SRI’s obligation to release interceptation recordings and the admissibility of coercive damages in administrative litigation

Şedinţa publică din data de 2 martie 2021

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea la data de 14.12.2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul Serviciul Român de Informaţii, solicitând instanţei:

- Obligarea pârâtului la comunicarea datei încetării interceptărilor şi înregistrărilor comunicaţiilor purtate de reclamanţi, respectiv l convorbirilor telefonice, sms-urilor şi înregistrărilor ambientale, autorizate de Curtea de Apel Bucureşti, prin autorizaţia nr. x/23.02.2012, în dosarul nr. x/2012 al DNA – Structura Centrala şi reînregistrat în data de 27.02.2012 sub nr. x/2012 la DNA - Serviciul Teritorial Oradea.

- Obligarea pârâtului la comunicarea înregistrărilor efectuate de către acesta, în baza autorizaţiei nr. x/25.01.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, conform încheierii 10/25.01.2012 în perioada 26.01.2012 - 06.02.2012, înregistrări care au lipsit de la dosarul cauzei şi DNA - Serviciul Teritorial Oradea a refuzat să le comunice la dosarul cauzei, rezultând din corespondenţa purtată de Curtea de Apel Cluj şi DNA - Serviciul Teritorial Oradea că SRI nu a efectuat înregistrările autorizate în acea perioadă, în virtutea aceleiaşi decizii a CCR, solicitând comunicarea pentru a lua act de conţinutul acestora.

- Obligarea pârâtului la plata daunelor morale, de câte 1 leu/zi întârziere, începând cu data de 09.08.2017 şi până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor conform petitului cererii de chemare în judecată (124 de RON calculaţi începând cu data 09.08.2017 şi până la data de formulării cererii de chemare în judecata).

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 60/CA/2018 - PI din 16 aprilie 2018, Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal., a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Serviciului Român de Informaţii, cu privire la al doilea petit al cererii de chemare în judecată.

A admis acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii şi a obligat pârâtul la comunicarea datei încetării interceptărilor şi înregistrărilor comunicaţiilor purtate de reclamanţi, respectiv al convorbirilor telefonice, sms-urilor şi înregistrărilor ambientale, autorizate de Curtea de Apel Bucureşti, prin autorizaţia nr. x/23.02.2012, în dosarul nr. x/2012 al DNA – Structura Centrală şi reînregistrat în data de 27.02.2012 sub nr. x/2012 la DNA – Serviciul Teritorial Oradea.

A obligat pârâtul Serviciul Român de Informaţii la comunicarea către reclamanţi a înregistrărilor efectuate de către acesta, în baza autorizaţiei nr. x/25.01.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, conform încheierii nr. 10/25.01.2012, în perioada 26.01.2012 – 06.02.2012.

A obligat pârâtul la plata unor daune morale de câte 1 leu/zi întârziere începând cu data de 09.08.2017 şi până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor, conform petitului cererii de chemare în judecată.

A obligat pârâtul la plata sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea reclamanţilor, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 60/CA/2018 - PI din 16 aprilie 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Serviciul Român de Informaţii prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În susţinerea cererii de recurs, recurentul-pârât a invocat următoarele critici:

Aspectele reţinute de instanţa de judecată în cuprinsul hotărârii menţionate şi care au stat la baza soluţiei adoptate apreciem că sunt "contradictorii" şi date "cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fapt care constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., menţionează că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor.

Faţă de acestea, apreciază că abordarea instanţei este mult prea confuză, recunoscând pe de o parte legalitatea activităţilor întreprinse de SRI, în sensul că "operaţiunile tehnice pentru operaţionalizarea interceptărilor efectuate sunt conforme legii speciale aplicabile, precum şi cu dispoziţiile de forţă juridică superioară pe care S.R.I. este chemat să le aplice", dar pe de altă parte apreciază, în mod eronat că este "nejustificată afirmaţia pârâtului în sensul că eventuala încălcare a drepturilor reclamanţilor decurge din chiar aceste dispoziţii şi nu reprezintă o faptă a S.R.I., ci a autorităţilor publice care au edictat acele dispoziţii, în cauza de faţă, S.R.I. nu contestă faptul că a efectuat activităţile solicitate de DNA, ceea ce nu o absolvă, în opinia instanţei, de responsabilitatea circuitului activităţilor înregistrate şi de comunicare a acestora cu reclamanţii, neexistând un temei legal care să interzică SRI comunicarea acestor informaţii cu persoanele care au făcut obiectul interceptărilor efectuate conform Legii nr. 14/1992". În măsura în care SRI ar fi refuzat punerea în aplicare a măsurilor dispuse pentru interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor efectuate de reclamanţi, atunci instituţia noastră ar fi fost în culpă pentru nerespectarea dispoziţiilor organelor de urmărire penală.

Raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., învederează faptul că textul are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la aceste norme juridice ce sunt de natură să conducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care Ie-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată.

În corespondenţa purtată cu intimaţii şi care a premers acţiunii în justiţie, SRI a formulat un răspuns în acord cu prevederile art. 9 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, care precizează că "în situaţia în care aspectele sesizate prin petiţie necesită o cercetare mai amănunţită, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice poate prelungi termenul prevăzut la art. 8 cu cel mult 15 zile".

Instanţa în mod eronat a admis primul petit al cererii de chemare în judecată comunicarea datei interceptărilor şi înregistrărilor comunicaţiilor, deşi pârâtul a precizat în cuprinsul întâmpinării depuse la fondul cauzei, data la care a avut loc încetarea interceptării şi înregistrării comunicaţiilor purtate de reclamanţi.

Instanţa în mod eronat a admis al doilea petit al cererii de chemare în judecată, comunicarea interceptărilor efectuate. După cum a arătat şi în apărările formulate la fondul cauzei, pârâtul afirmă că este un organ administrativ ce face parte din categoria autorităţilor administrative autonome (art. 116 alin. (2) din Constituţie), iar potrivit Legii nr. 14/1992 care reglementează organizarea si funcţionarea acestuia, activitatea S.R.I. este organizată şi coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării şi controlată de Parlament (art. 1 din legea menţionată), sens în care, S.R.I. nu a întreprins niciun act de cercetare penală, demersurile sale în raport cu organul de urmărire penală fiind derivate din îndeplinirea unor obligaţii legale.

În ceea ce priveşte măsurile de interceptare şi înregistrare audio sau video, solicitate de Direcţia Naţională Anticorupţie, Serviciul a oferit exclusiv sprijin tehnic pentru unitatea de parchet solicitantă (care a obţinut autorizaţiile în cauză).

Analiza concludenţei, pertinenţei şi utilităţii aspectelor rezultate din punerea în executare a autorizaţiilor, precum şi transformarea acestora în mijloace de probă s-a realizat exclusiv la nivelul organului de urmărire penală deţinător al autorizaţiilor în cauză.

Întregul material rezultat din sprijinul tehnic, acordat unităţilor de parchet în scopul efectuării măsurilor autorizate de instanţă, a fost pus la dispoziţia Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

În consecinţă, operaţiunile tehnice pentru operaţionalizarea interceptărilor efectuate sunt conforme legii speciale aplicabile, precum şi cu dispoziţiile de forţă juridică superioară pe care S.R.l. este chemat să le aplice, eventuala încălcare a drepturilor reclamanţilor decurgând din chiar aceste dispoziţii şi nu reprezintă o faptă a S.R.I., ci a autorităţilor publice care au edictat acele dispoziţii.

Un alt motiv de critică este legat de faptul că instituţia pârâtă, deşi la termenul din 02.04.2018 şi-a manifestat disponibilitatea declasificării şi punerii la dispoziţia a înscrisurilor solicitate de reclamanţi şi relevante pentru soluţionarea cauzei, solicitând în acest sens un termen mai îndelungat, instanţa a respins cererea de probe, rămânând în pronunţare încă de la primul termen.

Faţă de aceasta, învedererează că S.R.I. a fost obstrucţionat în exercitarea drepturilor procesuale, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a daunelor morale, recurentul susţine că, având în vedere că intimaţii nu au făcut dovada unei vătămări se impune respingerea cererii reclamanţilor de acordare a daunelor morale, precum şi a cheltuielilor de judecată aferente acestui proces ca neîntemeiate.

Recurentul-pârât în susţinerea cererii de recurs a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimaţii-reclamanţi C. şi B. au depus întâmpinare la cererea de recurs prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.

5. Cu privire la examinarea recursului

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 07.01.2019 s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de la data de 25 mai 2021, iar ulterior prin încheierea din 17 aprilie 2019 s-a preschimbat din oficiu termenul de judecată la data de 16 februarie 2021.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Înalta Curte reţine cu privire la situaţia de fapt reţine că, intimaţii-reclamanţi invocând dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244/06.04.2017 privind neconstituţionalitatea art. 145 din C. proc. pen. au formulat prin adresele nr. x/18.08.2017 şi nr. y/08.09.2017 o cerere prin care au solicitat comunicarea datei interceptărilor şi înregistrărilor purtate, respectiv al convorbirilor telefonice, sms-urilor şi înregistrărilor ambientale, autorizate de Curtea de Apel Bucureşti, prin autorizaţia nr. x/23.02.2012, în dosarul nr. x/2012 al DNA – Structura Centrală şi reînregistrat în data de 27.02.2012 sub nr. x/2012 la DNA – Serviciul Teritorial Oradea.

Recurentul-pârât SRI, prin adresa nr. x/01.11.2017 a respins aceste solicitări potrivit art. 14 din Legea nr. 14/1992, deşi dosarul este soluţionat definitiv din data de 25.11.2015. Împotriva acestui răspuns, reclamanţii au formulat plângere, care a fost respinsă prin adresa nr. x/22.11.2017.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, Înalta Curte reţine că relevanţă în cauză o au şi următoarele evenimente ce ţin de evoluţia procedurii de interceptare şi înregistrare a comunicaţiilor purtate de către intimaţii-reclamanţi în instrumentarea dosarului penal nr. x/2012 al DNA - Structura Centrală şi reînregistrat în data de 27.02.2012 sub nr. x/2012 la DNA - Serviciul Teritorial Oradea.

Astfel, la data de 24.01.2012, DNA - SCICIC a solicitat Curţii de Apel Bucureşti şi a obţinut (Încheierea nr. 10 şi Autorizaţia nr. x din data de 25.01.2012), autorizarea interceptării, înregistrării şi localizării convorbirilor şi comunicărilor efectuate de la anumite posturi telefonice, utilizate de avocat şi de alte persoane, respectiv autorizarea efectuării de înregistrări audio-video în mediu ambiental a convorbirilor dintre aceştia, inclusiv cu alte persoane, pe o perioadă de 30 de zile (până la data de 24.02.2012).

La data de 02.02.2012 DNA, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie (SCICIC) a emis Ordonanţa nr. 1, iar în baza datelor obţinute, la data de 03.02.2012, unitatea de parchet a solicitat Curţii de Apel Bucureşti confirmarea ordonanţei şi a obţinut autorizarea (Încheierea nr. 18 şi Autorizaţia nr. x din 03.02.20112) interceptării, înregistrării şi localizării convorbirilor şi comunicărilor efectuate de la posturile telefonice utilizate de aceasta, pe o perioadă de 30 de zile (până la 04.03.2012).

La data de 24.02.2012, Direcţia Naţională Anticorupţie Bucureşti, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie a transferat dosarul nr. x/2012 la Serviciul Teritorial Oradea al DNA, unde a fost înregistrat sub nr. x/2012. Prin Ordonanţa din 14.03.2012, dată în dosarul x/2012, DNA – Serviciul Teritorial Oradea a solicitat încetarea activităţilor autorizate.

Deoarece autorizaţiile au fost solicitate şi obţinute de Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie, recurentul a susţinut că sistarea interceptării s-a făcut după ce structura specializată din cadrul SRI a fost notificată prin adresa din 15.03.2012, cu privire la faptul că activităţile din dosarul x/2012 au fost preluate la nivelul DNA - ST Oradea în dosarul x/2012 instrumentat de procurorul D..

Faţă de această situaţie, Înalta Curte constată că a existat o decalare între actele de procedură penală dispuse de procuror de caz în legătură cu durata procedurii de înterceptare şi înregistrare a comunicaţiilor ce vizau pe intimaţii-reclamanţi, astfel că din perspectiva normelor de contencios administrativ, recurentul-pârât avea obligaţia de a oferi un răspuns concret şi întemeiat, pe cale administrativă în raport de cererea reclamanţilor privitoare la perioada de începere a interceptărilor şi data efectivă la care acestea au fost sistate.

Existând aşadar un decalaj între măsura dispusă în dosarul penal de sistare a înterceptărilor respectiv la data de 14.03.2012 şi comunicarea acesteia la data de 15.03.2012 prin adresa S/122 există un dubiu rezonabil privitor la data la care recurentul-pârât a sistat efectiv procedura de interceptare a comunicaţiilor reclamanţilor, astfel că instanţa de fond în mod corect a reţinut că refuzul pârâtului de a oferi această informaţie are caracterul unui refuz nejustificat astfel cum acesta este definit în accepţiunea prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Aşadar în ceea ce priveşte primul petit al cererii reclamanţilor referitor la obligarea Serviciului Român de Informaţii la comunicarea datei încetării interceptărilor şi înregistrărilor comunicaţiilor purtate de reclamanţi, respectiv al convorbirilor telefonice, sms-urilor şi înregistrărilor ambientale, autorizate de Curtea de Apel Bucureşti, prin autorizaţia nr. x/23.02.2012, în dosarul nr. x/2012 al DNA – Structura Centrală şi reînregistrat în data de 27.02.2012 sub nr. x/2012 la DNA – Serviciul Teritorial Oradea, soluţia instanţei de fond este una justă şi corectă în acord prevederile legale prevăzute de Legea nr. 554/2004 privitoare la măsurile ce se pot dispune în constatarea unui refuz nejustificat.

Însă, în ceea ce priveşte soluţia adoptată de către instanţa de fond privitoare la celelalte două petite formulate prin cererea introductivă, respectiv obligarea pârâtului la comunicarea către reclamanţi a înregistrărilor efectuate de către acesta, în baza autorizaţiei nr. x/25.01.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, conform încheierii nr. 10/25.01.2012, în perioada 26.01.2012 – 06.02.2012 şi obligarea sa la plata unor daune morale de câte 1 leu/zi întârziere începând cu data de 09.08.2017 şi până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, recursul formulat de către recurentul-pârât împotriva acestor soluţii fiind fondat din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că deşi, recurentul-pârât invocă în susţinerea cererii sale de recurs şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. constată că acest motiv de casare nu este întemeiat. Faţă de acest motiv de casare, instanţa de recurs constată că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă ce respectă îndeaproape prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., republicat, arătând în cuprinsul său motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, reieşind în mod clar raţionamentul juridic propriu judecătorului însărcinat cu soluţionarea cauzei pentru care s-au admis cererile reclamanţilor. Mai mult instanţa de recurs constată din analiza sentinţei că nu se identifică argumente confuze în cuprinsul considerentelor sentinţei recurate, contrar criticilor invocate de către recurentul-pârât.

În schimb în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a cererilor prin care reclamanţii solicită obligarea la remiterea efectivă a conţinutului înregistrărilor efectuate de către recurentul-pârât şi obligarea acestuia la plata unor daune morale de 1 leu pe zi îtârziere începând cu data de 09.08.2017, Înalta Curte apreciază că soluţia adoptată de instanţa de fond a fost dată cu încalcarea normelor de drept material.

Astfel, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât este un organ administrativ ce face parte din categoria autorităţilor administrative autonome care potrivit Legii nr. 14/1992 care reglementează organizarea si funcţionarea acestuia, este organizat şi coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Tării şi controlat de Parlament.

În conformitate cu prevederile art. 14 din Legea nr. 14/1992: "În îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, Serviciul Român de Informaţii colaborează cu Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei, Ministerul Public, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Economiei şi Finanţelor, Direcţia Generală a Vămilor precum şi cu celelalte organe ale administraţiei publice.

Organele prevăzute la alin. (1) au obligaţia să-şi acorde reciproc sprijinul necesar în îndeplinirea atribuţiilor prevăzute de lege."

În speţă, activităţile recurentului-pârât de interceptare şi înregistrare video în mediu ambiental şi ale comunicărilor efectuate de reclamanţi prin diverse mijloace au fost efectuate în urma emiterii de către Curtea de Apel Bucureşti a încheierii nr. 10 şi Autorizaţiei nr. x din 25 ianuarie 2012 la solicitarea Direcţiei Naţionale Anticorupţie – secţia de Combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie (SCICIC), proceduri prelungite prin confirmarea Ordonanţei nr. 1/02.02.2012 prin încheierea nr. 18 şi Autorizaţia nr. x din 03.02.2012 şi autorizaţia nr. x/23.02.2012 emise de Curtea de Apel Bucureşti.

Aşadar în temeiul art. 14 din Legea nr. 14/1992, recurentul-pârât a efectuat o serie de activităţi în beneficiul Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Or, faţă de această situaţie procedurală, Înalta Curte apreciază că recurentul, nu este în măsură şi nu deţine un temei legal pentru a putea elibera conţinutul înterceptărilor şi înregistrărilor efectuate faţă de reclamanţi în condiţiile în care acestea nu au fost făcute în legătură cu activitatea efectivă a acestei instituţii.

Înalta Curte apreciază că nu este relevant dacă, recurentul-pârât deţine, sau nu deţine pe mijloce de stocare proprii înregistrările la care reclamanţii fac referire, ci problema de drept care se impune a fi analizată o presupune: dacă în contextul efectuării unei activităţi de urmărire penală, de competenţa unei instituţii publice distincte şi faţă de care pârâtul are obligaţia să respecte principiul colaborării inter-instituţionale declarat prin însăşi conţinutul Legii de funcţionare a Serviciului Român de Informaţii, acesta poate elibera direct conţinutul acestor înregistrări către persoanele solicitante?

În raport de scopul pentru care au fost solicitate efectuarea acestor activităţi în baza pricipiului sus-amintit şi a faptului că înregistrările respective nu au legătură cu activitatea proprie a recurentului-pârât, Înalta Curte apreciază că în mod greşit instanţa de fond a dispus obligarea acestuia la la comunicarea către reclamanţi a înregistrărilor efectuate de către acesta, în baza autorizaţiei nr. x/25.01.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, conform încheierii nr. 10/25.01.2012, în perioada 26.01.2012 – 06.02.2012.

În ceea ce priveşte obligarea pârâtului la plata unor daune morale de câte 1 leu/zi întârziere începând cu data de 09.08.2017 şi până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor, conform petitului cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că şi faţă de acest petit de cerere instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor de drept material.

În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004: "În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru."

Din modalitatea în care instanţa se exprimă în acordarea unor despăgubiri, respectiv 1 leu pe zi de întârziere începând cu data de 09.08.2017 şi până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor, daunele acordate de această instanţă nu pot avea caracterul unor daune morale.

Mai mult, în practica juridică şi în jurisprudenţă, daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, demnităţii, onoarei, imaginii publice ori prejudiciului profesional al persoanei vătămate, scopul lor fiind unul compensatoriu, care să nu constituie nici o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna, nici un venit nejustificat pentru victima acesteia. Spre deosebire de situaţia despăgubirilor pentru prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, daunele morale nu pot fi cuantificate prin probe materiale certe, luându-se în considerare, pe de o parte, conduita autorităţii emitente a actului administrativ nelegal şi, pe de altă parte, diligenţele rezonabile ale persoanei lezate pentru a evita prejudiciul sau pentru a-i limita întinderea.

În speţă, Înalta Curte în raport de modalitatea de aplicare a daunelor morale exprimată de către instanţa de fond, confirmă că acestea au un caracterul daunelor cominatorii. Or, în practica judiciară există o diferenţierea clară între daunele cominatorii şi daunele-interese, şi cu atât mai mult ele nu pot fi asimilate cu daunele morale. Daunele cominatorii reprezintă un mijloc juridic de constrângere, prin care rezistenţa debitorului este înfrântă, iar acesta este determinat să execute obligaţia.

În al doilea rând, asimilarea daunelor cominatorii cu daunele morale ar însemna acordarea unei despăgubiri în viitor, pentru un prejudiciu viitor, incert în ceea ce priveşte reducerea şi întinderea lui. Acest lucru nu este posibil, în cadrul răspunderii civile admiţându-se, cel mult, despăgubiri actuale pentru un prejudiciu viitor. Însă atunci când se admit daune morale, acestea se acordă în legătură cu unele prejudicii morale sau nepatrimoniale cauzate personalităţii sociale a creditorului, prin atingerea adusă, de regulă, unor drepturi nepatrimoniale. Sub nici o formă, aceste daune morale nu pot avea caracterul unor măsuri de constrângere patrimonială pentru a-l determina pe debitor să execute o obligaţie în natură. Prin urmare, nu poate fi obligat recurentul-pârât la plata unor daune morale sub forma daunelor cominatorii.

Cu privire la acelaşi aspect, instanţa de recurs subliniază şi faptul că şi în contenciosul administrativ pentru acordarea daunelor morale trebuie îndeplinite o serie de condiţii, respectiv existenţa faptei ilicite vătămătoare şi existenţa prejudiciului care trebuie dovedit, şi numai după raportarea la aceste condiţii, judecătorul are dreptul să aprecieze asupra modalităţii echitabile de reparare a prejudiciului moral, luând în calcul toate circumstanţele pricinii. Or, în speţă aşa cum am arătat mai sus, daunele morale urmăresc în concret nu repararea unui prejudiciu suferit de către intimaţii-reclamanţi, ci mai degrabă constrângerea pe cale pecuniară a pârâtului de a executa o obligaţie.

Pentru aceste considerente, constatând că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Serviciul Român de Informaţii prin Oficiul Juridic - Unitatea Militară 0198 Bucureşti împotriva sentinţei nr. 60/CA/2018 - PI din 16 aprilie 2018 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, va casa în partea sentinţa şi în rejudecare va respinge ca neîntemeiate, capetele de cerere privind obligarea pârâtului la comunicarea către reclamanţi a înregistrărilor efectuate, precum şi pe cel privind obligarea pârâtului la daune morale.

Faţă de cererea recurentului-pârât de obligare a intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faţa instanţei de recurs, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte obligă intimaţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat recurentul în cauză în acest ciclu procesual, respectiv taxa judiciară de timbru în cuantum de 100 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII PRIN OFICIUL JURIDIC - UNITATEA MILITARĂ 0198 BUCUREŞTI împotriva sentinţei nr. 60/CA/2018 - PI din 16 aprilie 2018 a Curţii de Apel Oradea – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând cauza:

Respinge capetele de cerere privind obligarea pârâtului la comunicarea către reclamanţi a înregistrărilor efectuate, precum şi pe cel privind obligarea pârâtului la daune morale.

Menţine resul dispoziţiilor sentinţei.

Obligă intimaţii-reclamanţi la 100 RON cheltuieli de judecată către recurentul-pârât.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2021.