Fiscal inspection reclassifying lease as installment sale: appeal dismissed, additional tax upheld.

Şedinţa publică din data de 22 martie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Serviciul Soluţionare Contestaţii şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, a solicitat anularea în totalitate a deciziei nr. 124/07.02.2017 privind soluţionarea contestaţiei formulata de S.C. A., emisa de D.G.R.F.P. Ploieşti şi, pe cale de consecinţă, procedând la soluţionarea pe fond a contestaţiei, să se dispună anularea în totalitate a deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/03.08.2016, emisă de A.J.F.P. Dâmboviţa şi a actelor ce au stat la baza emiterii acesteia, respectiv raportul de inspecţie fiscala nr. x/03.08.2016.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 113 din 6 iunie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Serviciul Soluţionare Contestaţii şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta S.C. A., criticând-o pentru motive de nelegalitate, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar, în subsidiar, in eventualitatea reţinerii cauzei spre rejudecare: anularea in totalitate a Deciziei nr. 124/07.02.2017 privind soluţionarea contestaţiei formulata de S.C. A., emisa de DGRFP Ploieşti ("Decizia de soluţionare") si pe cale de consecinţa, anularea in totalitate a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferentelor bazelor de impozitare stabilite in cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/03.08.2016 emisa de AJFP Dambovita si a actelor ce au stat la baza emiterii acesteia, respectiv Raportul de inspecţie fiscala nr. x/03.08.2016, precum şi obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecata efectuate în prezenta cauza.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat nemotivarea sentinţei recurate, apreciind că hotărârea nu cuprinde considerentele avute în vedere de instanţa de fond la formarea concluziei înscrise in dispozitiv, nefiind respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, a susţinut că instanţa de fond nu a consemnat care din cererile si susţinerile părtilor au fost avute in vedere la formarea concluziei, deşi acest lucru era impus de norma legala sus-amintita, nu a consemnat nici situaţia de fapt reţinuta pe baza probelor administrate, neexistând nicio menţiune in cuprinsul sentinţei recurate la probele administrate in cauza.

Rezultă, aşadar, că nici recurenta si nici o instanţa de control judiciar nu ar putea sa aprecieze asupra temeiniciei soluţiei, fiind in imposibilitate de a determina modul in care prima instanţa a reţinut situatia de fapt, fiind, totodată, evident ca instanţa de fond nu a arătat nici care au fost motivele pentru care s-au înlăturat cererile (sau cererea) reclamantei, prin raportare la temeiurile de drept incidente în cauză.

Cu privire la nelegalitatea soluţiei primei instanţe prin prisma greşitei aplicări a normelor de drept material, critică circumscrisă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că formularea de critici cu privire la sentinţa recurată nu este posibila în lipsa motivării acesteia, însă, în eventualitatea în care Înalta Curte va considera ca este competenta sa rejudece litigiul in fond după casare, înţelege să reia argumentele din cererea de chemare în judecată, în opinia sa, acestea mentinandu-si valabilitatea, în lipsa demontării sau infirmării lor în proces.

Astfel, în contextul prezentării situaţiei de fapt, în ceea ce priveşte nelegalitatea si netemeinicia deciziei de soluţionare, precum si a deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală referitoare la obligaţiile fiscale suplimentare în cuantum de 4.110.893 RON, recurenta-reclamantă a arătat că pârâta A.J.F.P. Dâmboviţa a procedat eronat la stabilirea în sarcina societăţii a unui impozit pe profit suplimentar, prin nerespectarea prevederilor Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, ale Hotărârii de Guvern nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare şi încălcând jurisprudenţa obligatorie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte cheltuielile nedeductibile în cuantum de 7.763.451 RON reprezentând cheltuiala cu chiria înregistrată în baza facturilor emise de B. S.R.L., recurenta-reclamantă a arătat că inspectorii fiscali au considerat drept cheltuială nedeductibilă contravaloarea chiriei achitate de societatea B. S.R.L. către reclamantă, pentru motivul că aceasta reprezintă, in fapt, o parte a preţului de achiziţie a imobilelor.

Reiterând situaţia de fapt, recurenta a arătat că, astfel cum a sustinut si prin concluziile orale expuse cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei, intreaga constructie juridica pe care se bazeaza organele fiscale este una eronata intrucat pleaca de la premisa eronata conform careia a operat o novatie a Contractul de închiriere a activului "C." intr-un Contract de vanzare cumparare cu plata pretului in rate. Nu doar ca organele fiscale nu au probat aceasta novatie, ba chiar tratamentul fiscal aplicat societatii ca urmare a acestei calificari a fost contradictoriu, relevand, prin el insusi, un standard dublu de aplicare a legii fata de contribuabil.

Contrar reţinerilor organelor fiscale, reclamanta a probat prin inscrisurile depuse in fata instantei ca desi in anul 2009 au avut loc negocieri privind novarea Contractului de inchiriere intr-un contract de vanzare-cumparare, aceste negocieri nu au fost finalizate, motiv pentru care nu a operat niciodata novarea Contractului de inchiriere intr-un contract de vanzare cumparare cu plata in rate documentele avute in vedere de inspectorii fiscali, Adresa B. nr. 1013/06.01.2009 si Decizia consiliului de administratie a A. nr. 6/11.06.2009, reprezentând doar documente ce tin de conducerea executiva a societatii, care au exprimat la momentul respectiv intentii de actiune teza organelor fiscale conform carora a operat novatia, fiind contrazisă de Actul aditional nr. 1085/17.06.2009 la Contractul de inchiriere, dovada clara in sensul in care intentia comuna a partilor era sa incheie un contract de inchiriere iar nu unul de vanzare.

Asadar, din moment ce chiria achitata de societate a fost calculata, inregistrata in contabilitate si declarata organelor fiscale in mod corespunzator, recurenta-reclamantă a considerat abuziv demersul organelor fiscale de reclasificare fiscala a sumei respectiv drept contravaloare a pretului de achizitie, in lipsa oricarui document justificativ care sa denote aceasta operatiune.

Cu privire la acest aspect, a invocat reţinerile expertului cu ocazia raspunsului la Obiectivul nr. 3 ca "din documentele existente la dosarul cauzei ca si din hotararea definitiva a instantei rezulta ca nu a existat in fapt, o novare a contractului x/27.11.2008 in contract de vanzare cu plata in rate (...)" şi menţiunea făcută de acesta în sensul că în dosarul nr. x/2011, Curtea de Apel Ploiesti, prin Decizia nr. 2148/15.09.2015 (ca urmare a contestarii unui act administrativ la aceeasi societate si cu acelasi obiect al judecatii) a contrazis sustinerile organelor fiscale referitoare la novarea contractului de inchiriere, recurenta susţinând în final că in speta sunt aplicabile prevederile art. 1130 din vechiul C. civ.

Totodată, a apreciat recurenta că in lipsa oricaror documente justificative in acest sens, reclasificarea fiscala putea fi operata de organele fiscale doar in temeiul art. 11 alin. (1) din Codul fiscal, in cuprinsul RIF menţionându-se că "organele de inspectie fiscala nu au facut trimitere la prevederile art. 11, nefiind necesara reincadrarea operatiunilor economice intrucat starea de fapt a rezultat din documentele puse la dispozitie in timpul controlul.

În masura in care prin absurd s-ar considera intemeiate sustinerile inspectorilor fiscali privind operarea novarii, recurenta a invederat că mentiunea inspectorilor fiscali privind nerealizarea de venituri in perioada analizata cu respectivul imobil, ceea ce ar determina neacordarea dreptului de deducere a amortizarii, reprezinta o interpretare si aplicare gresita a legii de catre acestea in ceea ce priveste asa numitul principiu al corelarii cheltuielilor la venituri, cu referire la regula prevazuta de art. 21 alin. (1) din Codul fiscal, în condiţiile în care societatea a obtinut venituri impozabile din exploatarea acestui imobil in cuantum de aproximativ 1.700.000 RON.

În acest sens a făcut trimitere la detalierea expertului judiciar in raspunsul la Obiectivul nr. 2 a veniturilor realizate de Societate din exploatarea bunurilor obiect al inchirierii, respectiv că, in prima faza, achizitia C. a permis A. realizarea de venituri din valorificarea bunurilor depozitate in urma dezafectarii complexelor D. şi E., cat si venituri din Contractul de administrare imobile nr. 248/19.03.2010, urmare caruia, spatiile comerciale dezafectate de bunurile depozitate la C. au fost date spre administrare unei alte societati comerciale contra sumei de 7000 EURO/luna+TVA, valoarea veniturilor din aceasta administrare fiind completata si de valoarea investiilor facute in spatii, crescand astfel, valoarea activelor detinute de societate. Mai mult, ca urmare a modernizarilor, Societatea a obtinut venituri impozabile din inchirierea acestor spatii, in cuantum aproximativ de 53.000 EURO/luna, invocând din nou opinia expertului fiscal privind existenţa autoritatii de lucru judecat a deciziei nr. 2148/15.09.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2011 al Curtii de Apel Ploiesti.

A mai invocat recurenta-reclamantă încalcarea dispozitiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în condiţiile în care inspectorii fiscali au procedat la o reincadrare a tratamentului fiscal aferent chiriei platite de A. in baza Contractului de inchiriere, in lipsa oricaror documente justificative si cu preluarea nejustificata a opiniilor din cuprinsul Procesului-verbal de control incheiat de DGAF Constanta.

Pe de alta parte, a susţinut că este nejustificat si neintemeiat refuzul inspectorilor fiscali de acordare a deductibilitatii cheltuielii in suma de 1.131.911 RON, pe motiv ca aceasta este o "cheltuiala cu chiria neadmisa la deducere, ce nu este aferenta perioadei verificate si nu a fost justificata de societate cu documente", din moment ce aceasta suma reprezinta chiria achitata de A. catre B. in perioada ianuarie - iunie 2011, ce a fost inregistrata initial in contul 231 Imobilizari corporale in curs de executie, si apoi stornata la data de 31.12.2011 (operatiune aferenta perioadei verificate de inspectia fiscala), suma respectiva reprezentând chiria in cuantum de 45.000 de euro/luna ce a fost iniţial inregistrata in contul de imobilizari 231 pe perioada ianuarie – iunie 2011, dar care a fost trecuta ulterior pe cheltuielile perioadei.

În ceea ce priveşte nelegalitatea şi netemeinicia constatărilor organului fiscal privind ajustarea TVA aferenta chiriei achitate în baza contractului de închiriere, recurenta-reclamantă a arătat că facturile fiscale emise de B. îndeplinesc în totalitate calitatea de document justificativ în sneusl OMFP nr. 3512/2008 şi oferă toate informaţiile prevăzute de art. 155 Codul fiscal, astfel că în mod nejustificat şi neîntemeiat organele fiscale refuză acordarea dreptului de deducere a TVA în sumă de 2468984 aferentă chiriei achitate în baza Contractului de închiriere a C., asadar nu pe încălcarea dispoziţiilor legale, ci pe contestarea, fără nicio probă, a calificării facturilor în cauză, considerându-le facturi emise pentru plăţi în rate şi nu facturi de chirie, invocând în acest sens constatările expertului fiscal din răspunsul la obiectivul nr. 3, în care se menţionează că facturile în discutie îndeplinesc condiţiile de deducere TVA prevazute de art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) Codul fiscal.

In ceea ce priveste deductibilitatea dobanzilor recurenta a susţinut că parata nu a contestat in niciun fel concluziile expertului cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) Codul fiscal, astfel că atat timp cat realitatea desfasurarii operatiunii economice reprezentata in facturi si existenta relatiei comerciale care a stat la baza emiterii acestor facturi a fost demonstrata, aplicarea unei sanctiuni atat de drastice precum nepermiterea deducerii TVA de catre organele de control, contravine in mod evident principiului neutralitatii TVA reliefat in mod constant in jurisprudenta CJUE in materie.

In ceea ce priveste cheltuielile nedeductibile in cuantum de 4.251.893 RON reprezentand cheltuieli cu dobanda bancara, cheltuieli cu diferenta de curs valutar si cheltuieli cu impozite si taxe locale, precum si in ceea ce priveste veniturile neimpozabile stabilite de organele fiscale in cuantum de 1.173.225 RON aferente "F.", în opinia recurentei, in mod nelegal şi neintemeiat, organele fiscale au considerat nedeductibila această din moment ce respecta conditiile de deductibilitate stabilite de art. 23 din Codul fiscal, veniturile din diferente de curs valutar trebuind să fie considerate venituri impozabile în condiţiile în care diferentele de curs valutar sunt deductibile in lumina prevederilor art. 23 din Codul fiscal.

4. Apărările formulate în cauză

În stadiul procesual al recursului intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea dosarului din data de 7 ianuarie 2019, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 9 martie 2021, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului prin prisma exigenţelor dispoziţiilor art. 493 alin. (5) – (7) din C. proc. civ., faţă de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/3.08.2016, care a avut la bază raportul de inspecţie fiscală nr. x/3.08.2016, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa-Activitatea de inspecţie fiscală a stabilit obligaţii fiscale suplimentare de plată în sarcina societăţii A., după cum urmează: 1.641.909 RON reprezentând impozit pe profit pentru perioada 1.07.2011 – 31.12.2015 şi 2.468.984 RON reprezentând taxă pe valoarea adăugată pentru perioada 1.07.2011 – 31.01.2016.

În temeiul art. 19 alin. (1), art. 24 alin. (1) şi art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal - pentru impozitul pe profit, respectiv art. 149 alin. (5) lit. a), alin. (2) lit. b), alin. (3) lit. c) din Legea nr. 571/2003 şi art. 54 alin. (1) din H.G. nr. 44/2003 - pentru TVA, organele fiscale au reţinut că, pentru impozitul pe profit suplimentar, societatea a înregistrat cheltuieli ce nu sunt aferente realizării de venituri, precum şi cheltuieli curente privind ratele aferente achiziţiei unui bun de capital, acesta fiind amortizabil, şi că, pentru taxa pe valoare adăugată suplimentară de plată, societatea a alocat un bun de capital pentru efectuarea de operaţiuni scutite.

Împotriva acestei decizii de impunere reclamanta a formulat contestaţia înregistrată sub nr. x/29.09.2016 la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Serviciul Soluţionare Contestaţii, contestaţia fiind respinsă ca neîntemeiată prin decizia nr. 124/07.02.2017.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Serviciul Soluţionare Contestaţii şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dâmboviţa, a solicitat anularea deciziei nr. 124/07.02.2017 privind soluţionarea contestaţiei formulata de S.C. A., emisa de D.G.R.F.P. Ploieşti şi, pe cale de consecinţă, procedând la soluţionarea pe fond a contestaţiei, să se dispună anularea în totalitate a deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/03.08.2016, emisă de A.J.F.P. Dâmboviţa şi a actelor ce au stat la baza emiterii acesteia, respectiv raportul de inspecţie fiscala nr. x/03.08.2016.

Prin sentinţa recurată acţiunea a fost respinsă, reclamanta formulând critici de nelegalitate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar aminteşte că nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, după expunerea detaliată a motivării cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă şi apărărilor formulate prin întâmpinare, precum şi a răspusului la întâmpinare, la filele x ale sentinţei recurate, se regăseşte situaţia de fapt reţinută de prima instanţă pe baza probelor administrate, în cuprinsul considerentelor făcându-se constant trimitere la cererile si susţinerile părtilor care au fost avute în vedere la formarea concluziei, arătându-se care au fost motivele pentru care s-au înlăturat susţinerile reclamantei, prin raportare la temeiurile de drept incidente în cauză, ceea ce dovedeşte că judecătorul fondului a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arătând, prin memoriul de recurs, că înţelege să reitereze argumentele prezentate prin acţiunea introductivă, cu privire la care Înalta Curte constată că au fost analizate de prima instanţă, care a pronunţat soluţia pe care aceasta o împărtăşeşte pe deplin.

Astfel, sunt nefondate aspectele invocate de recurentă în ceea ce priveşte stabilirea eronată în sarcina societăţii a unui impozit pe profit suplimentar.

Referitor la cheltuielile nedeductibile în cuantum de 7.763.451 RON reprezentând cheltuiala cu chiria înregistrată în baza facturilor emise de B. S.R.L., Înalta Curte constată că este lipsită de suport susţinerea recurentei în sensul că organele fiscale au pornit de la premisa eronata conform careia a operat o novatie a Contractul de închiriere a activului "C." intr-un Contract de vanzare cumparare cu plata pretului in rate.

Se constată că reclamanta A. a închiriat de la B. S.R.L. spaţii comerciale situate în clădirile aflate în comuna Dragomiresti, C., judeţul Dâmboviţa, în baza contractului de închiriere din data de 27.11.2008, respectiv clădirile C3, C4, C7, C8 şi C15 în suprafaţă totală de 3.430 m.p., şi, având în vedere succesiunea actelor şi hotărârilor adoptate de părţile contractului de închiriere, conform înscrisurilor aflate în dosarul de fond la filele x – 167 vol. I, 56-57 filele x – 233 vol. I, 54 – 55 fila x, filele x – 225 vol. I, 46 - 47 filele x, 48 - 49 fila x, filele x – 52 fila x, filele x – 55 vol. I, rezultă că, în mod corect a reţinut judecătorul fondului că părţile contractante, în fapt, au novat contractul iniţial, din contract de închiriere în contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate, stabilind calculul valorii reziduale prin expertiză imobiliară, după cum este menţionat în mod expres în procesul-verbal de conciliere din data de 29.09.2012, novaţia fiind aprobată prin decizia nr. x/11.06.2009 a Consiliului de administraţie al A.. Valoarea reziduală a fost preţul de achiziţie din contractul autentificat, respectiv 285.000 euro, reprezentând aproximativ 10% din preţul stabilit pentru C. prin raportul de evaluare întocmit de expertul evaluator ANEVAR G., după cum, de asemenea, este menţionat în mod explicit pe ordinea de zi aprobată de acţionarii reclamantei la data de 27.12.2013 .

În aceste condiţii nu poate fi reţinută susţinerea recurentei-reclamante privind intenţia de novare a societăţilor contractante care, însă, nu a fost finalizată, fiind aplicabile, în opinia sa, dispoziţiile art. 1130 C. civ., în sensul că voinţa de a nova trebuie să rezulte în mod evident din actul încheiat.

Aminteşte instanţa de control judiciar că, în materie fiscală, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, alin. (1), organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege şi să adopte soluţia întemeiată pe prevederile legale, precum şi pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii.

Totodată, potrivit art. 14 din Legea nr. 207/2015, "(1) veniturile, alte beneficii şi elemente patrimoniale sunt supuse legislaţiei fiscale indiferent dacă sunt obţinute din acte sau fapte ce îndeplinesc sau nu cerinţele altor dispoziţii legale.

(2) Situaţiile de fapt relevante din punct de vedere fiscal se apreciază de organul fiscal în concordanţă cu realitatea lor economică, determinată în baza probelor administrate în condiţiile prezentului cod. Atunci când există diferenţe între fondul sau natura economică a unei operaţiuni sau tranzacţii şi forma sa juridică, organul fiscal apreciază aceste operaţiuni sau tranzacţii, cu respectarea fondului economic al acestora.

(3) Organul fiscal stabileşte tratamentul fiscal al unei operaţiuni având în vedere doar prevederile legislaţiei fiscale, tratamentul fiscal nefiind influenţat de faptul că operaţiunea respectivă îndeplineşte sau nu cerinţele altor prevederi legale."

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că organele de inspecţie fiscală au obligaţia de a da prevalenţa conţinutului economic al situaţiilor relevante din punct de vedere fiscal.

Aşa fiind, având în vedere că oferta din data de 1.06.2009 a locatorului B. S.R.L., de novare a contractului de închiriere, a fost acceptată şi pusă în aplicare prin modificările aduse obligaţiilor părţilor prin actul adiţional încheiat la data de 15.06.2009, cu modificarea ratei lunare a chiriei la 50.000 euro + TVA, în acelaşi sens fiind şi nota explicativă dată organelor D.R.A. 2 Constanţa la data de 12.10.2015 de directorul general al A., prin care a susţinut că "relaţia contractuală cu S.C. B. S.R.L. a avut la bază un contract de închiriere încheiat la data de 27.11.2008 ce a fost novat ulterior în baza hotărârii A.G.A. în contract de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică la data de 19.03.2014", precum şi faptul că voinţa părţilor contractante de a nova a rezultat din actele prezentate la control, în mod corect pârâta a reţinut starea de fapt relevantă din punct de vedere fiscal, care reiese din ansamblul documentelor prezentate cu ocazia inspecţiei, ţinând seama de conţinutul economic al acestora, neputând fi reţinută interpretarea recurentei în sensul că adresa B. nr. 1013/06.01.2009 si Decizia consiliului de administratie a A. nr. 6/11.06.2009 reprezintă doar documente ce tin de conducerea executiva a societatii.

Pentru acelaşi motiv va fi înlăturată şi susţinerea cu privire la reclasificarea fiscală a sumei respectiv drept contravaloare a pretului de achizitie, în mod corect, în cuprinsul RIF menţionându-se că "organele de inspectie fiscala nu au facut trimitere la prevederile art. 11, nefiind necesara reincadrarea operatiunilor economice intrucat starea de fapt a rezultat din documentele puse la dispozitie in timpul controlului."

Nici încălcarea art. 6 din Legea nr. 207/2015 invocată de reclamantă, prin raportare la decizia de impunere nr. x/7.11.2011, raportul de inspecţie fiscală nr. x/24.08.2011, aferente inspecţiei fiscale anterioare, precum şi cu decizia nr. 2148/15.09.2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2011 cu referire şi la concluziile expertului desemnat şi ale expertului consilier al reclamantei nu poate fi reţinută.

Înalta Curte constată că, nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat astfel invocată, întrucât actele fiscale menţionate privesc obligaţia fiscală în cuantum de 923.713 RON, din care 794.373 RON TVA dedusă, 55.022 RON dobânzi şi 74.318 RON penalităţi, pentru perioada verificată 01.04.2007 - 30.06.2011, anterioară celei din prezenta cauză, TVA în suma de 794.373 RON fiind aferentă sumei de 3.427.672 RON (echivalentul a 810.000 euro) înregistrată în contul 231 – "imobilizări corporale în curs de execuţie"). Instanţa de recurs a reţinut îndeplinirea prevederilor art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal pentru această sumă, constatând intenţia şi demersurile efectuate de reclamantă în sensul achiziţionării în viitor a imobilelor menţionate şi faptul că TVA în sumă de 794.373 RON este aferentă unor achiziţii ce sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile. Instanţa de recurs a examinat legalitatea deducerii TVA pentru suma prezervată de reclamanta A. în contul de imobilizări în curs de execuţie, în raport de recunoaşterea unei imobilizări conform pct. 108 (1) din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în vigoare la acea dată, fără să reiasă că au fost deduse judecăţii aspecte de fapt şi de drept referitoare la novarea contractului, la cheltuieli deductibile din punctul de vedere al impozitului pe profit.

Referitor la invocarea de către recurenta-reclamantă a interpretarii si aplicarii gresite a legii in ceea ce priveste asa numitul principiu al corelarii cheltuielilor la venituri, cu trimitere la regula prevazuta de art. 21 alin. (1) din Codul fiscal, în condiţiile în care societatea a obtinut venituri impozabile din exploatarea imobilului în discuţie in cuantum de aproximativ 1.700.000 RON, care a generat o pretinsa neacordare a dreptului de deducere a amortizării, Înalta Curte reţine că potrivit art. 24 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal:

"(1) Cheltuielile aferente achiziţionării, producerii, construirii, asamblării, instalării sau îmbunătăţirii mijloacelor fixe amortizabile se recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea amortizării potrivit prevederilor prezentului articol.

(2) Mijlocul fix amortizabil este orice imobilizare corporală care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

a) este deţinut şi utilizat în producţia, livrarea de bunuri sau în prestarea de servicii, pentru a fi închiriat terţilor sau în scopuri administrative;

b) are o valoare fiscală mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului, la data intrării în patrimoniul contribuabilului;

c) are o durată normală de utilizare mai mare de un an".

Conform alin. (6) "regimul de amortizare pentru un mijloc fix amortizabil se determină conform următoarelor reguli:

a) în cazul construcţiilor, se aplică metoda de amortizare liniară;

b) în cazul echipamentelor tehnologice, respectiv al maşinilor, uneltelor şi instalaţiilor, precum şi pentru computere şi echipamente periferice ale acestora, contribuabilul poate opta pentru metoda de amortizare liniară, degresivă sau accelerată;

c) în cazul oricărui alt mijloc fix amortizabil, contribuabilul poate opta pentru metoda de amortizare liniară sau degresivă".

Conform alin. (11), "amortizarea fiscală se calculează după cum urmează: a) începând cu luna următoare celei în care mijlocul fix amortizabil se pune în funcţiune".

Amortizarea fiscală reprezintă, aşadar, deducerea din punct de vedere fiscal a cheltuielilor generate de achiziţionarea, respectiv producerea, de mijloace fixe pe baza unui mecanism similar amortizării contabile. Procedura de deducere a acestor cheltuieli este cea prevăzută de art. 24 alin. (11) din Codul fiscal, respectiv prin amortizarea fiscală, nefiind aplicabilă procedura deducerii acestor cheltuieli prin raportare la art. 21 alin. (1) din Codul fiscal invocat de recurentă, neputând fi reţinut refuzul organelor fiscale de deducere a amortizării mijlocului fix, întrucât reclamanta nu a efectuat înregistrări privind amortizarea mijlocului fix până la data de 31.12.2013.

Reclamanta a utilizat acest activ drept spaţiu de depozitare pentru depozitarea de mărfuri, obiecte de inventar, materiale, rezultate ca urmare a restructurării activităţii A. prin dezafectarea magazinelor D. şi E., ulterior încheind contractul de administrare de imobile nr. x/19.03.2010 prin care spaţiile comerciale dezafectate de bunurile depozitate au fost date spre administrare unei alte societăţi comerciale, contra sumei de 7.000 euro/lună + TVA, iar începând cu data de 1.01.2014 a închiriat ferma aplicând regimul de scutire de TVA.

Mai constată instanţa de recurs că este nesusţinută şi alegaţia recurentei referitoare la suma de 1.131.911 RON, cheltuială neadmisă în mod nejustificat la deducere în anul 2011, invocând că această sumă reprezinta chiria achitată de A. catre B. in perioada ianuarie- iunie 2011, ce a fost inregistrata initial in contul 231 Imobilizari corporale in curs de executie, si apoi stornata la data de 31.12.2011 (operatiune aferenta perioadei verificate de inspectia fiscala), suma respectiva reprezentând chiria in cuantum de 45.000 de euro/luna ce a fost iniţial inregistrata in contul de imobilizari 231 pe perioada ianuarie- iunie 2011, dar care a fost trecuta ulterior pe cheltuielile perioadei.

Astfel, în mod corect, prima instanţă a constatat că organele fiscale au reţinut că suma este înregistrată iniţial în contul 231 "imobilizări corporale în curs de execuţie" în registrul jurnal aferent lunii iulie 2011 şi face parte din soldul contului la data de 30.06.2011, perioadă supusă inspecţiei fiscale anterioare, nefiind aferentă perioadei verificate şi nefiind justificată cu documente, prin nota contabilă 117 = 231 din 30.12.2011 reclamanta majorând pierderea fiscală rămasă de recuperat la 31.12.2010 cu suma de 2.295.511 RON, reprezentând valoarea prezervată pentru activul C.. Or, această cheltuială trebuie recuperată pe calea amortizării fiscale, conform art. 24 din Codul fiscal, în raport de novaţia contractului de închiriere, astfel cum s-a reţinut anterior.

Referitor la nelegalitatea şi netemeinicia constatărilor organului fiscal privind ajustarea TVA aferenta chiriei achitate în baza contractului de închiriere invocată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 149 din Codul fiscal: (...) (2) "taxa deductibilă aferentă bunurilor de capital, în condiţiile în care nu se aplică regulile privind livrarea către sine sau prestarea către sine, se ajustează, în situaţiile prevăzute la alin. (4) lit. a) - d):

a) pe o perioadă de 5 ani, pentru bunurile de capital achiziţionate sau fabricate, altele decât cele prevăzute la lit. b);

b) pe o perioadă de 20 de ani, pentru construcţia sau achiziţia unui bun imobil, precum şi pentru transformarea sau modernizarea unui bun imobil, dacă valoarea fiecărei transformări sau modernizări este de cel puţin 20% din valoarea totală a bunului imobil astfel transformat sau modernizat".

(3) perioada de ajustare începe: c) de la data de 1 ianuarie a anului în care bunurile au fost achiziţionate, pentru bunurile de capital prevăzute la alin. (2) lit. b), care sunt achiziţionate, şi se efectuează pentru suma integrală a taxei deductibile aferente bunului de capital, inclusiv pentru taxa plătită sau datorată înainte de data aderării, dacă formalităţile legale pentru transferul titlului de proprietate de la vânzător la cumpărător s-au îndeplinit în anul aderării sau într-un an ulterior anului aderării".

(4) ajustarea taxei deductibile prevăzute la alin. (1) lit. d) se efectuează: a) în situaţia în care bunul de capital este folosit de persoana impozabilă:

1. integral sau parţial, pentru alte scopuri decât activităţile economice;

2. pentru realizarea de operaţiuni care nu dau drept de deducere a taxei;

3. pentru realizarea de operaţiuni care dau drept de deducere a taxei într-o măsură diferită faţă de deducerea iniţială".

(5) ajustarea taxei deductibile se efectuează astfel: a) pentru cazurile prevăzute la alin. (4) lit. a), ajustarea se efectuează în cadrul perioadei de ajustare prevăzute la alin. (2). Ajustarea deducerii se face în perioada fiscală în care intervine evenimentul care generează ajustarea şi se realizează pentru toată taxa aferentă perioadei rămase din perioada de ajustare, incluzând anul în care apare modificarea destinaţiei de utilizare".

Potrivit art. 149 alin. (1) lit. d) din Codul fiscal, "în sensul prezentului articol, taxa deductibilă aferentă bunurilor de capital reprezintă taxa achitată sau datorată, aferentă oricărei operaţiuni legate de achiziţia, fabricarea, construcţia, transformarea sau modernizarea acestor bunuri, exclusiv taxa achitată sau datorată, aferentă reparării ori întreţinerii acestor bunuri sau cea aferentă achiziţiei pieselor de schimb destinate reparării ori întreţinerii bunurilor de capital".

Conform pct. 54 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a art. 149 din Codul fiscal, "pentru taxa aferentă achiziţiei bunurilor de capital care au fost cumpărate de locatar/utilizator printr-un contract de leasing, perioada de ajustare începe la data de 1 ianuarie a anului în care a avut loc transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor, dar ajustarea se efectuează pentru suma integrală a taxei deductibile aferente bunurilor de capital, inclusiv pentru taxa plătită sau datorată înainte de data transferului dreptului de proprietate".

În speţă instanţa de recurs, împărtăşind opinia judecătorului de fond, reţine că activul C. a constituit, iniţial, obiectul contractului de închiriere din 27.11.2008, încheiat de reclamantă cu locatorul B. S.R.L., contract pentru care a intervenit ulterior, în fapt, novaţia în contract de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate, fiind, aşadar, un bun de capital, în sensul art. 149 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal,

Conform art. 145 din Codul fiscal, "(1) dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei.

(2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni:

a)operaţiuni taxabile;

b)operaţiuni rezultate din activităţi economice pentru care locul livrării/prestării se consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă, în cazul în care aceste operaţiuni ar fi fost realizate în România;

c)operaţiuni scutite de taxă, conform art. 143, 144 şi 1441;

d)operaţiuni scutite de taxă, conform art. 141 alin. (2) lit. a) pct. 1 - 5 şi lit. b), în cazul în care cumpărătorul ori clientul este stabilit în afara Comunităţii sau în cazul în care aceste operaţiuni sunt în legătură directă cu bunuri care vor fi exportate într-un stat din afara Comunităţii, precum şi în cazul operaţiunilor efectuate de intermediari care acţionează în numele şi în contul altei persoane, atunci când aceştia intervin în derularea unor astfel de operaţiuni;

e)operaţiunile prevăzute la art. 128 alin. (7) şi la art. 129 alin. (7), dacă taxa s-ar fi aplicat transferului respectiv".

Reclamanta a aplicat regimul de scutire de plata TVA prevăzut de dispoziţiile art. 141 alin. (2) lit. e) din Codul fiscal, prin închirierea Fermei pomicole Ungureni începând de la data de 1.01.2014, dispoziţii potrivit cărora: "următoarele operaţiuni sunt, de asemenea, scutite de taxă: e) arendarea, concesionarea, închirierea şi leasingul de bunuri imobile, acordarea unor drepturi reale asupra unui bun imobil, precum dreptul de uzufruct şi superficia, cu plată, pe o anumită perioadă".

În aceste condiţii, a devenit incidentă norma prevăzută de art. 149 alin. (4) lit. a) pct. 2 din acelaşi cod, ajustarea fiind efectuată de organele fiscale potrivit regulilor de ajustare, având în vedere că bunul de capital a fost achiziţionat cu plata în rate, iniţial constituind obiectul unui contract de închiriere.

Prin urmare, sunt nefondate susţinerile recurentei-reclamante în sensul nerecunoaşterii dreptului de deducere pentru facturile de chirie, având în vedere situaţia antereferită şi conţinutul economic al contractului încheiat de reclamantă pentru activul C., instanţa considerând, totodată, că nu a fost, implicit, încălcat principiul neutralităţii TVA, invocat de societate.

Motivul ajustării TVA îl constituie faptul că activul achiziţionat - C., pentru care reclamanta a dedus TVA, a fost, ulterior, folosit pentru operaţiuni scutite de plata TVA şi care nu dau drept de deducere a taxei, neîncadrându-se în ipotezele prevăzute de art. 145 alin. (2) lit. a), c), d).

Totodată, instanţa de control judiciar constată că, în mod corect, prima instanţă a înlăturat concluziile expertizei fiscale efectuate în cauză de expertul H., constatând că, în speţă, expertul desemnat şi expertul consilier al reclamantei au reţinut o situaţie de fapt contrară celei care reiese din ansamblul înscrisurilor administrate de părţi, iar faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţă şi dispoziţiile legale aplicabile actele fiscale contestate sunt legale.

Astfel, se constată că expertiza fiscală dispusă potrivit art. 330 alin. (1) C. proc. civ. a avut rolul de a oferi instanţei o opinie de specialitate cu privire la impozitul pe profit şi taxa pe valoarea adăugată, instanţa având posibilitatea să valorifice concluziile expertizei în condiţiile în care acestea se corelează cu înscrisurile depuse la dosar şi cu analiza raportului de drept fiscal în ansamblul său, ceea ce a şi făcut în cauză, interpretarea şi aplicarea legii fiind atributul instanţei de judecată.

Sub acest aspect se mai constată că, în privinţa achiziţiei activului C., concluzia experţilor în sensul că ajustarea TVA nu putea fi efectuată deoarece achiziţia este scutită de TVA potrivit dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal, astfel cum sunt interpretate prin Normele metodologice de aplicare, nu este fundamentată, neputând fi reţinută, în speţă nereieşind că sunt îndeplinite cerinţele pentru aplicarea scutirii – terenul fermei fiind curţi-construcţii (deci construibil), în suprafaţă de 18.650 m.p., terenurile aferente construcţiilor C1-C18 având o suprafaţă mult mai mică, iar în cauză nefiind efectuat un raport de expertiză pentru evaluarea construcţiilor şi a terenului - expertiză la care se referă normele.

Pe de altă parte, sunt neîntemeiate şi celelalte susţineri ale recurentei-reclamante referitoare la ajustarea taxei, întrucât ajustarea se impunea a fi efectuată după schimbarea destinaţiei imobilului achiziţionat de către reclamantă - persoana impozabilă, neputând fi reţinută o încălcare a hotărârilor judecătoreşti din dosarul nr. x/2011, evenimentul care determina ajustarea fiind ulterior perioadei analizate în respectivele hotărâri, organele fiscale reţinând că până în anul 2013 societatea reclamantă a beneficiat de dreptul de deducere a taxei.

Aşadar, în ipoteza livrării de mijloace fixe achizitorul trebuie să ajusteze TVA dacă bunul nu îşi menţine destinaţia sa iniţială şi nu mai este folosit pentru operaţiuni impozabile, având posibilitatea ajustării ulterioare în favoarea sa, potrivit dispoziţiilor legale.

Astfel, conform art. 149 alin. (51) din Codul fiscal, dacă pe parcursul perioadei de ajustare intervin evenimente care vor genera ajustarea în favoarea persoanei impozabile sau în favoarea statului, ajustările prevăzute la alin. (5) lit. a) şi c) se vor efectua pentru acelaşi bun de capital succesiv în cadrul perioadei de ajustare ori de câte ori apar respectivele evenimente.

Conform alin. (6), persoana impozabilă trebuie să păstreze o situaţie a bunurilor de capital care fac obiectul ajustării taxei deductibile, care să permită controlul taxei deductibile şi al ajustărilor efectuate. Această situaţie trebuie păstrată pe o perioadă care începe în momentul la care taxa aferentă achiziţiei bunului de capital devine exigibilă şi se încheie la 5 ani după expirarea perioadei în care se poate solicita ajustarea deducerii. Orice alte înregistrări, documente şi jurnale privind bunurile de capital trebuie păstrate pentru aceeaşi perioadă.

În fine, Înalta Curte constată că sunt nefondate şi alegatiile recurentei cu privire la cheltuielile nedeductibile in cuantum de 4.251.893 RON reprezentând cheltuieli cu dobanda bancara, cheltuieli cu diferenta de curs valutar si cheltuieli cu impozite si taxe locale, precum si in ceea ce priveste veniturile neimpozabile stabilite de organele fiscale in cuantum de 1.173.225 RON aferente F..

Astfel, se constată că organele fiscale au reţinut că în perioada 2011 - 2015 societatea reclamantă a înregistrat în mod eronat cheltuieli nedeductibile fiscal în sumă totală de 4.251.893 RON aferente imobilului "F.", constând în: cheltuieli cu impozite şi taxe locale în sumă de 19.049 RON, cheltuieli cu dobânda bancară în sumă de 2.599.225 RON, aferente creditului în valută nr. x/2007, contractat de la I.. S.A. în vederea achiziţionării imobilului, cheltuieli cu diferenţa de curs valutar în sumă de 1.633.619 RON.

Imobilul "F." a fost achiziţionat de reclamantă prin plata preţului de 1.100.00 RON din fondurile societăţii şi din contractarea unui credit ipotecar de la I.. S.A., în sumă de 1.910.000 euro, pentru o perioadă de 20 de ani. Creanţa deţinută de I.. S.A. a fost cesionată succesiv către J. S.R.L. şi K. S.A., fiind notificată reclamanta despre cesiune cu notificările nr. x/28.01.2015, respectiv 374/28.06.2016.

Aminteşte instanţa de control judiciar că potrivit dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Codul fiscal, profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul şi alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor potrivit normelor de aplicare.

De asemenea, dispoziţiile art. 12 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, date în aplicarea art. 19 alin. (1) din Codul fiscal, stipulează că veniturile şi cheltuielile care se iau în calcul la stabilirea profitului impozabil sunt cele înregistrate în contabilitate potrivit reglementărilor contabile date în baza Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor, din care se scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile conform prevederilor art. 21 din Codul fiscal.

Potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare, la pct. 42 din Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene, aprobate prin Ordinul nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene al Ministrului Finanţelor Publice, prevăzându-se că trebuie să se ţină cont de veniturile şi cheltuielile aferente exerciţiului financiar, indiferent de data încasării veniturilor sau data plăţii cheltuielilor.

Aşa fiind, sunt considerate cheltuieli deductibile la calculul profitului impozabil numai cele efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, sau cele reglementate prin acte normative în vigoare. În aceste condiţii, pentru ca o cheltuială să poată fi considerată deductibilă din punct de vedere al impozitului pe profit, aceasta trebuie să se regăsească în preţul produselor comercializate şi în veniturile realizate.

Astfel, în mod corect prima instanţă a apreciat că nu sunt deductibile cheltuielile ocazionate cu plata anumitor bunuri şi servicii care se efectuează din conturile societăţii, dacă bunurile nu au nicio legătură cu activitatea firmei şi nu concură la realizarea veniturilor acesteia, documentele prin care se face dovada efectuării de către o societate a unor cheltuieli nefiind neapărat suficiente pentru a se putea justifica deductibilitatea cheltuielilor, chiar dacă respectivele documente au fost întocmite potrivit legii.

Or, potrivit constatărilor inspectorilor fiscali, imobilul "F." se afla în evidentă stare de degradare, investiţia nefiind finalizată, în decursul celor 9 ani de la cumpărare reclamanta neefectuând investiţii la acest imobil şi nefiind cunoscută destinaţia lui.

În consecinţă, organele fiscale au reţinut în mod corect că sunt nedeductibile cheltuielile în cuantum de 4.251.893 RON, aferente imobilului "F." pentru neîndeplinirea cerinţei prevăzute de lege astfel cum s-a reţinut anterior, iar nu pentru neîndeplinirea condiţiilor pentru întocmirea facturilor fiscale aferente operaţiunilor comerciale desfăşurate de societate, cum încearcă să inducă recurenta-reclamantă.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente cirsumstanţelor de fapt reţinute, motivele invocate de reclamantă prin memoriul de recurs nefiind în măsură să determine reformarea acesteia.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei recurate în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. împotriva sentinţei nr. 113 din 6 iunie 2018 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 raportat la art. 396 alin. (2) din C. proc. civ., astăzi, 22 martie 2021.