Solidary tax liability of former company administrator limited by non-retroactivity of amended Fiscal Procedure Code provisions

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 17.05.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, să se dispună:

- anularea Deciziei nr. 3683/17.11.2017 privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei nr. 1780/20.11.2012 privind atragerea răspunderii solidare emisă de D.G.F.P. Timiş;

- anularea Deciziei nr. 1780/20.11.2012 emisă de D.G.F.P. Timiş prin care s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantei cu S.C. B. S.R.L. pentru suma de 7.465.006 RON, ca fiind netemeinică şi nelegală;

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 276 din 6 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş şi a anulat Decizia nr. 1780/20.11.2012 privind atragerea răspunderii solidare a reclamantei A., precum şi Decizia nr. 3683/17.11.2017 de respingere a contestaţiei administrative a reclamantei.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei curţii de apel au declarat recurs pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş.

3.1. Pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei, şi în rejudecare, respingerea acţiunii.

Recurenta-pârâtă susţine că sentinţa recurată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 27, art. 28 din O.G. nr. x privind Codul de procedură fiscală, republicat cu modificarile si completarile ulterioare, în vigoare la data emiterii actelor fiscale.

Sunt criticate argumentele instanţei de fond cu privire la încălcarea principiului legalităţii actelor administrative, arătându-se că temeiul de drept aplicabil cauzei era cel în vigoare la data emiterii actului administrativ, potrivit principiului de drept tempus regit actum, întemeierea actului administrativ pe un temei legal abrogat fiind inadmisibilă.

Se invocă faptul că instanţa a reţinut incidenţa prevederilor art. 27 alin. (1) si 2, art. 28 din O.G. nr. 92/2003 în vigoare în perioada 09.07.2008-03.12.2008, însă le aplică eronat, interpreteaza restrictiv temeiul de drept aplicabil şi se contrazice în aprecieri şi considerente cu privire la faptele imputate.

Instanţa consideră că dispoziţiile de drept material privind angajarea răspunderii solidare a reclamantei nu puteau fi decat cele ale art. 27 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, fiind exclusă aplicarea în cauza a prevederilor art. 27 alin. (2) care stipulau condiţiile răspunderii solidare cu debitorul declarat insolvent sau insolvabil a persoanei juridice, câtă vreme răspunderea solidară a societăţii debitoare a fost atrasă faţă de administratorul- persoana fizică, în sensul art. 27 alin. (1) lit. b) din acelasi act normativ, concluzie vădit nelegală, în condiţiile în care, legiuitorul nu limitează aplicarea doar a unei situaţii descrise la lit. a) sau b din cuprinsul art. 27 din O.U.G. nr. 92/2003.

Recurenta critică sentinţa şi pentru reţinerea eronată a starii de fapt fiscale deduse judecatii, instanţa de fond apreciind în mod greşit ca fiind relevantă situaţia dosarului sindic nr. x/2008 al Tribunalului Timis, privind pe debitoarea S.C. B. S.R.L., motivat de faptul că, în calitate de creditor bugetar, organul fiscal nu a formulat o cerere de angajare a răspunderii solidare a contestatoarei.

Recurenta-pârâtă susţine că procedura prevăzută de O.P.A.N.A.F. nr. 127/2014 şi cea prevăzută de Legea nr. 85/2006 a insolvenţei nu se exclud reciproc în ceea ce priveşte angajarea răspunderii solidare, ele putând fi aplicate concomitent, având în vedere principiile şi finalitatea comună a acestora dar şi lipsa oricărei interdicţii exprese.

De asemenea, se mai precizează că, în contradicţie vădită cu constatările instanţei care apreciază că motivarea deciziei ar fi generalistă, motivele de fapt ale atragerii şi de drept sunt prezentate detaliat în cuprinsul deciziei privind atragerea răspunderii solidare şi îşi găsesc corespondentul juridic in prevederile art. 27 alin. (1) lit. b) din varinata O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la data săvârşirii acestora.

Sunt criticate şi argumentele instanţei care a constatat în mod greşit că în perioada în care au fost săvârşite presupusele fapte ilicite intimata-reclamantă nu ar fi avut nicio calitate în societate, recurenta arătând în acest sens, că în perioada 09.07.2008-03.12.2008, perioadă în care au devenit evidente efectele conduitei ilicite a organelor de conducere ale debitoarei în toată perioada analizată, reclamanta a fost parte a procesului decizional, atât prin actele comisive efectuate, cât şi prin cele omisive (neîndeplinirea obligaţiei de a cere deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei S.C. B. S.R.L), starea de insolvenţă a societatii fiind vădită încă din anul 2007, potrivit constatărilor lichidatorului judiciar C..

Cu privire la probarea, în speţă a întrunirii cumulative a elementelor răspunderii patrimoniale civile delictuale (existenta faptei ilicite imputate, a prejudiciului, a legaturii de cauzalitate şi a vinovatiei persoanei în cauză), in vederea atragerii raspunderii solidare a persoanei fizice A. pentru obligaţiile fiscale neachitate ale S.C. B. S.R.L., în temeiul art. 27, alin. (2), lit. b), c) si d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completarile ulterioare, consideră că, în vădită contradicţie cu reţinerile instanţei, în mod întemeiat organul de solutionare a contestatiilor a constatat ca Decizia de atragere a răspunderii solidare nr. x/20.11.2012 îndeplineste aceaste cerinte, or interpretare în alt mod fiind în mod vădit nelegală.

3.2. Prin recursul său, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara solicită casarea hotărârii şi, în rejudecare, respingerea cererii ca neîntemeiată, invocând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Criticile acestei recurente-pârâte se raportează la soluţia pronunţată asupra fondului, argumentele fiind comune cu cele deja reproduse în cadrul expunerii cererii de recurs a Administraţiei Judeţeane a Finanţelor Publice Timiş.

II. Procedura derulată în recurs

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara pentru nemotivare; pe fond a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

Excepţia nulităţii recursului a fost examinată cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., şi respinsă în şedinţa publică din 24 martie 2021.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând legalitatea sentinţei prin prisma motivului de casare invocat şi apărările din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Având în vedere similitudinea criticilor de nelegalitate formulate de către pârâte, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată.

Prin decizia privind atragerea răspunderii nr. 1780/2011.2012 emisă de A.J.F.P. Timiş, s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantei A., cu debitorul insovabil S.C. B. S.R.L., în sensul obligării acesteia, la plata în solidar cu societatea în cauză, a obligaţiilor fiscale neachitate în sumă de 7.465.006 RON, în temeiul art. 27 alin. (2) lit. b), c) şi d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 54/2010.

Contestaţia formulată împotriva acestei decizii de către intimata-reclamantă a fost respinsă prin Decizia nr. 3683/17.11.2017 emisă de DGRFP Timişoara, reţinându-se în esenţă, că actul administrativ fiscal emis întruneşte condiţiile prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. b), c) şi d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Soluţionând cauza, prima instanţă a constatat nelegalitatea actelor administrative atacate, reţinând nemotivarea în fapt a deciziei de atragere a răspunderii solidare a intimatei-reclamante şi emiterea acesteia în baza unui temei legal care nu exista la momentul săvârşirii faptelor imputate.

Instanţa de control judiciar apreciază că soluţia primei instanţe, care a considerat nelegale deciziile administrative atacate, a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor normative incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Criticile privind aspectele procedurale legate de forma aplicabilă a legii vor fi respinse ca nefonate.

La baza angajării răspunderii, indiferent de felul acesteia, stă principiul legalităţii care stabileşte în mod imperativ ca faptele imputate să fi fost prevăzute şi sancţionate ca atare de legea în vigoare la data pretinsei săvârşiri. Prin urmare, în situaţia în care legiuitorul decide ca printr-o dispoziţie legală nouă să sancţioneze anumite comportamente, dispoziţia nouă se va aplica numai pentru viitor, dându-se astfel eficienţă prevederilor cuprinse în art. 15 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora "legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".

De asemenea, atât în privinţa faptelor constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice, realizate în întregime înaintea intrării în vigoare a unei dispoziţii legale noi cât şi în ceea ce priveşte efectele produse de acele situaţii juridice, poate fi aplicată numai legea în vigoare Ia data producerii faptelor respective deoarece, dacă s-ar aplica o lege ulterioară, ar însemna să i se atribuie efect retroactiv.

Prin urmare, faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unei situaţii juridice, potrivit legii în vigoare la data la care ele s-au realizat, nu pot fi socotite de o normă ulterioară că au produs aceste efecte, ceea ce înseamnă că o dispoziţie legală nouă nu poate atribui unui fapt din trecut efecte pe care acesta nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare de la momentul realizării sale.

În speţă, în aplicarea principiului legalităţii, prima instanţă în mod corect a reţinut că la emiterea deciziei de antrenare a răspunderii solidare a reclamantei A. pentru datoriile societăţii S.C. B. S.R.L, în vederea realizării creanţei în valoare totală de 7.465.006 RON, autoritatea pârâtă a avut în vedere faptele nou reglementate de art. 27 alin. (2) lit. b), c) şi d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 54/2010, care însă nu erau prevăzute pe durata exercitării mandatului de administrator al societăţii de către reclamantă.

Cum intimata-reclamantă a deţinut calitatea de administrator în perioada 09.07.2008-03.12.2008, împrejurare necontestată în cauză, angajarea răspunderii sale solidare pentru datoriile societăţii putea fi antrenată doar pentru faptele săvârşite în exerciţiul calităţii de administrator şi numai în măsura în care aceste fapte erau sancţionabile potrivit normelor legale în vigoare la data săvârşirii lor.

Prin urmare, singurele temeiuri de drept pe care pârâta — recurentă şi-ar fi putut întemeia decizia atacată, pentru o eventuală angajare a răspunderii solidare, sunt cele prevăzute de lege la data săvârşirii faptelor, în caz contrar aceasta fiind vădit nelegală, încălcându-se principiul legalităţii răspunderii.

În ceea ce priveşte principiul de drept tempus regit actum, de care se prevalează recurentele în motivele de recurs, instanţa de judecată a dat o corectă interpretare a acestuia atunci când a statuat că "acest principiu nu poate confirma decât aplicarea legii în vigoare la data producerii faptelor (...) principiul având în doctrină aceeaşi semnificaţie, respectiv că noua lege nu poate atinge situaţiile juridice definitiv formate (constituite, modificate sau stinse) şi nici efectele pe care le-au produs înainte de intrarea so în vigoare, ele rămânând supuse legii vechi".

Criticile referitoate la reţinerea eronată de către instanţă a stării de fapt fiscală dedusă judecăţii, sunt, de asemenea, nefondate.

În mod corect a reţinut prima instanţă de judecată faptul că decizia de atragere a răspunderii solidare concluzionează în mod generic că principalii răspunzători pentru starea de insolvabilitate a debitoarei sunt foştii şi actualii administratori care, prin faptele lor ar fi dat dovadă de comportament fiscal necorespunzător în raport cu statul şi clienţii creditori, fără a se face nici o precizare cu privire la fapte concrete săvârşite de reclamantă în calitate de administrator al societăţii.

O asemenea precizare era cu atât mai necesară câtă vreme niciuna dintre faptele reţinute de recurentele pârâte nu au fost săvârşite în perioada concretă, de aproximativ 5 luni, în care intimata-reclamantă a avut calitatea de administrator.

Mai mult, în cuprinsul actelor administrative atacate sunt reproduse constatările din raportul de inspecţie fiscală a cărei perioadă de verificare se întinde până la data de 30.06.2008, intimata -reclamantă fiind numită administrator abia ulterior, la data de 09.07.2008.

În realitate, aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, intimatei-reclamante nu i se impută, în mod concret, nicio faptă de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor cuprinse în art. 27 din O.G. nr. 92/2003, în cuprinsul deciziilor făcându-se doar referire generică la o răspundere a foştilor şi actualilor asociaţi şi administratori ai B. S.R.L., nefiind probată existenţa condiţiilor pentru angajarea răspunderii solidare.

Totodată, în legătură cu necesitatea descrierii în concret a stării de fapt şi a indicării dispoziţiilor legale aplicabile în cuprinsul actului administrativ, Înalta Curte reţine, în acord cu jurisprudenţa secţiei, că pentru atragerea răspunderii solidare a intimatei — reclamante, în calitate de asociat şi administrator (...), organul fiscal era dator să dovedească modalitatea prin care s-a provocat starea de insolvabilitate a societăţii, respectiv înstrăinarea sau ascunderea bunurilor mobile/imobile aflate în proprietatea acesteia, precum şi reaua — credinţă a persoanei obligate solidar".

De asemenea, actul administrativ trebuie să cuprindă elementele de fapt şi de drept obligatorii, respectiv descrierea în concret a stării de fapt şi indicarea dispoziţiilor legale aplicabile, elemente necesare pentru realizarea trăsăturii executării din oficiu a actului administrativ şi realizarea controlului judiciar în procedura contenciosului administrativ.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentelor în sensul că instanţa de fond ar fi constatat, în mod eronat, că în perioada în care au fost săvârşite presupusele fapte ilicite intimata-reclamantă nu ar fi avut nicio calitate în societate, în condiţiile în care, aceasta a fost parte a procesului decizional, atât prin actele comisive efectuate, cât şi prin cele omisive (neindeplinirea obligaţiiei de a cere deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei S.C. B. S.R.L), starea de insolventă a societatii fiind vadită încă din anul 2007, potrivit constatărilor lichidatorului judiciar C..

Înalta Curte reiterează faptul că, dispoziţiile legale incidente în cauza de faţă sunt cele prevăzute în O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data săvârşirii faptelor imputate - 09.07.2008 - 03.12.2008.

Or, norma aplicabilă intimatei-reclamante nu prevedea obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolventei, după cum nu prevedea nici fapta administratorului de a determina, cu rea-credinţă, nedeclararea sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, ci temeiul de drept al angajării răspunderii solidare a subsemnatei era reprezentat doar de faptele descrise de art. 27 alin. (1) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, în vigoare în perioada 09.07.2008 — 03.12.2008, fapte susceptibile de a provoca insolvabilitatea persoanei juridice debitoare, care nu au fost însă dovedite în cauză.

În plus este lipsită de relevanţă pentru atragerea răspunderii solidare a intimatei- reclamante, în temeiul dispoziţiilor speciale ale Codului de procedură fiscală, împrejurarea că, în cadrul procedurii simplificate a falimentului, în şedinţa din data de 26.05.2011 a fost numită curator special intimata-reclamanta, fiind evident că eventualele fapte săvârşite de reclamantă în această nouă şi ulterioară calitate a acesteia, de curator special, puteau atrage răspunderea sa numai în temeiul unor dispoziţii speciale de altă natură, ale Legii nr. 85/2006, sau în temeiul dispoziţiilor materiale ori procedurale de drept comun, civile sau penale.

Din punct de vedere al răspunderii directe a intimatei-reclamante, respectiv a legăturii de cauzalitate, instanţa de control judicar constată că nu există nici o faptă directă, personală, a intimatei şi nici un prejudiciu legat de cel edificat de organul fiscal pentru a fi îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii solidare a intimatei.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

IV. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente,în baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă recursurile formulate de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş împotriva sentinţei nr. 276 din 6 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Timişoara – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 martie 2021.