Suspension of online education order denied: failure to prove imminent non-patrimonial harm and lack of manifest illegality in emergency administrative measures

Şedinţa publică din data de 15 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 22.05.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei şi Cercetării, şi Ministrul Educaţiei şi Cercetării, cerere de suspendare în baza art. 14 a Ordinului M.E.C. nr. 4135/2020 privind aprobarea Instrucţiunii pentru crearea şi/sau întărirea capacităţii sistemului de învăţământ preuniversitar prin învăţare on-line împreună cu anexa Instrucţiunea pentru crearea şi/sau capacităţii sistemului de învăţământ preuniversitar prin învăţare on-line, din 21.04.2020 (în continuare "Ordinul MEC"), conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 412 din 15 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministrul Educaţiei şi Cercetării, ca neîntemeiată.

A calificat excepţia lipsei de interes ca fiind o apărare pe fondul cauzei.

A respins cererea de suspendare formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Ministrul Educaţiei şi Cercetării, ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 412 din 15 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de casare invocat vizează aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 raportate la actele normative cu incidenţă în speţă.

În ceea ce priveşte condiţia "cazului bine justificat" recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond, în mod eronat, a apreciat că fundamentul legal al Ordinului M.E.C. este Decretul Preşedintelui 240/2020 şi că nu este necesar ca dispoziţiile de organizare a învăţământului online, astfel cuprinse de Ordinul M.E.C., să fie dispuse printr-o lege organică, iar nu printr-un simplu act administrativ şi, de asemenea, nu este necesară consultarea Consiliului Naţional al Elevilor.

Susţine recurentul că a invocat necesitatea imperativă a reglementării organizării învăţământului, deci, implicit, şi a normelor de organizare a învăţământului on-line doar prin lege organică, conform art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituţie, şi ca atare, emise doar de Parlamentul României nu de MEC prin act administrativ; că s-a întâmplat contrariul, acesta este o împrejurare de drept relevând un motiv serios se suspiciune asupra actului ce reglementează învăţământul online, respectiv asupra Ordinului MEC emis de MEC si Ministrul Educaţiei.

În aceste condiţii, consideră că instanţa de fond a aplicat greşit la prezenta cauză, art. 78 din Decretul Preşedintelui, găsind justificarea Ordinului atacat, în sensul că ordinul ar fi fost "ordonat" direct de Preşedintele României, neobservând necesitatea de reglementare prin lege organică, potrivit art. 73 alin. (3) lit. n) din Constituţie.

Este adevărat că Decretul Preşedintelui României, emis în temeiul art. 93 din Constituţie, a trasat linii diriguitoare, priorităţi de maximă urgenţă, însă nu putea înlocui reglementarea prin lege atunci când este cazul şi imperativ cerută chiar de Constituţie; aceasta, întrucât, Parlamentul este convocat şi lucrează pe toată durata stării de urgenţă conform art. 93 alin. (2) din Constituţie şi deci, se putea şi în această stare de urgenţă extremă să se respecte statul de drept şi prerogativele Parlamentului.

Afirmă recurentul că raţiunea obligării Parlamentului, prin Constituţie, să funcţioneze pe toata durata declarării stării de asediu sau a stării de urgenţă este tocmai aceea de a crea posibilitatea intervenţiei legislative în regim de urgenţă, în orice domeniu pe care situaţia de criză îl afectează şi mai ales atunci când este vizată restrângerea exerciţiului unor drepturi şi al unor libertăţi fundamentale. Continuitatea în plan legislativ a Parlamentului asigură luarea măsurilor excepţionale impuse de situaţia de criză, în condiţiile în care restrângerea drepturilor şi a libertăţilor nu se poate realiza decât prin lege, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 53 şi ale art. 115 alin. (6) din Constituţie. Aplicarea art. 93 din Constituţie, a reglementării prin Decret Preşedinţial nu exclude legiferarea Parlamentului atunci când este obligatorie, precum art. 73 alin. (3) lit. n), astfel trebuie coroborate textele constituţionale pentru starea de urgenţă iar nu supunerea la un arbitrariu exclusiv şi vătămător din partea autorităţilor executive (Preşedinte, MEC etc).

Mai arată recurentul-reclamant că, în sensul existenţei unei reale probleme cu învăţământul on-line, pentru respectarea dreptului la învăţătură, mai ales copiilor de până la 10 ani, este şi părerea Academiei Române, for de înalt prestigiu în domeniul culturii şi educaţiei în sens larg, opinie pe care solicită să fie luată în considerare cu multă atenţie: "Pentru ciclurile preşcolar şi primar (3-11 ani) şcoala on-line este departe de a fi o opţiune; din contră, aceasta poate avea efecte dăunătoare pentru elevi, în sensul periclitării bunei lor dezvoltări psihosociale şi intelectuale. Educaţia se face în interacţiune directă cu un educator relaţia dintre elev şi învăţător/profesor fiind mai mult decât comunicare de sunete şi imagini. Învăţătorul/profesorul este model, ocrotitor, suport moral etc. şi trebuie perceput în chip nemijlocit de elevi. "

Recurentul depune la dosar, conform art. 492 C. proc. civ. şi această opinie emisă ulterior pronunţării în fond de către Academia Română, fiind utilă cauzei, întrucât validează încă o dată, situaţia de fapt a periculozităţii învăţământului on-line mai ales la copiii până în 11 ani.

Totodată, dacă în acest fel s-ar putea justifica lipsa reglementării prin lege organică a sistemului online, atunci, nici pentru sistemul "învăţării faţă-în-faţă", n-ar mai fi necesară întreaga reglementare stabilită în legea 1/2011, ci, ar fi îndeajuns o simplă Normă MEC, care, găsindu-şi temeiul în art. 94 alin. (2) din Legea nr. 1/2011, aşa cum statuează instanţa de fond, ar fi capabilă şi suficientă pentru reglementarea întregului sistem de învăţământ. Evident, o asemenea interpretare a legii potrivit sentinţei recurate, este greşită şi casabilă.

În concluzie, afirmă recurentul, că pentru a se evita pericolul afectării unor drepturi constituţionale trebuia să existe un real studiu de impact şi o reglementare temeinică prin adaptarea învăţatului on-line la diferite categorii de vârstă, de cicluri de studiu, şi totodată, adaptarea sa şi la copiii cu nevoi speciale, reglementare complexă de nivelul şi importanţa normelor de reglementare primară, ce putea şi trebuia luată doar prin lege organică.

Ca atare, instanţa de fond, în mod greşit, nu a sesizat dispoziţiile din preambulul Ordinului M.E.C. ce dau ca referinţe privind temeiurile actului normativ, ca fiind Decretele Preşedintelui de instituire a stării de urgenţă şi de prelungire, din care rezultă că, acest ordin s-ar circumscrie perioadei limitate de timp în care aceste decrete şi-au produs efectele juridice, adică până la 15 mai 2020.

În continuare, susţine recurentul că, prima instanţă a aplicat greşit art. 80 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 având în vedere că ordinul de reglementare a învăţământului online nu ar fi trebuit luat prin consultarea Consiliului Naţional al Elevilor ("CNE")

Conform articolului invocat din lege, orice decizie cu impact major din educaţie trebuie luată prin consultarea Consiliului Naţional al Elevilor, fără excepţie.

Prin urmare, luarea deciziei învăţatului online fără consultarea CNE este contrară art. 80 alin. (1) din legea 1/2011. Este adevărat că hotărârea iniţială a fost luată conform Decretului Preşedintelui, şi ca atare, datorită situaţiei extraordinare nu s-ar fi impus consultarea CNE, fiindcă a fost luată ad-hoc de Preşedintele României. Însă, se observă că decizia învăţământul on-line este acum o permanentizare, aplicabilă şi în afara stării de urgenţă, decizie luată fără consultarea beneficiarilor din educaţie, cu efecte de permanenţă.

Deci, trebuia să existe consultarea CNE, lipsa acesteia ridicând serioase dubii de legalitate a unei decizii majore în educaţie, încălcare ce constituie un caz justificat în sensul Legii nr. 554/2004, iar neobservarea sa prin interpretarea greşită a legii este un motiv de recurs fondat conform art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte condiţia iminenţei producerii unei pagube, susţine recurentul - reclamant că instanţa de fond nu contestă cele etalate în acţiunea, respectiv că există anumite afecţiuni fizice şi psihice imediate ale copilului, din contra, aminteşte din susţinerile reclamantului.

Faţă de probele depuse la dosar prin opiniile de specialitate de la medici, în special cele ce afectează imediat văzul copiilor până în 10 ani, susţine recurentul că a demonstrat că există un anumit prejudiciu iminent asupra copilului, iar instanţa de fond nu le-a înlăturat, pârâtul arătând că ar fi doar nişte simple păreri ale reclamantului.

Instanţa chiar reţine în hotărâre că "reclamantul a învederat în esenţă, în susţinerea pagubei iminente, faptul că sistemul de învăţare on-line îl afectează pe copilul său atât fizic (afectându-i ochii, vederea, provocându-i dureri de cap), cât şi psihic (cauzându-i un stres deosebit şi oboseală).

Cu toate acestea, instanţa de fond adoptă argumentul că instituirea acestui sistem de învăţare online este de o "necesitate absolut imperativă a adoptării acestei măsuri prin raportare la situaţia de fapt concretă respectiv riscul tot mai crescut de răspândire a virusului gripal Covid 19". Acesta a fost unicul argument al instanţei de fond pentru respingerea prejudiciului iminent etalat de subsemnatul faţă de opiniile de specialitate de mai sus.

Deci, instanţa fără să aibă vreo expertiză ştiinţifică sau bază legală face judecăţi de valoare comparând pentru copilul meu că prejudiciul la care s-ar expune din cauza Covid-19, dacă nu ar exista învăţământul on-line, ar fi mult mai important decât afecţiunile ochilor şi psihice cauzate de învăţatul online.

Faţă de aceste reţineri ale primei instanţe, recurentul arată că acest argument al necesităţii desfăşurării cursurilor online de frica răspândirii virusului covid-19 în colectivităţile unităţilor de educaţie sunt simple presupuneri nefondate ale instanţei.

Aşadar, se mai observă cum aceste reţineri ale instanţei de fond privind înlăturarea prejudiciului imediat invocat de subsemnatul, sunt total insuficiente şi greşite din moment ce am demonstrat că există un prejudiciu imediat asupra vederii copiilor sub 10 ani, iar instanţa nu l-a considerat în mod greşit ca fiind un prejudiciu iminent in sensul art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004 (aplicând greşit legea).

Deci, există un prejudiciu iminent asupra copilului mai ales olfactiv, dar şi psihic-emoţional, după cum s-a referit şi Academia Română cauzat de şcoala online, neobservat de instanţa de fond, ca atare instanţa aplică greşit legea neobservând prejudiciul şi considerând că există un pericol şi mai important privind infectarea cu Covid-19, faţă de care celelalte prejudicii nu ar fi luate în seamă.

În concluzie, susţine recurentul, că a demonstrat existenţa celor două condiţii necesare pentru admiterea suspendării executării actului administrativ atacat, dar neobservate de instanţa de fond prin aplicarea greşită a legii, ceea ce duce la casarea hotărârii şi admiterea acţiunii introductive de instanţă.

1.4. Apărările formulate de intimaţi

Intimatul-pârât Ministerul Educaţiei şi Cercetării a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate, a ansamblului probator administrat în cauză, precum şi prin raportare la dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în cele ce urmează.

Prin sentinţa civilă nr. 412/2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, instanţa de fond a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a Ordinului MEC nr. 4135/2020 privind aprobarea Instrucţiunii pentru crearea şi/sau întărirea capacităţii sistemului de învăţământ preuniversitar prin învăţare on-line, reţinând că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor reglementate de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Instanţa de fond, analizând cererea de suspendare, a constatat că "nu sunt întrunite condiţiile suspendării executării actului administrativ, raportat la condiţiile cazului bine justificat şi la necesitatea prevenirii unei pagube iminente".

Astfel, analizând cerinţa cazului bine justificat, curtea de apel a constatat că reclamantul nu relevă împrejurări de fapt sau de drept care să fie de natură a crea o îndoială serioasă în privinţa ordinului contestat. În acest sens, a reţinut prima instanţă că "ordinul a fost emis de organul competent, menţionându-se temeiurile legale referitoare la contextul excepţional care a determinat instituirea stării de urgenţă şi interesul public general."

Referitor la condiţia iminenţei pagubei, prima instanţă a constatat că reclamantul - recurent nu aprobat în niciun fel această cerinţă. Mai mult, a reţinut că "măsurile impuse prin instituirea acestui sistem, vizează diminuarea acestui risc (de răspândire a virusului COVID-19), şi asigurarea sănătăţii populaţiei, în caz contrar, punându-se în pericol sănătatea şi viaţa persoanelor, inclusiv a fiului reclamantului."

Cererea de recurs este întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., invocând încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente speţei.

Măsura de suspendare a executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004, constituie un instrument procedural menit să asigure protecţia juridică provizorie a subiectelor de drept în sarcina cărora actul administrativ dă naştere unor obligaţii, până la evaluarea acestuia de către instanţa de contencios administrativ învestită cu acţiunea în anulare. Sau, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională (decizia nr. 349 din 24 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 13 iunie 2012), "dreptul de a solicita suspendarea executării unui act administrativ […] constituie o garanţie procesuală aflată la îndemâna părţii interesate pentru evitarea efectelor negative pe care punerea în executare a actului administrativ unilateral a cărui anulare s-a solicitat le-ar putea avea asupra acesteia"

Această măsură de protecţie, care înlătură temporar efectul executoriu al actului administrativ, poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cele două condiţii prevăzute cumulativ de lege: cazul bine justificat şi paguba iminentă.

Îndeplinirea celor două condiţii este verificată în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza în care actul contestat ar fi, în final, anulat de instanţă.

Primul set de critici vizează considerentele primei instanţe reţinute cu privire la îndeplinirea condiţiei existenţei unui caz bine justificat, recurentul-reclamant reiterând argumentele prezentate în faţa instanţei de fond sub trei aspecte:

- prevederile care fac obiectul Ordinului MEC nr. 4135/2020 trebuiau implementate doar prin lege organică;

- învăţământul on-line se putea desfăşura doar pe perioada stării de urgenţă;

- potrivit legii era necesară consultarea Consiliului Naţional al Elevilor.

Astfel cum corect a reţinut instanţa de fond, O.M.E.C. nr. 4135/2020 vine să stabilească măsuri şi sarcini care trebuie să fie aduse la îndeplinire la nivelul Ministerului Educaţiei şi Cercetării şi al instituţiilor centrale din subordine/în coordonare, respectiv la nivelul inspectoratelor şcolare, la nivelul unităţilor de învăţământ preuniversitar, precum şi de către cadrele didactice. Fiind vorba de punerea în executare a legii, de stabilirea unor măsuri şi sarcini pentru intimat şi pentru instituţiile din subordinea acestuia, conform normelor de tehnică legislativă aceasta se realizează prin intermediul ordinelor şi instrucţiunilor.

De asemenea, art. 39 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 stabileşte că "(1) începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la eliminarea restricţiilor privind adunările publice de către autorităţile de resort, unităţile de învăţământ preuniversitar organizează activităţi din planurile de învăţământ şi în mediul online." Deci, chiar legiuitorul vine şi stabileşte obligaţia subscrisului de a organiza învăţământ on-line şi în mod implicit aplicarea prevederilor Ordinului MEC nr. 4135/2020 atâta timp cât există situaţia de fapt care limitează prezenţa fizică a elevilor în unitatea de învăţământ preuniversitar.

Fără a relua raţionamentul juridic al primei instanţe, pe care instanţa de control judiciar îl apreciază ca fiind legal şi temeinic, se reţine şi că analiza demersului judiciar s-a efectuat cu respectarea limitelor învestirii instanţei, limite impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, în sensul neprejudecării fondului.

Astfel, în mod corect s-a reţinut de către prima instanţă că elaborarea ordinului s-a realizat ca urmare a prevederilor imperative din Decretul nr. 240/2020, stipulate la art. 77 şi art. 78 din Anexa I, Măsuri de primă urgenţă cu aplicabilitate directă, Capitolul X, Domeniul educaţie şi cercetare.

Aşadar, elaborarea ordinului a reprezentat răspunsul instituţional la obligaţia/responsabilitatea MEC, ca minister de resort, de a stabili modul de derulare (organizare şi desfăşurare) a activităţilor "din planurile de învăţământ, informat online", precum şi "modul de recuperare a elementelor care nu pot fi parcurse în această perioadă", fiind în acord cu prevederea art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 240/2020.

În situaţia suspendării cursurilor la nivelul sistemului de învăţământ din România ca urmare a punerii în aplicare a prevederilor legale ce au impus suspendarea tuturor activităţilor didactice ce impun prezenţa fizică a antepreşcolarilor, preşcolarilor, elevilor şi studenţilor în unităţile şi instituţiile de învăţământ, nu existau decât două posibilităţi:

• să nu se desfăşoare niciun tip de activitate educaţională/de învăţare, respectiv nici activităţi de tip faţă în faţă şi nici activităţi educaţionale/de învăţare în format on-line/asistate de tehnologie electronică;

• să nu se desfăşoare activităţi educaţionale/de învăţare faţă în faţă, dar să se desfăşoare unele activităţi educaţionale/de învăţare în format on-line/asistate de tehnologie electronică.

Opţiunea rezonabilă a fost pentru cea de-a doua posibilitate, în acord cu ceea ce a constituit, de altfel, şi opţiunea tuturor ţărilor din Europa.

Pe de altă parte, Ordinul îndeplineşte toate condiţiile de legalitate cerute pentru validitatea sa.

Actul a fost emis de organul competent, în limita competenţei sale potrivit art. 94 alin. (2) lit. c) şi e) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare care prevede că "(2) Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului exercită, în domeniul învăţământului preuniversitar, următoarele atribuţii:... c) coordonează şi controlează sistemul naţional de învăţământ;..., e) coordonează elaborarea şi aprobă Curriculumul naţional şi sistemul naţional de evaluare, asigură şi supraveghează respectarea acestora; ..." şi art. 6 lit. d) din H.G. nr. 24/2020 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării care stipulează următoarele: "în îndeplinirea atribuţiilor sale, Ministerul Educaţiei şi Cercetării este autorizat:.. .d) să emită norme şi instrucţiuni obligatorii pentru aplicarea măsurilor dispuse în exercitarea atribuţiilor sale, potrivit legii;...", precum şi art. 15 alin. (3) din H.G. nr. 24/2020.

Emiterea actului s-a făcut în forma şi cu procedura prevăzută de lege cu referire expresă la temeiurile legale menţionate, fondate pe situaţia de fapt referitoare la menţinerea contextului excepţional care a determinat instituirea stării de urgenţă, interesul public general care a reclamat prelungirea acestei stări excepţionale, menţinerea aplicării măsurilor deja adoptate, precum şi adoptarea unor noi măsuri care să permită autorităţilor publice să intervină eficient şi cu mijloace adecvate pentru gestionarea crizei.

Reiese nu doar că în speţă, nu există motive de fapt şi de drept care să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, dar că însăşi prevederile legale cu forţă juridică superioară Ordinului nr. 4135/2020 au impus existenţa prezentului act administrativ.

Invocarea nelegalităţii unui act administrativ nu poate constitui un caz bine justificat, ci doar existenţa unor aspecte de vădită nelegalitate sau de caracter vădit abuziv al actului a cărui suspendare se solicită. Or, recurentul-reclamant a invocat şi motive de nelegalitate, care nu pot fi analizate decât în cadrul acţiunii în anulare a acestuia.

Înalta Curte, în contextul situaţiei, potrivit căreia, România se confruntă în continuare cu existenţa unor cazuri de infectare cu virusul SARS -CoV2, constată că prin măsurile luate sunt asigurate şi interesul superior al beneficiarului direct al sistemului de educaţie (elevul) şi dreptul de a beneficia de educaţie şi de a finaliza un nivel de învăţământ parcurs.

Prin urmare, aceste împrejurări de fapt nu pot conduce la concluzia recurentului că Ordinul nr. 4135/2020 încalcă dreptul la viaţă, la sănătate etc. în contextul actual şi ţinând cont că prevederile Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, ale legii fundamentale privind garantarea dreptului la învăţătură nu au fost suspendate, considerăm că s-au luat măsurile adecvate pentru asigurarea exercitării acestor drepturi.

În ceea ce priveşte iminenţa producerii unui prejudiciu, instanţa de recurs reţine că noţiunea de paguba iminentă este definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Pornind de la această definiţie, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că executarea unui act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate nu poate constitui prin ea însăşi o pagubă iminentă, atâta timp cât recurentul-reclamant nu a invocat şi nici nu a probat un prejudiciu material viitor şi sigur ca realizare şi care, eventual, să exceadă limitelor legale ale actului administrativ.

Or, dezavantajele invocate de recurentul-reclamant nu au conotaţie patrimonială, ci sunt de natură psiho-socială, astfel încât nu se circumscriu prin ele însele noţiunii de "pagubă iminentă" prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Considerentele primei instanţe cu referire la nedovedirea de către reclamantă a iminenţei producerii unei pagube, astfel cum această noţiune este definitiă de art. 2 lit. ş) din Legea nr. 554/2004 sunt pertinente şi au corespondent în realitatea probatoriului administrat în cauză, în sensul că nu au fost depuse înscrisuri justificative, de natură financiară menite să acopere ipoteza textului de lege menţionat mai sus.

Recurentul reia susţinerile din cererea de chemare în judecată, fără a veni cu dovezi concrete, ci doar cu opinii ale altor persoane, statistici şi susţineri din presă. Susţinerile reclamantului sunt extrem de subiective, fiind influenţate de relaţia afectivă care există între părinte şi copil şi poate de cerinţele părintelui faţă de capacitatea de înţelegere şi rezistenţa la oboseală a copilului.

Referitor la critica privind instituirea obligativităţii de participare la cursurile online, aceasta este în strânsă legătură cu beneficiul pe care elevul îl poate obţine urmare a participării la aceste cursuri în sensul valorificării activităţii-suport pentru învăţarea on-line prin acordarea de note/calificative. Ori acolo unde există un beneficiu există o obligaţie corelativă, altminteri s-ar înfrânge principiul echităţii şi al bunei credinţe.

Argumentele prezentate de recurent excedează obiectului cererii şi nu conduc la îndeplinirea cerinţelor art. 14 din Legea nr. 554/2004, neavând legătură nici măcar cu legalitatea actului atacat, ci cu îndoielile/temerile pe care de altfel, în contextul actual le poate avea orice persoană.

Ordinul supus cenzurii instanţei este un act temeinic şi legal, emis în baza prevederilor legale invocate în preambulul său, prin care se garantează dreptul la învăţătură şi interesul superior al copilului, prin luarea unor măsuri adecvate care să permită finalizarea anului şcolar aflat în curs.

De asemenea, actul normativ supus cenzurii instanţei nu perturbă funcţionarea serviciului public, ci chiar asigură desfăşurarea activităţilor specifice în unităţile de învăţământ, activităţi necesare pentru finalizarea anului şcolar aflat în curs la data instituirii stării de alertă.

Organizarea unităţilor de învăţământ nu este perturbată prin măsurile instituite prin actul administrativ contestat, în mod contrar însă suspendarea ordinului supus cenzurii instanţei este de natură să producă pagube iremediabile, întrucât nu se poate asigura dreptul elevilor la învăţătură. Astfel, în ipoteza suspendării actului atacat, se încalcă drepturile beneficiarilor direcţi (elevii) şi secundari (reprezentanţii legali ai acestora).

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanţe este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi, în temeiul art. 496 alin. (1) din Codul de proecdură civilă, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul – reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 412/2020 din 15 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2021.