Sanction for repeated broadcast of violent content: statutory limits on press freedom and protection of minors in audiovisual regulation.

Şedinţa publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul instanţei la data de 16.02.2018, reclamanta S.C. A. S.A. a formulat plângere împotriva Deciziei nr. 18/18.01.2018 emisă de pârâtul Consiliul National al Audiovizualului, solicitând anularea Deciziei nr. 18/18.01.2018, prin care aceasta a fost sancţionată cu amenda in cuantum de 10.000 RON, in conformitate cu art. 31 din Ordonanţa 2/2001;

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3884 din 2 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., cu sediul ales în Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului .

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 3884 din 2 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta S.C. A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 8 din C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare, recurenta a arătat că sub aspectul temeiniciei Deciziei 18, Decizia de constatare şi de sancţionare cu amenda nu poate face dovada prin ea însăşi a existenţei faptei, a autorului acesteia şi a vinovăţiei, această decizie fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârşirea contravenţiei.

Această afirmaţie se bazează pe faptul că, atât dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului fac parte integrantă din dreptul intern al României încă din anul 1994, în baza articolului 11 din Constituţia României, iar în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (2), dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Acestea fac parte din aşa - numitul bloc de convenţionalitate.

Legea internă română, prin art. 34 din O.G. nr. 2/2001 şi art. 1169 din C. civ., conţine prevederi contrare şi mai puţin favorabile faţă de reglementările europene privitoare la drepturile fundamentale ale omului, aplicabile fără putinţă de tăgadă şi persoanelor juridice în această materie.

În lumina jurisprudenţei CEDO, contravenţiile sunt încadrate în sfera "acuzaţiilor în materie penală" la care se referă primul paragraf al art. 6 CEDO.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat în jurisprudenţa sa (e.g. Cauza Anghel c. României, Cauza Maszini c. României, hotărârea din 21.09.2006) că normele juridice ce sancţionează astfel de fapte au caracter general şi că urmăresc un scop preventiv şi represiv, aceste criterii (alternative) fiind suficiente pentru a demonstra că fapta în discuţie are, în sensul art. 6 din Convenţie, caracter penal. Pe scurt, Curtea este de părere că, dacă scoaterea contravenţiei în afara legii penale nu ridică probleme în sine, nerespectarea garanţiilor fundamentale - printre care şi prezumţia de nevinovăţie - reprezintă un aspect ce trebuie exammat în temeiul articolului 6 din Convenţie. Reiterând importanţa, în cadrul unei proceduri ce poate fi calificată drept "penală", a unei astfel de garanţii, destinată să restabilească echilibrul dintre presupuşii autori ai faptelor ilegale şi autorităţile chemate să îi urmărească şi pedepsească, Curtea consideră că, în speţă, cauza reclamantului nu a fost judecată echitabil, astfel cum prevede articolul 6 din Convenţie.

Ca o consecinţă a aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, prezentul litigiu trebuie să ofere şi garanţiile procesuale recunoscute şi garantate de acest articol. Pe cale de consecinţă trebuie recunoscute şi garanţiile specifice în materie penală din art. 6 al Convenţiei, printre care şi prezumţia de nevinovăţie.

După cum s-a relatat şi în cadrul cererii introductive de instanţă, reclamanta a încercat prin materialul vizat să informeze publicul cu privire la o serie de acte violente ce au dus la decesul unei persoane la staţia de metrou Dristor.

Înainte de difuzarea materialului în cauză, telespectatorii au fost informaţi cu privire la natura violentă a materialului difuzat, urmărindu-se preîntâmpinarea vizionării acestuia de către minori sau alte persoane ce puteau să fie afectate de astfel de acte de violenţă.

Raportat la gravitatea faptelor comise la staţia de metrou şi pericolul pe care-1 prezintă astfel de acţiune, este perfect justificată difuzarea filmărilor care surprind fapta penală, cetăţenii având dreptul de a beneficia de o informare conformă care să fie susţinută de materialul probator.

Astfel, se impune individualizarea sancţiunii aplicate, avându-se în vedere faptul că în primă instanţă nu a avut loc o analiză corecta a normelor de drept material ap­licabile în cauză, fiind pronunţată o sentinţă cu încălcarea dispoziţiilor art. 488, punctul 8 din C. proc. civ.

De asemenea, recurenta-reclamantă consideră că în cauză s-a încălcat dreptul la liberă exprimare, astfel cum este prevăzut de art. 10 din Convenţia Europeană şi de art. 30 din Constituţia României.

Libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 al Convenţiei este una dintre libertăţile fundamentale, ce are un rol special în orice societate democratică, putând fi catalogată chiar ca una dintre garanţiile acesteia, o condiţie primordială a progresului şi a fericirii fiecăruia, aşa cum au considerat judecătorii Curţii în cauza Handyside c. Regatului Unit, idee reluată apoi, cu grad de principiu, în cauzele ulterioare.

Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât şi un drept absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenţie, fiind totodată un drept individual, parte a libertăţii spirituale a fiecărui individ, dar şi un drept colectiv, ce permite comunicarea.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a acordat întotdeauna o protecţie deosebită libertăţii presei, în cauza Lingens c. Austriei precizând expres rolul său, astfel: "Dacă presa nu trebuie să depăşească limitele prevăzute în special pentru protejarea reputaţiei altora, ei îi incumbă obligaţia de a comunica informaţii şi idei asupra problemelor dezbătute în arena politică, precum şi cele care privesc alte sectoare de interes public. La funcţia sa, care constă în a difuza, se adaugă dreptul pentru public de a le primi», presa fiind considerată «câinele de pază al democraţiei.

Locul central pe care îl ocupă presa se datorează responsabilităţii sale de a informa, de a veghea la respectarea regulilor democraţiei, sancţionând aspecte care, în opinia jurnaliştilor, reprezintă derapaje instituţionale, chiar dacă este vorba de CNA.

Informaţia, fiind un bun perisabil, orice întârziere în publicarea acesteia riscă să o priveze de orice valoare sau interes, după cum a statuat Curtea în cauza Observer and Guardian contra Regatului Unit. Astfel, chiar şi informaţiile cu privire la o amendă colosală primită de subscrisa, indiferent de reacţia stârnită publicului şi de opinia moderatorului, trebuiau făcute publice în acel moment.

Într-un principiu reiterat şi în cauza Dalban c. României, Curtea a admis că libertatea, de exprimare conferită mass media presupune existenţa unor limite mai largi în ceea ce priveşte întinderea acesteia, jurnaliştii bucurându-sc, aşadar, în exerciţiul acestei libertăţi, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecăţile de valoare pe care le emit, fără a fi ţinuţi să le demonstreze realitatea. Aceste drepturi au fost flagrant încălcate de Decizia 301, prin care se impută subscrisei faptul că am încălcat obligaţia de a informa obiectiv publicul prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor. în realitate, subscrisa a depus toate diligentele în vederea informării corecte şi complete a publicului, difuzând imagini video cu poziţia unor reprezentanţi ai comunităţii maghiare.

In subsidiar, în măsura în care instanţa va aprecia că nu se impune anularea Deciziei 18 şi exonerarea societăţii reclamante de la plata amenzii, recurenta solicită reindividualizarea cuantumului amenzii în sensul aplicării minimului legal al acesteia, respectiv emiterea unei somaţii de intrare în legalitate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamanta societatea A. S.A. a învestit instanţa de fond cu controlul de legalitate al Deciziei nr. 18/18.01.2018 emisă de pârâtul Consiliul National al Audiovizualului emisă de intimatul Consiliul Naţional al Audiovizualului, prin care s-a dispus sancţionarea societăţii cu amendă în cuantum de 10.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 39, alin. (1) din Legea audiovizualului si ale art. 18 alin. (1) lit. a) si art. 29, alin. (2). din Decizia nr. 220/2011 privind Codul audiovizualului.

În esenţă, prin actul administrativ contestat, în urma analizării raportului de monitorizare, Consiliul a constatat că postul B. a prezentat, în mod repetat, în perioada 13-17 decembrie 2017, în cadrul emisiunilor de ştiri, informaţii, comentarii şi imagini referitoare la crima ce a avut loc în staţia de metrou Dristor, în care o femeie a fost împinsă pe şinele trenului.

Prima instanţă a confirmat soluţia administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, validând argumentele autorităţii publice emitente care au dus la sancţionarea reclamantei.

Instanţa de control judiciar constată netemeinicia criticilor formulate de reclamantă, circumscrise cazului de casare menţionat, sentinţa recurată reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că prin motivele de recurs nu sunt aduse critici efective hotărârii primei instanţe, fiind reiterate consideraţiunile reclamantei vizând nelegalitatea Deciziei CNA nr. 18/18.01.2018, în manieră evident similară cu aspectele înfăţişate deja prin cererea de chemare în judecată.

În speţă, Înalta Curte constată că sancţiunea a fost aplicată în urma analizării rapoartelor de monitorizare şi a situaţiei sintetice referitoare la programe difuzate în perioada 13-17 decembrie 2017, în temeiul dispoziţiilor art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului şi art. 144 alin. (3) lit. e) din Codul audiovizualului.

În acest sens, s-a avut în vedere faptul că prezentarea repetată a imaginilor prezentând violenţa fizică într-un grad mare de intensitate şi gravitate, respectiv uciderea unei persoane, au fost de natură să afecteze grav minorii care, având în vedere orele de difuzare a programelor, au avut acces neîngrădit la vizionarea acestora.

Astfel cum rezultă din raportul de monitorizare, reclamanta a prezentat în mod repetat imagini violente, cum ar fi, spre exemplu: în data de 14.12. 2017, în cadrul emisiunii " C." în intervalul 18,45-18,50, a difuzat de 37 ori înregistrarea - "Varianta 1" (crima): împingere - Cădere/Agăţare - Lovitură cu piciorul, 5 sec - Pe imagini se poate observa cum o femeie, aflată pe peronul unei staţii de metrou, împinge o altă femeie pe liniile de metrou. Victima cade pe şina de metrou şi încearcă să se agaţe de marginea peronului, moment în care, agresoarea o loveşte cu piciorul.

De asemenea, în zilele următoare postul a difuzat în intervalul orar 06:00-23:00, în mod repetat, în cadrul emisiunilor de ştiri şi dezbateri, imagini cu victima omorului din timpul atacului, la viteza normală de redare, imagini cu lovirea cu piciorul a victimei omorului, pe ecran întreg, difuzate cu încetinitorul

Înalta Curte apreciază neîntemeiate criticile recurentei-reclamante prin care se afirmă că decizia de contestare şi de sancţionare cu amendă nu poate face dovada prin ea însăşi a existenţei faptei, a autorului acesteia şi a vinovăţiei.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, în cauză, au fost respectate dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 554/2004, în sensul că a fost depusă de către autoritatea publică emitentă, documentaţia care a stat la baza actului contestat, respectiv rapoartelor de monitorizare şi a situaţiei sintetice referitoare la programe difuzate în perioada 13-17 decembrie 2017. Având în vedere că recurenta-reclamantă nu a contestat rapoartele de monitorizare, iar instanţa de fond, în virtutea dispoziţiilor art. 255 şi art. 258 C. proc. civ., a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisuri, Înalta Curte apreciază că rapoartele de monitorizare probează temeinicia constatărilor reţinute ca încălcări în sarcina recurentei-reclamante.

Înalta Curte nu poate primi nici criticile recurentei-reclamante privind încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului întrucât sancţiunea aplicată în cauză nu a făcut obiectul unui proces, fiind dispusă printr-o procedură administrativă reglementată de Legea audiovizualului. Nu se poate susţine existenţa unei obligaţii a pârâtului de a respecta prezumţia de nevinovăţie, având în vedere că garanţiile oferite de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului vizează dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, în cadrul unui proces în faţa instanţei de judecată.

Pentru a răspunde criticilor privitoare la încălcarea dreptului la liberă exprimare, Înalta Curte, fără a afecta importanţa libertăţii presei într-o societate democratică, consideră necesar a sublinia faptul că libertatea de exprimare, garantată atât de Constituţia României cât şi de CEDO, este un drept condiţional, şi nu un drept absolut, ceea ce înseamnă că libertatea presei nu este nelimitată iar ingerinţa statului, sub forma impunerii unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni, este permisă.

Cu alte cuvinte libertatea de exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi de care presa nu este exonerată, şi care iau o formă particulară atunci când drepturile altora sunt afectate, fiind eronată susţinerea recurentei-reclamante în sensul că libertatea de exprimare este supremă în meseria de jurnalist.

Sancţiunea aplicată de către Consiliu nu echivalează cu o cenzurare a libertăţii de exprimare, nefiind încălcate dispoziţiile art. 30 alin. (1) si (2) din Constituţia României, deoarece, în speţă, nu se află în discuţie limitarea dreptului la exprimare, ci încălcarea dispoziţiilor privind interdicţia difuzării programelor ce conţin violenţă nejustificată, în speţă difuzarea repetată a unor imagini prezentând modul în care a fost ucisă o persoană.

Libertatea de exprimare prin componenta sa, dreptul publicului la informare, invocată de recurenta reclamantă, nu poate justifica încălcarea dispoziţiilor privind protecţia minorilor în cadrul serviciilor de programe prin difuzarea repetată, excesivă, a imaginilor de violenţă extremă.

De asemenea, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, constată că respectarea obligaţiei radiodifuzorilor de a avertiza publicul cu privire la difuzarea unor scene de violenţă, cu impact emoţional negativ nu exonerează de răspunderea privind obligaţia de a nu prezenta în mod repetat, în cadrul aceleiaşi producţii respectivele imagini.

În privinţa individualizării sancţiunii, se constată că membrii C.N.A au ţinut cont de dispoziţiile art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, potrivit cărora, "(4) Individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii uneia dintre contravenţiile prevăzute în prezenta lege se face ţinându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum şi de sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an."

Având în vedere că limita minimă a amenzii stabilite de lege pentru încălcarea dispoziţiilor privind protecţia minorilor este de 10.000 RON, iar cea maximă este de 200.000 RON, amenda de 10.000 de RON stabilită de Consiliu, reprezintă limita minimă.

Înalta Curte constată, astfel, că în cauză s-a făcut o corectă individualizare a sancţiunii, raportat la încălcările normelor din legislaţia din audiovizual invocate.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, soluţia instanţei de fond, de menţinere a deciziei C.N.A., fiind legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru argumentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3884 din 2 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 februarie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.