Status of subrogated national compensation body as insurance creditor liable under insurance guaranty fund after insurer bankruptcy

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 27 decembrie 2017, reclamantul Biroul Asigurătorilor ae Autovehicule din România (B.A.A.R.) a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (F.G.A.), anularea Deciziei nr. 11473/23.11.2017 emisă de Comisia Specială a F.G.A., cu consecinţa obligării autorităţii publice pârâte la efectuarea plăţii sumei de 1.680,70 Euro, aferentă cererii de plata n x/25.05.2016.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2915 din 20 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 2915 din 20 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, neîncadrat în drept.

În motivare, recurentul—reclamant a arătat, în esenţă, că angajarea garanţiei FGA la plata despăgubirilor datorate de asigurătoru aflat în faliment reprezintă un element determinant în raport cu posibilitatea subscrisei de a se îndrepta direct împotriva persoanei responsabile pentru producerea prejudiciului în temeiul art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008 conform căruia "după rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului şi/sau ale societătii de asiqurare în limita sumelor plătite."

Existenţa unui contract de asigurare RCA garantat, sau nu în caz de faliment de către FGA, nu este de natură a înlătura angajarea directă a răspunderii civile delictuale a autorului faptei licite, acest tip de răspundere reprezentând, fundamentul întregii construcţii de raporturi juridice.

Or, instanţa de fond, prin omisiunea de a constata subrogarea reclamantului în drepturile persoanei prejudiciate în contradictoriu cu FGA, a înlăturat implicit şi garanţia stabilită prin lege- în favoarea asiguratului de bună credinţă şi care, în acest caz va trebui să răspundă în mod direct prin angajarea răspunderii sale delictuale.

A arătat recurentul că FGA a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR) prin Decizia nr. 10177/20.10.2017 şi a rambursat în limita plafonului de 450.000 de RON despăgubirile plătite de către FPVS - actualmente BAAR, Organismului de Compensare din Bulgaria ca urmare a producerii unui accident de circulaţie de către un asigurat RCA al societăţii A.. (de asemenea în faliment.)

Totodată, este de notorietate faptul că FGA a recunoscut calitatea de creditor de asigurare a mai multor asigurători CASCO, care după plata despăgubirilor cuvenite propriilor asiguraţi s-au subrogat legal în drepturile acestora împotriva asigurătorului RCA al persoanei responsabile pentru producerea accidentului de circulaţie. În aceste situaţii, FGA a recunoscut că asigurătorul CASCO, în temeiul subrogaţiei legale, este creditor de asigurare, litigiile aflate în acest moment pe rolul Curţii de Apel Bucureşti vizând aplicarea plafonului de garanţie a FGA de 450.000 RON la nivelul întregii creanţe a asigurătorului CASCO sau, pentru fiecare dosar de daună în parte, nicidecum calitatea de creditor de asigure, care a fost recunoscută de FGA.

Absenţa unei motivări din partea instanţei de fond - ţinând cont de prevederile legale exprese referitoare la subrogaţia legală a FPVS - BAAR în drepturile victimei şi împotriva asigurătorului RCA (art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008) şi având în vedere chiar poziţia asumată de FGA prin recunoaşterea calităţii de creditor de asigurare ca urmare a subrogaţiei legale a asigurătorului CASCO dar şi chiar a FPVS - BAAR, nu poate duce la interpretarea instanţei de fond care a înţeles să înlăture în mod lapidar toate acestea şi să aprecieze că "pârâtul a fost constituit cu scopul de a garanta pe asiguraţi şi nu alte entităţi".

Recurentul mai susţine că instanţa de fond nu a reuşit să motiveze înlăturarea prevederilor legale speciale privind subrogaţia FPVS - BAAR în drepturile persoanei prejudiciate.

Astfel, fiind vorba despre daune cauzate la origine prin accidente auto, care au survenit din vina asiguraţilor RCA, iar aceste asigurări aveau ca obiect tocmai acoperirea unei asemenea răspunderi (mai exact, a daunelor rezultate), reiese că despăgubirile în discuţie trebuie să fie suportate în final de asigurătorul RCA, care nu se mai poate întoarce împotriva celui asigurat printr-o acţiune în regres, însuşi obiectul asigurării (evenimentul asigurat) fiind această răspundere.

Cum răspunderea celor vinovaţi de cauzarea prejudiciilor, în cazurile în discuţie, era acoperită de poliţele RCA încheiate de aceştia cu S.C. B. S.A., această societate este cea care, în mod normal, trebuia să-i dezdăuneze pe cei păgubiţi, respectiv şi pe recurent care s-a subrogat în drepturile celor păgubiţi.

Însă, cum respectiva societate de asigurări a fost declarată în faliment, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, obligaţia de dezdăunare a trecut asupra Fondului de garantare a asiguraţilor, conform dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din acelaşi act normativ.

În opinia recurentului, creanţele sale, care, prin despăgubirea persoanelor păgubite, s-a subrogat în drepturile acestora în temeiul dispoziţiilor art. 1.593 C. civ., şi art. 27 din Ordinul CSA nr. 1/2008, trebuie să fie onorate de către Fondul de garantare a asiguraţilor.

Dacă nu ar fi operat subrogaţia, fiecare persoană păgubită (în calitate de creditor) ar fi avut dreptul de a se îndrepta împotriva Fondului.

Pentru că Legea nr. 213/2015 nu conţine norme speciale în privinţa subrogării recurentului în calitate de Organism de Compensare, se vor aplica ca drept comun dispoziţiile noului C. civ. referitoare la subrogaţia personală a fiecărui solvens în drepturile fiecărui accipiens, adică dispoziţiile art. 1.593-1.594, precum şi prevederile art. 27 din Ordinul CSA nr. 1/2008.

Se mai susţine că organismul de compensare are rolul unui facilitator pentru victimele accidentelor de asigurare care au calitatea de vizitator în statul în care s-a produs respectivul accident, astfel încât victima să nu fie nevoită să trateze în mod direct cu asigurătorul RCA al conducătorului auto vinovat, într-o limbă pe care nu o cunoaşte şi în aplicarea unui cadrul legal cu care nu este familiarizată.

II. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul-pârât FGA a solicitat respingerea recursului ca nefondat

III. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, succesor al Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, a supus controlului de legalitate al instanţei de fond Decizia nr. 11473/23.11.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin care i-a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 1.680,70 Euro, aferentă cererii de plată nr. x/25.05.2016, reţinându-se că solicitantul, în calitate de Organism de compensare, nu are calitatea de creditor de asigurare, în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 iar creanţa sa nu rezultă dintr-un contract de asigurare, astfel cum se prevede în art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Soluţia primei instanţe, care a considerat legal actul administrativ contestat, reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

În cauza de faţă, chestiunea litigioasă pe care instanţa de fond a avut-o de dezlegat este aceea dacă Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, al cărui succesor în drepturi este reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, care a plătit suma de 1680,70 Euro, în calitate de Organism de compensare din România către Organismul de compensare din Italia, întrucât acesta din urmă a despăgubit o persoană rezidentă în Italia şi al cărui autoturism a fost avariat într-un accident rutier produs România din culpa conducătorului unui autoturism asigurat RCA de societatea B. S.A., care ulterior a intrat în procedura falimentului, poate avea calitatea de creditor de asigurare, respectiv dacă poate exhiba o creanţă de asigurare contra pârâtului Fondul de Garantare al Asiguraţilor.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5.

În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege.

În conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a)-b) din Legea nr. 213/2015:

(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;

b) creditorii de asigurări sunt, după caz: (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare; (ii) beneficiarul asigurării - terţa persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul debitor urmează să îi achite sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat; (iii) persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă;

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus citate, rezultă că intimatul-pârât FGA are obligaţia satisfacerii doar a creanţelor de asigurări, prin acestea înţelegându-se creanţele creditorilor de asigurări rezultate dintr-un contract de asigurare facultativă sau obligatorie, încheiat în condiţiile legii.

Or, art. 4 alin. (1) lit. b) stabileşte în mod clar şi fără dubiu că are calitatea de creditor de asigurare fie persoana asigurată care a încheiat contractul de asigurare cu asigurătorul său, fie beneficiarul asigurării care este terţa persoană indicată de persoana asigurată ca îndreptăţită a încasa despăgubirea ca urmare a producerii riscului asigurat sau, în fine, persoana păgubită care este cea îndreptăţită la acordarea despăgubirii aferente riscului acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă (RCA).

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, al cărui continuator este recurentul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, nu face parte din categoria creditorilor de asigurări şi nici nu deţine o creanţă de asigurări aptă de valorificare din disponibilităţile FGA.

Astfel, recurentul-reclamant nu este nici persoană asigurată (nu este parte în nici un contract de asigurare obligatorie sau facultativă), nici beneficiar al asigurării (nu este desemnată drept terţă persoană îndreptăţită la încasarea despăgubirii, desemnare legală sau convenţională) şi nici persoana păgubită (nefiind persoana ce a suferit un prejudiciu ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă RCA).

Aşa cum a invocat corect intimatul-pârât în întâmpinare, FPVS are conform art. 2 din Ordinul CSA nr. 1/2008 mai multe atribuţii: organism de plată a despăgurilor în înţelesul art. 1 alin. (4) din Directiva 84/5/CE, centru de informare conform art. 5 din Directiva 2000/26/CE şi organism de compensare în înţelesul art. 6 din ultima directivă.

Este adevărat că recurentul-reclamant s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, însă această subrogare operează faţă de societatea de asigurare şi faţă de persoana responsabilă de producerea accidentului (conform art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008 şi art. 6 din Directiva 2000/26/CE) şi nu faţă de intimatul -pârât FGA care garantează doar creanţele creditorilor de asigurări, astfel cum aceştia sunt definiţi în art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, nu orice creditor al unei societăţi aflate în faliment poate fi despăgubit de FGA şi nu pentru orice creanţă intervine dreptul de a fi despăgubit de către pârât, ci numai pentru creditorii şi creanţele care se încadrează în definiţiile de la art. 4 din Legea nr. 213/2015, legea specială.

Ca atare, chiar dacă operează subrogaţia legală, aceasta are efect numai în privinţa societăţii de asigurare şi a persoanei vinovate de producerea accidentului, pentru că atât Directiva nr. 2000/26/CE la art. 6 cât şi actul normativ de transpunere în legislaţia naţională, Ordinul CSA nr. 1/2008 (art. 27 alin. (2) fac trimitere doar la aceste persoane.

Pe cale de consecinţă, art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA 1/2008 nu prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzei, având în vedere că prin această subrogare Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii nu a dobândit şi calitate de creditor de asigurare, în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Recurentul-reclamant deţine contra asigurătorului B. S.A. cel mult o creanţă chirografară, iar nu o creanţă de asigurare ce poate fi acoperită din disponibilităţile Fondului, care poate fi realizată exclusiv prin înscrierea sa în tabelul creditorilor B. S.A., în cadrul procedurii de faliment a acestui asigurător.

Prin urmare, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, având ca succesor Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, nu este un creditor de asigurare în sensul normelor legale menţionate în precedent, astfel că refuzul pârâtului de a satisface pretenţia recurentului-reclamant, în împrejurările date, este justificat, fiind menţinută în mod just această conduită de către instanţa de fond.

IV. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă recursul formulat de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România împotriva sentinţei nr. 2915 din 20 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 martie 2021.