Tax Authority's Appeal Rejected; Partial Tax Debt Cancellation of 2,001,831 RON Upheld Under Law No. 209/2015

Şedinţa publică din data de 24 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea adresată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia la data de 23.08.2017, reclamanta A. S.R.L., societate în procedura insolvenţei, fiind în faliment, reprezentată de B. în calitate de lichidator judiciar prin C. în calitate de practician coordonator a solicitat, în contradictoriu cu ANAF – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, a solicitat, în temeiul art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 Codul de procedură fiscală coroborat cu art. 8 din Legea nr. 554/2004:

- anularea Deciziei nr. 96016/10.04.2017 emisă de pârâtă prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă;

- anularea Deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale nr. 149759/13.06.2016 emisă de pârâtă;

- constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de a emite o decizie prin care să fie anulate integral obligaţiile fiscale în suma totală de 4.185.815 RON, stabilite anterior în sarcina subscrisei de alt organ fiscal, respectiv de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba;

- obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care să fie anulate integral obligaţiile fiscale în suma totală de 4.185.815 RON stabilite anterior în sarcina reclamantei.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 215 din 29 octombrie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., reprezentată de B., în contradictoriu Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu şi, în consecinţă:

(i) a anulat în tot Decizia nr. 96016/10.04.2017 de soluţionare a contestaţiei administrative şi parţial Decizia de anulare a obligaţiilor fiscale nr. 149759/13.06.2016, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale în sumă totală de 2.001.831 RON;

(ii) a respins în rest acţiunea;

(iii) a obligat pârâta la 6.900 RON cheltuieli de judecată parţiale către reclamantă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei curţii de apel a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că nu poate fi reţinut considerentul instanţei de fond, potrivit căruia "modul de calcul al sumei de 1.998.092 RON, aşa cum a fost stabilit prin raportul de expertiză ar fi unul eronat, neexistând nicio justificare legală pentru care organul fiscal a stabilit un procent de 97,85% pentru debit, având în vedere raportul dintre debitul total din Decizia de impunere nr. x/2015 şi cel care poate face obiectul Legii 209/2015 şi un procent de 97,14% pentru accesorii, aplicand apoi aceste procente la valoarea rămasă nestinsă la data intrării în vigoare a legii".

Având în vedere că în evidenţa fiscală soldul rămas nestins din Decizia impunere nr. x/2015 a fost mai mic decât sumele înscrise în lista transmisă de către Inspecţia fiscală, în conformitate cu prevederile OPANAF nr. 2202/19.08.2015- Anexa 5, Cap.ll. pct. 3, organul fiscal a aplicat regula proporţionalităţii rezultând astfel creanţe care au facut obiectul Legii nr. 209/2015 în cuantum de 1.998.092 RON.

În opinia recurentei-reclamante, organul fiscal a respectat cu rigurozitate atât prevederile Legii nr. 209/2015, cât şi cele ale O.G. nr. 92/2003, referitoare la modul de stingere a plăţilor efectuate de reclamantă sau a sumelor încasate prin poprire.

De asemenea, recurenta-pârâtă consideră criticabilă soluţia instanţei de fond şi cu privire la obligarea sa la plata sumei de 6.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, solicitând exonerarea de la plata acestei sume, întrucat actele administrativ- fiscale au fost emise cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale în materie fiscala, autoritatea pârâtă nefiind în culpă procesuala şi nici nu şi-a exercitat drepturile procesuale cu rea-credinţă.

II. Procedura derulată în recurs

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând hotărârea prin prisma criticilor formulate, susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, pentru considerentele următoare:

Prin Decizia nr. 149759/13.06.2016 emisă de AJFP Sibiu s-a dispus, în temeiul Legii nr. 209/2015, anularea sumei de 1.998.092 RON, reprezentând debite din Decizia de impunere x/23.02.2015.

Intimata-reclamantă a contestat Decizia nr. 149759/13.06.2016, solicitând anularea sumei totale de 4.185.815 RON, care se circumscrie prevederilor Legii 209/2015.

Prin Decizia nr. 96.016/10.04.2017, contestaţia adminstrativă a fost respinsă cu motivarea că organul fiscal a respectat prevederile Legii 209/2015 şi ale OPANAF nr. 2202/19.08.2015, întrucât, anterior intrării în vigoare a legii, respectiv, anterior datei de 24.07.2015, societatea înregistra în evidenţa pe plătitor obligaţii nestinse din Decizia de impunere nr. x/23.02.2015, în cuantum de 2.056.017 RON.

Soluţionând cauza, curtea de apel a admis contestaţia reclamantei şi a dispus anularea în tot a Deciziei nr. 96016/10.04.2017 de soluţionare a contestaţiei administrative şi parţial a Deciziei de anulare a obligaţiilor fiscale nr. 149759/13.06.2016, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale în sumă totală de 2.001.831 RON.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că acesta vizează modalitatea greşită de calcul a sumei rămase neachitată din decizia de impunere, din perspectiva aplicării regulii proporţionalităţii stingerii obligaţiilor fiscale, în conformitate cu pct. 3 din Capitolul II anexa 5 la OPANAF 2202/2015.

Critica este nefondată.

Instanţa a reţinut corect că prevederile pct. 3 din Capitolul II anexa 5 la OPANAF 2202/2015 fac referire la modul de stingere a debitului indicând organului fiscal să aplice regula proporţionalităţii "atunci când suma plătită nu este suficientă pentru a stinge obligaţiile fiscale principale sau, după caz, accesorii, care au aceeaşi vechime.", însă, organul fiscal nu poate aplica aceste dispoziţii la calculul obligaţiilor fiscale ce se anulează, întrucât Legea 209/2015 nu impune o astfel de condiţionare.

Legiuitorul a prevăzut, clar şi necondiţionat, obligaţia de anulare a tuturor obligaţiilor fiscale menţionate în art. 1- 4 care sunt nestinse la data intrării în vigoare a Legii 209/2015.

Recurenta a susţinut că din evidenţa fiscală a rezultat că soldul rămas nestins din Decizia impunere nr. x/2015 a fost mai mic decât sumele înscrise în lista transmisă de către Inspecţia fiscală, astfel că, organul fiscal în mod corect a aplicat regula proporţionalităţii în conformitate cu prevederile OPANAF nr. 2202/19.08.2015- Anexa 5, Cap.ll. pct 3, rezultând creanţe care au facut obiectul Legii nr. 209/2015 în cuantum de 1.998.092 RON.

În dezlegarea pe care a dat-o chestiunilor de drept în dispută, judecătorul fondului a avut în vedere expertiza judiciară fiscală, probă administrată conform art. 330 C. proc. civ., conţinând o opinie de specialitate asupra unor împrejurări de fapt, pe care instanţa a supus-o propriei evaluări, în coroborare cu celelalte probe ale cauzei.

Astfel, instanţa de fond a constatat că modul de calcul a sumei de 1.998.092 RON (anulată de pârâtă în baza Legii 209/2015), aşa cum rezultă din raportul de expertiză, este unul eronat, întrucât nu există nicio justificare legală pentru care organul fiscal a stabilit un procent de 97,85% pentru debit, având în vedere raportul dintre debitul total din Decizia de impunere nr. x/2015 şi cel care face poate face obiectul Legii 209/2015, şi 97,14% pentru accesorii, aplicând apoi aceste procente la valoarea (ce face obiectul Legii 209/2015) rămasă nestinsă la data intrării în vigoare a legii.

Recurenta-pârâtă nu combate, cu argumente valabile, situaţia de fapt fiscală reţinută de instanţă pe baza constatărilor expertului şi a probelor administrate în cauză.

Or, Înalta Curte validează argumentele instanţei de fond care a constatat că aplicarea regulii proporţionalităţii este consecinţa unei erori de raţionament a organului fiscal, astfel că, în baza Legii 209/2015, pot fi anulate obligaţiile fiscale din decizia de impunere nr. x/2015 în sumă de 2.001.831 RON, formată din 114.497 RON debit şi 1.887.334 RON majorări şi penalităţi de întârziere, ca sold ce poate face obiectul anulării, rămas nestins la data de 24.07.2015.

În privinţa sumei de 2.183.984 RON, aceasta a fost achitată înainte de intrarea în vigoare a legii, aşa cum au indicat experţii în raport, aspect necontestat de către niciuna din părţi, prin urmare intimata-reclamantă nu poate beneficia de anularea întregii sume indicate în acţiune, iar suma de 1.321 RON reprezintă diferenţa dintre totalul accesoriilor stabilite prin Decizia de impunere nr. x/2015 (1.942.841 RON) şi totalul accesoriilor existente în fişa de evidenţă plăţi la data de 24.07.2015 (1.941.520 RON), sumă ce nu face obiectul anulării aşa cum a corect a stabilit organul fiscal.

Înalta Curte va înlătura şi critica adusă de recurentă privind greşita obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 453 din C. proc. civ., "(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. (...)."

Cheltuielile de judecată sunt justificate de culpa procesuală şi nu de buna sau reaua credinţă în raportul de drept material. Prin admiterea în parte a acţiunii, pârâta se află în culpă procesuală, fapt care a justificat obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.900 RON, reprezentând onorariu de expert, în parte, proporţional cu pretenţiile admise.

Faţă de toate împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

IV. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu împotriva sentinţei nr. 215 din 29 octombrie 2018 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 martie 2021.