susţinerilor recurentului reclamant, în legătură cu cererea de sesizare, în temeiul art. 519 din C. proc. civ., a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Complet specializat pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu problema de drept referitoare la "stabilirea modalităţii de susţinere în faţa instanţei a aspectelor cuprinse în înscrisuri clasificate, în cadrul proceselor unde se solicită declasificarea respectivelor înscrisuri", cerere care este, într-adevăr, menţionată în încheierea de şedinţă din 10 noiembrie 2017 şi în cuprinsul concluziilor scrise depuse la filele x .

Această din urmă cerere nu a făcut însă obiectul analizei instanţei de fond, întrucât a fost formulată după încheierea cercetării judecătoreşti, la un termen acordat de instanţă exclusiv pentru a se formula concluzii asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţi şi asupra fondului acţiunii.

Or, în aceste condiţii, cu atât mai puţin se putea proceda la analizarea şi la admiterea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale care în mod vădit nu aveau legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei.

De altfel, recurentul însuşi face referire la împrejurarea că instanţa de fond nu a luat în discuţie cererea de sesizare a ÎCCJ, pe care o echivalează fără temei cu o soluţie de respingere, precum şi la împrejurarea că, pentru întrunirea condiţiilor de admisibilitate a cererii, se impunea şi sesizarea Curţii Constituţionale.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că recursul împotriva încheierii/hotărârii din 24 noiembrie 2017, aşa cum a fost formulat de recurent, este nefondat.

Cât priveşte recursul exercitat împotriva soluţiei pronunţate asupra fondului litigiului, Înalta Curte reţine - referitor la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii") - că recurentul a invocat acest motiv, susţinând încălcarea prevederilor art. 6 alin. (1) (dreptul la un proces echitabil), art. 8 (principiul egalităţii), art. 10, art. 13 (dreptul la apărare) şi art. 14 (principiul contradictorialităţii) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. A mai invocat recurentul şi încălcarea art. 22 şi art. 298 din C. proc. civ.

Cât priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi art. 8 din C. proc. civ., precum şi a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Înalta Curte nu o poate reţine, întrucât instanţa de fond a dispus toate măsurile permise de lege şi considerate necesare pentru justa soluţionare a litigiului, respectând, totodată, limitele învestirii şi competenţei sale, iar părţile având posibilitatea efectivă să îşi exercite drepturile procesuale, în mod egal, nediscriminatoriu.

Înalta Curte apreciază că dreptul la apărare al recurentului reclamant nu poate fi considerat încălcat din perspectiva art. 13 şi 14 din C. proc. civ., câtă vreme acesta a putut să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, iar judecătorul a pus în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate.

Nu este fondată nici critica privind pretinsa încălcare a art. 10 din C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a solicitat, la cererea recurentului reclamant, ca intimatul pârât să comunice relaţii privind caracterul şi nivelul de clasificare sau, după caz, posibilitatea înfăţişării cu privire la toate categoriile de documente invocate de intimat.

Intimatul pârât s-a conformat, în condiţiile art. 298 din C. proc. civ., care prevede:

"(1) Dacă înscrisul se găseşte în păstrarea unei autorităţi sau instituţii publice, instanţa va lua măsuri, la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, pentru aducerea lui, în termenul fixat în acest scop, punând în vedere conducătorului autorităţii sau instituţiei publice deţinătoare măsurile ce se pot dispune în caz de neconformare. (2) Autoritatea sau instituţia publică deţinătoare este în drept să refuze trimiterea înscrisului când acesta se referă la apărarea naţională, siguranţa publică sau relaţiile diplomatice. Extrase parţiale vor putea fi trimise dacă niciunul dintre aceste motive nu se opune. Dispoziţiile art. 252 alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

La rândul său, art. 252 alin. (3) din legea de procedură stipulează că "Dispoziţiile normative cuprinse în documente clasificate pot fi dovedite şi consultate numai în condiţiile prevăzute de lege".

Or, această lege este Legea nr. 182/2002, care dă dreptul judecătorilor şi persoanelor deţinătoare de autorizaţie de acces corespunzătoare să consulte documentele clasificate.

În subsidiar, Înalta Curte reaminteşte că însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în jurisprudenţa sa în materie (hotărârile din Cauza Guner Corum c.Turciei, Cauza Miran c.Turciei, Cauza Miryana Petrova c. Bulgariei etc.), că nici în contextul procedurilor penale dreptul la divulgarea probelor relevante nu este absolut. În orice procedură penală, pot exista interese concurente - cum ar fi securitatea naţională sau necesitatea de a proteja martorii cu risc de represalii sau de a păstra secrete metodele de anchetă - care trebuie echilibrate cu drepturile acuzatului. În unele cazuri, poate fi necesar să se reţină chiar anumite probe din apărare, pentru a păstra drepturile fundamentale ale altei persoane sau pentru a proteja un interes public important.

În acelaşi sens este şi Recomandarea REC 2002 a Comitetului Miniştrilor către statele membre privind accesul la documentele publice din 21.02.2002, care cuprinde prevederi referitoare la "Limitări posibile ale accesului la documente publice", având scopul de a proteja securitatea naţională, apărarea şi relaţiile externe; siguranţa publică.

De asemenea, prin Decizia nr. 1.440 din 4 noiembrie 2010 şi Decizia nr. 302/2011, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 alin. (2), art. 7, art. 17 lit. f), art. 20, art. 25 alin. (1), art. 28 alin. (1) şi art. 34 lit. j) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, reţinând în considerente că "potrivit art. 1 din Legea nr. 182/2002, scopul reglementării este protecţia informaţiilor clasificate şi a surselor confidenţiale ce asigură acest tip de informaţii, care se realizează prin instituirea sistemului naţional de protecţie a informaţiilor. În acest sens, legea instituie principiul potrivit căruia toate persoanele care vor avea acces la informaţii clasificate secret de stat vor fi verificate, în prealabil, cu privire la onestitatea şi profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informaţii."

În ceea ce priveşte invocarea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pe motiv că hotărârea recurată nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază, Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu este incident în cauză, faţă de aspectele dezvoltate de recurent.

Astfel, dispoziţiile legale menţionate, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Totodată, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene pentru Drepturile Omului, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate" de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (hotărârea din 28.04.2005 din Cauza Albina împotriva României, hotărârea din 15.03.2007 din Cauza Gheorghe împotriva României).

Tot în jurisprudenţa sa privind încălcările aduse art. 6 par. 1 din Convenţie, Curtea a statuat că, în general, instanţelor naţionale nu le incumbă o obligaţie de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părţile implicate in litigii (hotărârea din Cauza Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, hotărârea din Cauza Perez împotriva Franţei).

Or, Înalta Curte constată că sentinţa recurată cuprinde argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită curtea de apel, chiar dacă acestea îl nemulţumesc pe recurent, nefiind identificate nici "motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei" pentru a se putea reţine incidenţa motivului de casare invocat.

Înalta Curte constată că, de-a lungul procesului desfăşurat în faţa instanţei de fond, recurentul a reiterat de nenumărate ori aceleaşi note de susţineri şi cereri, pe care instanţa le-a analizat şi tranşat cu competenţă (referindu-se la fiecare categorie de înscrisuri/probe invocate de reclamant şi apreciind asupra pertinenţei susţinerilor părţilor în legătură cu acestea). Recurentul neagă, de fapt, dezlegările date de instanţă prin încheierile de şedinţă, urmărind să îşi impună propriul punct de vedere asupra necesităţii unor probe sau măsuri procesuale, respectiv să fie judecătorul propriei cauze.

Pe de altă parte, împrejurarea că prima instanţă, după ce a respins ca nefondate excepţiile lipsei de interes, inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii (în raport cu argumentele aduse de pârâţi), a constatat netemeinicia acţiunii reclamantului, arătând că în cauză acesta nu a dovedit incidenţa niciuneia dintre situaţiile prevăzute de art. 20 din Legea nr. 182/2002 nu poate constitui o motivare contradictorie în sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate (ce vizează acea contradicţie între considerente care face imposibilă identificarea argumentelor ce susţin soluţia pronunţată ori contradicţia dintre considerentele hotărârii şi dispozitiv).

În acest context, este de observat şi că judecătorul fondului a analizat cauza sub toate aspectele relevante, iar neînsuşirea de către instanţa de judecată a argumentelor unei părţi nu echivalează cu o motivare contradictorie, nici cu una străină de natura cauzei.

Cât priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. ("când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat"), Înalta Curte reţine că noţiunea de autoritate de lucru judecat este definită de art. 430 din C. proc. civ. astfel: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (....)".

Efectele lucrului judecat sunt cele stipulate de art. 431 din acelaşi cod, în sensul că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, şi oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

În speţă, recurentul reclamant face referiri repetate la nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv: decizia de casare nr. 789/16.03.2016, pronunţată de ÎCCJ în primul ciclu procesual al dosarului nr. x/2013, şi decizia de casare nr. 789/03.12.2015, pronunţată tot de instanţa supremă în primul ciclu procesual al dosarului nr. x/2013

Înalta Curte arată că acest din urmă dosar (finalizat, de altfel, cu o soluţie definitivă de respingere a acţiunii reclamantului A.) a avut un alt obiect decât prezenta cauză, recurentul reclamant plângându-se de lipsa răspunsului la o serie de alte cereri adresate intimatului pârât, neputând fi vorba de incidenţa autorităţii de lucru judecat, astfel cum a fost definită această noţiune de prevederile art. 430-431 din C. proc. civ.

Tot astfel, în ceea ce priveşte decizia nr. 789/16.03.2016, Înalta Curte constată că nu vizează acelaşi obiect cu prezentul litigiu şi nici nu cuprinde o dezlegare a unei probleme de drept comune din cele două dosare.

Este adevărat că în decizie se face referire la procedura prevăzută de dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 182/2002, dar numai instanţa de fond sesizată cu prezenta cauză este îndrituită să analizeze şi să se pronunţe dacă în speţă s-a dovedit întrunirea în concret condiţiile unei astfel de acţiuni.

Prin urmare, invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. este nefondată.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), se reţine că acesta a fost invocat prin raportare la prevederile Legii nr. 182/2002 şi ale H.G. nr. 585/2002 şi H.G. nr. 781/2002.

Înalta Curte reaminteşte, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmăreşte, aşa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară şi devolutivă, întrucât dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conţin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Aşa fiind, prin exercitarea recursului se poate cere casarea hotărârii atacate numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., iar solicitarea reevaluării stării de fapt prin reaprecierea mijloacelor de probă de către instanţa de recurs nu se circumscrie motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Cod şi nici altui motiv de casare prevăzut de respectivul articol.

În speţă, ansamblul criticilor subsumate de recurent motivului de casare menţionat reprezintă o reluare aproape in integrum a celor invocate prin cererea de chemare în judecată precizată, fără a fi prezentate aspecte concludente care să susţină ipoteza interpretării sau aplicării greşite a dispoziţiilor legale incidente de către instanţa de fond, de natură să atragă nelegalitatea hotărârii pronunţate.

În privinţa criticilor aduse soluţiei date primului capăt de cerere (referitor la obligarea pârâţilor să facă demersurile necesare pentru declasificare/să declasifice anumite înscrisuri enumerate în acţiune), Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate.

Astfel, în ceea ce priveşte soluţia dată capătului de cerere din acţiune referitor la obligarea pârâţilor de a declasifica şi aduce ca probe într-un alt dosar (nr. x/2013) o serie de înscrisuri şi înregistrări, Înalta Curte reaminteşte că, din economia dispoziţiilor C. proc. civ., rezultă că administrarea probelor se realizează, ca regulă, de către completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii, conform principiului nemijlocirii consacrat de art. 16 din C. proc. civ., cu excepţiile prevăzute expres de lege.

Asemenea excepţii sunt reprezentate - spre exemplu - de administrarea probelor prin comisie rogatorie sau în procedura asigurării dovezilor.

Astfel, art. 361-363 din C. proc. civ. reglementează procedura de asigurare a probelor, o procedură prin care persoana interesată poate cere, atât înainte, cât şi în timpul procesului, administrarea unor probe, dacă este pericol ca proba să dispară ori să fie greu de administrat în viitor, cererea îndreptându-se însă şi în acest caz, "în timpul judecăţii, la instanţa care judecă procesul în prima instanţă", probele asigurate fiind cercetate de acea instanţă, la judecarea procesului, sub raportul admisibilităţii şi concludenţei lor.

Într-adevăr, completul legal învestit cu soluţionarea fondului litigiului este cel mai în măsură să aprecieze cu privire la utilitatea şi concludenţa probelor.

Acest principiu se aplică inclusiv probei cu înscrisuri, chiar dacă acestea sunt clasificate sau au caracter confidenţial.

Or, chiar recurentul reclamant a arătat că în prezent se derulează deja o procedură judiciară pe fondul litigiului dintre părţi, beneficiind deci de garanţii apte să îi protejeze interesele, având acces la o instanţă, în cadrul unei proceduri contradictorii, guvernate potrivit C. proc. civ. de principiul egalităţii armelor.

În acest sens, mai este de observat că, potrivit art. 298 alin. (2) din C. proc. civ., "autoritatea sau instituţia publică deţinătoare este în drept să refuze trimiterea înscrisului când acesta se referă la apărarea naţională, siguranţa publică sau relaţiile diplomatice. Extrase parţiale vor putea fi trimise dacă niciunul dintre aceste motive nu se opune. Dispoziţiile art. 252 alin. (3) se aplică în mod corespunzător", iar art. 252 alin. (3) (3) din acelaşi cod prevede că "Dispoziţiile normative cuprinse în documente clasificate pot fi dovedite şi consultate numai în condiţiile prevăzute de lege."

Or, legea specială care stabileşte condiţiile de acces la informaţii cuprinse în documente clasificate este Legea nr. 182/2002, care în art. 7 alin. (4) stabileşte categoriile de persoane pentru care este garantat accesul, potrivit art. 15 lit. d) şi e), sub condiţia validării alegerii sau numirii şi a depunerii jurământului.

Recurentul reclamant nu face parte din niciuna dintre aceste categorii.

Totodată, cât priveşte critica adusă considerentelor sentinţei referitoare la neîntrunirea condiţiilor art. 20 din Legea nr. 182/2002, Înalta Curte reţine că este nefondată.

Într-adevăr, norma invocată ca temei legal al acţiunii are următorul conţinut: "Orice persoană fizică sau juridică română poate face contestaţie la autorităţile care au clasificat informaţia respectivă, împotriva clasificării informaţiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum şi împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare. Contestaţia va fi soluţionată în condiţiile legii contenciosului administrativ."

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (5) din lege, "Se interzice clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile de interes public, restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime."

Dar acţiunea recurentului reclamant - aşa cum corect a constatat şi prima instanţă, fără ca prin aceasta să contrazică soluţia dată excepţiilor ridicate de pârât - nu poate fi calificată ca o contestaţie în sensul art. 20 mai sus menţionat, întrucât nu se solicită anularea sau modificarea ordinului de clasificare pentru vreunul dintre motivele expuse în textele legale menţionate, ci se cere declasificarea/obligarea intimaţilor pârâţi la demersuri pentru declasificarea unor documente şi depunerea lor într-un alt dosar ca probe.

Totodată, Înalta Curte reţine, conform art. 24 din Legea nr. 182/2002, că "(…) (4) Informaţiile clasificate potrivit art. 15 lit. f) (n.red. - cele din clasa secrete de stat) pot fi declasificate prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului. (…).(10) Declasificarea ori trecerea la un nivel inferior de clasificare este realizată de persoanele sau autorităţile publice competente să aprobe clasificarea şi nivelul de secretizare a informaţiilor respective.(…)."

La rândul său, art. 20 din H.G. nr. 585/2002 stipulează că "informaţiile secrete de stat se declasifică dacă a expirat termenul de clasificare, dezvăluirea informaţiilor nu mai poate prejudicia siguranţa naţională, apărarea ţării ori interesele persoanelor de drept public sau privat deţinătoare şi/sau a fost atribuit de o persoană neîmputernicită prin lege."

Din aceste prevederi legale rezultă că declasificarea informaţiilor secrete de stat (aşa cum sunt documentele menţionate în tabelul depus de pârâte cu nivelul de secretizare strict secret şi secret) nu pot fi declasificate decât prin hotărâre a guvernului la cererea motivată a emitentului, instanţa de judecată neputând hotărî ea însăşi declasificarea acestora şi nici obligarea emitenţilor să facă solicitări în acest sens, câtă vreme nu este incidentă vreuna dintre situaţiile prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte informaţiile secret de serviciu, potrivit art. 23 din H.G. nr. 585/2002, declasificarea acestora se face de conducătorii unităţilor care le-au emis, prin scoaterea de pe listele prevăzute la art. 8, care vor fi reanalizate ori de câte ori este necesar.

De asemenea, declasificarea acestora de către conducătorii unităţii se va realiza atunci dezvăluirea acestora nu mai poate prejudicia interesele persoanelor de drept public sau privat deţinătoare.

Prin urmare, nu instanţa de fond este cea care nu ar fi înţeles obiectul acţiunii cu care a fost învestită, ci recurentul reclamant a înţeles şi aplicat eronat cele menţionate decizia de casare nr. 789/16.03.2016, pronunţată de ÎCCJ în dosarul nr. x/2013, la care a făcut numeroase referiri în cuprinsul recursului, formulând o acţiune vădit neîntemeiată (chiar inadmisibilă în raport cu capătul de cerere privind depunerea de documente în alt dosar ca probe).

Recurentul-reclamant a mai susţinut că nu ar fi primit răspuns la o petiţie înregistrată sub nr. x din 09.09.2016. S-a precizat de către intimatul pârât că în registrele instituţiei nu se regăseşte un astfel de număr de înregistrare, iar recurentul-reclamant nu a făcut nici el dovada certă a existenţei unei astfel de cereri înregistrate la instituţia intimată.

Consideră fără temei recurentul-reclamant că respingerea cererilor şi susţinerilor sale, după analizarea acestora, ar echivala cu lipsa cercetării procesului de către instanţa de fond. A pretins în acest context că din notele depuse la dosarul instanţei de către intimatul pârât lipsesc referiri la unele dintre documentele solicitate.

Or, pe de o parte, Înalta Curte constată că la dosar se află depusă Nota nr. x din 20.02.2017, cuprinzând un tabel cu situaţia fiecărui document menţionat de recurentul reclamant, care a putut fi identificat ca existent.

Pe de altă parte, astfel cum a reţinut şi judecătorul fondului raportându-se la conţinutul cererilor formulate de recurentul-reclamant, o serie de documente nu au putut fi identificate (aşa cum este cazul celor solicitate la pct. 3 din nota depusă în şedinţa de judecată din 26.01.2017, referirea fiind făcută cu maximă generalitate la documente de organizare a activităţii de informaţii a instituţiei intimate, "toate documentele emise de S.R.I. privind activitatea de antiterorism"), iar altele fiind acte medicale care îl privesc pe recurent şi nu sunt documente clasificate.

Recurentul-reclamant solicită şi declasificarea unor documente care emană chiar de la el, cereri proprii ale acestuia ("Memoriu" nr. 79468/2009, cerere "de schimbare a locului de muncă, "documentele transmise de subsemnatul", "rapoartele subsemnatului", "adresa pe care am transmis-o S.R.I."), prin urmare, neclasificat, dar totuşi solicită "declasificarea" acestora.

Documentele solicitate de recurentul-reclamant şi pe care instituţia nu a putut în mod obiectiv să le transmită instanţei nu au existat niciodată, cum ar fi "adeverinţa cu înscrierea în evidenţe a afecţiunilor musculo-scheletice".

Cât priveşte solicitarea (reiterată în recurs) de eliberare a unei adeverinţe referitoare la funcţiile îndeplinite în SRI, Înalta Curte constată că recurentul solicită fără temei legal eliberarea acesteia într-un anumit format, altul decât cel specificat în cuprinsul H.G. nr. 526/2006, ceea ce nu poate fi acceptat.

Referitor la documentele din dosarul Consiliului de judecată şi la cele privind aprecierile de serviciu recurentul reclamant nu a contestat afirmaţia intimatului pârât în sensul că verificarea legalităţii acestora face obiectul unor dosare distincte aflate pe rolul instanţelor de judecată.

Totodată, intimatul a justificat netransmiterea unor documente prin aceea că, potrivit Nomenclatorului documentelor de arhivă întocmit în temeiul art. 8 din Legea nr. 16/1996 privind Arhivelor Naţionale documentele, acestea au fost distruse la expirarea termenului de păstrare legal stabilit.

În schimb, recurentul nu a dovedit că, în cazul documentelor enumerate în cererea de chemare în judecată, termenul de clasificare a expirat ori dezvăluirea informaţiilor nu mai poate prejudicia siguranţa naţională, apărarea tării, ordinea publica, ori interesele persoanelor de drept public sau privat deţinătoare sau că nivelul de secretizare a fost atribuit de persoane neîmputernicite prin lege.

Dimpotrivă, din conţinutul documentelor depuse la dosar reiese că măsura clasificării nu a fost dispusă doar în cazul actelor care îl privesc pe recurentul-reclamant, care încearcă să acrediteze această idee, ci cu privire la toate documentele de acelaşi fel (e.g., rapoartele de trimitere a unul cadru militar în faţa consiliului de judecată sau de onoare), iar această măsură a şi fost justificată de intimatul pârât pe temeiul obligaţiei ce rezultă din economia legii, în sensul că nu se poate realiza o prezentare a faptelor militarilor care constituie abateri disciplinare fără să se facă referire la activitatea profesională a acestora, activitate ce intră însă sub incidenţa art. 17 lit. f) din Legea nr. 182/2002.

Or, câtă vreme intimatul a arătat faptul că, în baza art. 22 din Legea nr. 182/2002 a întocmit lista proprie cuprinzând categoriile de informaţii secrete de stat în domeniul său de activitate, listă aprobată prin H.G. nr. 1050/2002, iar în temeiul art. 32 din Legea nr. 182/2002 şi art. 7, 8 din H.G. nr. 585/2002, a întocmit şi lista cuprinzând categoriile de informaţii secrete de serviciu, care a fost ulterior aprobată prin Ordinul Directorului nr. S/1049 din 11/08/2005, intimatul nu a adus vreo probă contrară acestor împrejurări.

În plus, câtă vreme acţiunea reclamantului nu are ca obiect anularea ordinelor de clasificare, instanţa de contencios administrativ nu este legal învestită să verifice legalitatea atribuirii nivelului de clasificare a informaţiilor şi dacă această atribuire s-a realizat de către persoana împuternicită în baza art. 19 pct. 7, respectiv art. 31 alin. (1) din Legea nr. 182/2002.

Cât priveşte criticile aduse respingerii cererii de emitere a unei autorizaţii de acces la informaţii clasificate, Înalta Curte arată că nu sunt fondate, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, accesul la informaţii secret de stat, respectiv secret de serviciu potrivit art. 15 lit. d) şi e) este garantat sub condiţia validării alegerii sau numirii şi a depunerii jurământului pentru următoarele categorii de persoane: a) preşedintele României; b) prim/ministru; c) ministri; d) deputaţi; e) senatori; f) judecători; g)procurori; h) magistraţi-asistenţi al ÎCCJ, iar în conformitate cu art. 31 alin. (3) din lege care trimite la dispoziţiile art. 28 din lege accesul la informaţiile secret de serviciu este permis tot în baza unei autorizaţii.

Conform prevederilor art. 28 din Legea nr. 182/2002, accesul la informaţii secrete de stat este permis numai în baza unei autorizaţii scrise eliberate de conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii după notificarea prealabilă la Oficiul registrului Naţional al Informaţiilor secrete de Stat, iar aceasta se eliberează pe niveluri de secretizare, cu acordul scris al persoanei în cauză

Potrivit art. 33 din H.G. nr. 585/2002 accesul la informaţii clasificate este permis numai cu respectarea necesităţii de a cunoaşte, numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces valabilă pentru nivelul de secretizare al informaţiilor clasificate necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu.

În conformitate art. 6 din H.G. nr. 781/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate accesul personalului la informaţiile secrete de serviciu este permis numai în baza autorizaţiei scrise, şi în vederea obţinerii acestei autorizaţii de acces la informaţii secrete de serviciu, persoana care urmează să ocupe o funcţie ce presupune accesul la astfel de informaţii prezintă structurii/funcţionarului de securitate, în condiţiile legii recomandări şi referinţa asupra onestităţii şi profesionalismului, din partea persoanelor cu funcţii de conducere cărora li se subordonează direct sau reprezentanţilor autorizaţi ai altor persoane juridice semnând un angajament de confidenţialitate.

La art. 7 alin. (1) din lege se stipulează expres că "Persoanele care vor avea acces la informaţii clasificate secrete de stat vor fi verificate, în prealabil, cu privire la onestitatea şi profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informaţii".

Totodată, art. 33 din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, aprobate prin H.G. nr. 585/2002, "accesul la informaţii clasificate este permis cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare al informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu", acelaşi act normativ definind în art. 3 "necesitatea de a cunoaşte" ca fiind principiul conform căruia accesul la informaţii clasificate se acordă în mod individual numai persoanelor care, pentru îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, trebuie să lucreze cu astfel de informaţii sau să aibă acces la acestea".

Or, recurentul nu justifică vreo astfel de premisă, astfel că judecătorul fondului în mod corect a respins acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale prin raportare la obiectul acţiunii, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III.2. Soluţia instanţei de recurs

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legale şi temeinice încheierea şi sentinţa atacate, urmând să respingă ca nefondat recursurile declarate de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamantul A. împotriva încheierii din 10 noiembrie 2017 şi sentinţei nr. 208 din 24 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 martie 2021.