Whether late-payment penalties and judicial costs against an insolvent insurer constitute guarantee fund insurance claims.

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 07.09.2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 8497/08.08.2017 emisă de pârât privind soluţionarea cererii de plată nr. x/31.10.2016 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 17.366 RON, conform sentinţei civile nr. 8216/23.06.2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2014.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1083 din 9 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 1083 din 9 martie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, apreciind că suma solicitată drept despăgubire nu reprezintă creanţă de asigurări, sens în care FGA nu are obligaţia de plată.

Instanţa de fond trebuia să analizeze întreaga legislaţie aplicabilă în materie, în condiţiile în care recurenta deţine un titlu executoriu împotriva societăţii de asigurare, titlu pe care FGA era obligat a-l achita.

Astfel, raportat a dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, un element esenţial al calificării unei pretenţii ca reprezentând creanţă de asigurări, îl reprezintă contractul de asigurare, norma juridică însăşi încadrând în această categorie " despăgubirile/indemnizaţiile şi primele".

Prin urmare, fundamentul contractual reprezintă premisa primară a calificării unei creanţe ca fiind "de asigurări" în sensul Legii nr. 213/2015, iar nu faptul că acea creanţă ar incumba spre plată societăţii de asigurare aflată în faliment.

Mai mult decât atât, potrivit art. 12 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/2015, "(...) Instrumentarea dosarelor de daună se va face cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare."

A arătat recurenta că la data accidentului 28.02.2012, norma juridică în vigoare Legea nr. 136/1995, în speţă art. 49, art. 50 şi art. 26 din Norma ASF 14/2011.

De asemenea, recurenta citează dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2016, precizând că există o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a stabilit obligaţia societăţii de asigurare la plata sumei de 17.366 RON, reprezentând penalităţi şi cheltuieli de judecată.

Având în vedere prevederile legale enunţate, recurenta apreciază că suma solicitată reprezintă o creanţă de asigurare, astfel încât, obligaţia de plată aparţine FGA, acesta fiind garantul creditorilor de asigurări în situaţia în care asigurătorul se află în insolvenţă.

Consideră eronată opinia instanţei potrivit căreia ar fi trebuit constatată culpa FGA privind plata de despăgubiri pentru a datora penalităţi de întârziere sau cheltuieli de judecată. O asemenea situaţie nici nu ar fi posibilă în condiţiile în care s-a statuat că FGA nu poate avea calitate procesuală pasivă într-o acţiune ce ar viza despăgubiri dintr-un contract de asigurare încheiat cu o societate de asigurări aflată în faliment.

Recurenta face trimitere şi la art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care se coroborează cu art. 29 din Norma ASF nr. 16/205, din interpretarea cărora rezultă că Fondul trebuie să plătească penalităţi, dobânzi şi alte cheltuieli, urmând ca ulterior să se înscrie la masa credală pentru recuperarea acestor sume, subrogându-se în toate drepturile creditorilor de asigurări până la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 19.02.2019, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că aspectele de nelegalitate sesizate de recurenta-reclamantă, deşi întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., se circumscriu doar motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Prin decizia nr. 8497/08.08.2017, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu art. 19 din Legea nr. 503/2004, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată nr. x/31.10.2016 formulată de reclamantă cu privire la suma de 17.366 RON, reprezentând penalităţi şi cheltuieli de judecată conform sentinţei civile nr 8216/23.06.2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr x/2014, pe motiv că acestea nu se încadrează în categoria creanţelor de asigurări.

Instanţa de primă jurisdicţie a respins cererea reclamantei, reţinând că, prevederile art. 25 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 în aplicarea art. 18 din Legea nr. 213/2015 nu reprezintă un temei pentru recuperarea penalităţilor şi cheltuielilor de judecată ale asigurătorilor Casco care au obţinut deja sentinţe definitive împotriva asigurătorului RCA înainte de faliment sau ale asiguraţilor împotriva asigurătorului RCA, pentru că nu se înscriu în noţiunea de creanţă de asigurări de la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Soluţia primei instanţe, care a considerat legal actul administrativ contestat, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă vizează greşita interpretare de către instanţa de fond dispoziţiilor anterior menţionate, prezentând propria interpretare a acestor dispoziţii legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună şi să le răspundă prin argumente comune raportat la finalitatea lor concretă.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 "(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că în cadrul creanţelor de asigurări nu pot fi incluse penalităţile de întârziere stabilite în cadrul unei proceduri declanşate împotriva debitorului aflat în prezent în procedură de faliment, în condiţiile în care prevederile normative invocate în susţinerea cererii administrative garantează asiguraţilor, în condiţiile legii, plata despăgubirilor datorate de asigurătorul aflat în faliment în temeiul raporturilor juridice de asigurare, obligatorii şi/sau facultative, născute anterior declanşării procedurii de insolvenţă/faliment a asigurătorului, inclusiv a creanţelor stabilite ulterior prin titluri executorii constând în hotărâri judecătoreşti.

Totodată, din textul legal menţionat rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, în cazul penalităţilor de întârziere solicitate de reclamantă, această condiţie nu este îndeplinită, fiind vorba despre un drept de creanţa izvorât din nerespectarea obligaţiei de plată de către asigurător, care naşte drepturi şi obligaţii numai între părţile semnatare ale contractului de asigurare.

Înalta Curte mai aminteşte că, potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

"(1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate."

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în stare de insolvenţă, Fondul este în drept să efectueze plaţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condiţiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi ale prezentei norme."

Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraţilor este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În speţă, fiind vorba despre un accident de circulaţie având ca urmare producerea unui prejudiciu material şi/sau moral, răspunderea aparţine asigurătorului, în baza contractului de asigurare de răspundere civilă auto, fiind o răspundere contractuală, între FGA şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie rutieră neexistând niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.

FGA nu este parte într-un contract/poliţă de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită şi nu decurge nici o obligaţie pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi de Norma A.S.F. nr. 23/2014.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, recurenta reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Totodată, instanţa de control judiciar constată că prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 la care a făcut trimitere recurenta-reclamantă, conform cărora, "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale." nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi penalităţilor de întârziere şi dobânzilor întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport de prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobâzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Grantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală, aşa cum în mod corect a constatat şi instanţa de fond.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, se constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 1083 din 9 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 martie 2021.