Solidary tax liability of insolvent company's administrator: bad faith omission and statute of limitations for forced enforcement
Romania (RO)
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania rejected the appellant’s appeal as unfounded, thereby upholding the lower court’s dismissal of the action and leaving in force the administrative decision holding the company administrator solidarily liable for a debt of approximately 6.16 million RON. The dispute concerned a challenge to the National Agency for Fiscal Administration’s decision to enforce solidary liability against the administrator of an insolvent limited liability company for unpaid tax debts, principal, and accessories arising from the period between 2010 and 2012, with the appellant arguing that the statute of limitations had expired, the notification procedure was defective, and the element of bad faith was not proven. The Court ruled that the five-year statute of limitations for forced enforcement was not met as the debt remained actionable, the administrative acts were legally communicated via public notice where direct service failed, and the administrator’s omission to file financial statements or initiate insolvency proceedings demonstrated the required bad faith under the Fiscal Procedure Code. The decisive legal basis was Article 27(2)(c) and (d) of the Fiscal Procedure Code (Law No. 207/2015), which establishes solidary liability for administrators who, in bad faith, fail to meet legal obligations regarding insolvency and tax payments, alongside Articles 131 and 133 of the same code governing the interruption of the statute of limitations.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 488 pct. 8 C. proc. civ, art. 496 alin. (1) C. proc. civ, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004; Solidary tax liability of insolvent company's administrator: bad faith omission and statute of limitations for forced enforcement: The dispute concerned a challenge to the National Agency for Fiscal Administration’s decision to enforce solidary liability against the administrator of an insolvent limited liability company for unpaid tax debts, principal, and accessories arising from the period between 2010 and 2012, with the appellant arguing that the statute of limitations had expired, the notification procedure was defective, and the element of bad faith was not proven. The Court ruled that the five-year statute of limitations for forced enforcement was not met as the debt remained actionable, the administrative acts were legally communicated via public notice where direct service failed, and the administrator’s omission to file financial statements or initiate insolvency proceedings demonstrated the required bad faith under the Fiscal Procedure Code. The decisive legal basis was Article 27(2)(c) and (d) of the Fiscal Procedure Code (Law No. 207/2015), which establishes solidary liability for administrators who, in bad faith, fail to meet legal obligations regarding insolvency and tax payments, alongside Articles 131 and 133 of the same code governing the interruption of the statute of limitations.
Keywords
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedCited as the specific ground for finding no motives for cassation, justifying the dismissal of the appeal.
Cited as the procedural basis for rejecting the appeal as unfounded when no motives for cassation are identified.
Cited to define the conditions under which the appeal was declared and subsequently rejected.
Full text
Şedinţa publică din data de 25 februarie 2021
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea formulată la data de 8.02.2019,reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, solicitând anularea Deciziei nr. 297/21.12.2018, prin care a fost respinsă contestaţia administrativ-fiscală formulată împotriva Deciziei nr. 223557/27.09.2018.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 56/F.C din 15 aprilie 2019, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei civile nr. 56/F.C din 15 aprilie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinţei atacate şi în rejudecare, admiterea acţiunii şi anularea Deciziei nr. 297/21.12.2018, prin care a fost respinsă contestaţia administrativ-fiscală formulată împotriva Deciziei nr. 223557/27.09.2018.
În drept, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând în esenţă următoarele aspecte:
Suma pentru care s-a decis angajarea răspunderii solidare este de 6163881 RON din care debite în total de 2681426 RON şi accesorii în total de 3482455 RON. Datoria rezultă că ar avea la bază o declaraţie depusă de societate în data de 25.04.2011 şi vizează perioada 01.11.2010 -28.02.2012 fiind emisă o decizie de impunere nr. x/20.07.2012.
Este necesar a se aprecia în ce măsură este sau nu prescrisă posibilitatea de a mai recupera acest posibil debit, deoarece apreciază ca fiind împlinit termenul de prescripţie de 5 ani de zile.
În cuprinsul deciziei se regăsesc menţiuni referitoare la existenţa unor acte ce nu i-au fost comunicate vreodată: Raport de inspecţie fiscală nr. x/22.08.2014, Decizie de impunere nr. x/25.08.2014, Decizie de impunere nr. x/20.07.2012.
Recurenta solicită a se stabilit dacă şi în ce măsură există înregistrată la dosar o dovadă a faptului că s-a încercat comunicarea respectivelor înscrisuri, în opinia sa, în lipsa unei astfel de dovezi procedura de angajare a răspunderii solidare fiind viciată.
Pe fondul cauzei, arată că are dubii şi semne de întrebare asupra debitului imputat: 6163881 RON, pe care nu-l poate explica în condiţiile în care regăsesc menţiuni despre nişte acte ce nu i-au fost comunicate societăţii pe care o administrează.
Pentru angajarea unei posibile răspunderi în sarcina sa trebuie îndeplinite anumite condiţii cumulativ: existenţa prejudiciului, fapta ilicită, vinovăţia şi o posibilă legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Susţine că nu are nicio legătură cu un posibil prejudiciu de o asemenea anvergură cauzat bugetului statului şi apreciază ca fiind necesară probarea vinovăţiei sale deoarece simpla referire la incidenţa unor texte legale coroborat cu calitatea pe care a deţinut-o în firmă, nu sunt suficiente pentru angajarea răspunderii.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind legală şi temeinică.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând sentinţa recurată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. faţă de prevederile legale aplicabile dar şi de apărările intimatei-pârâte, Înalta Curte constată că nu subzistă motive de casare a hotărârii primei instanţe, în considerarea celor în continuare arătate.
Argumente de fapt şi de drept relevante
Obiectul acţiunii în contencios administrativ formulate de reclamantă îl constituie anularea Deciziei nr. 297/21.12.2018, prin care a fost respinsă contestaţia administrativ-fiscală formulată împotriva Deciziei nr. 223557/27.09.2018 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, prin s-a decis angajarea răspunderii solidare reclamantei A. pentru suma de 6.163.881 RON, din care debit principal de 2.681.426 RON şi accesorii fiscale de 3.482.455 RON, pentru obligaţiile fiscale datorate de S.C. B. S.R.L., conform art. 27 alin. (2) lit. .c) şi d) Codul de procedură fiscală, aprobat prin Legea nr. 207/2015.
Prima instanţă a respins cererea formulată, reţinând că sunt îndeplinite toate condiţiile legale prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) Codul de procedură fiscală, aprobat prin Legea nr. 207/2015, pentru angajarea răspunderii solidare a intimatei-reclamante, fiind dovedit atât faptul existenţei obligaţiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, cât şi reaua credinţă a administratorului, a cărui atitudine omisivă a fost determinantă.
Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.
Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esenţă, sunt centrate pe împlinirea termenului de prescripţie, vicierea procedurii de angajare a răspunderii solidare şi existenţa unor dubii privind cuantumul creanţei fiscale.
Cu referire la susţinerile recurentei referitoare împlinirea termenului de prescripţie, prima instanţa a reţinut corect că în cauză nu s-a împlinit termenul de prescripţie.
Astfel, Înalta Curte reţine că în emiterea deciziei de antrenare a răspunderii solidare s-a avut în vedere că a fost declarată starea de insolvabilitate a debitoarei S.C. B. S.R.L. prin procesul-verbal nr. x/15.05.2018 ca urmare a imposibilităţii recuperării debitului restant provenit din: declaraţia de impunere din data de 25.04.2011, decizia de impunere nr. x/25.08.2014 întocmită de către A.J.F.P. Sector 3 Bucureşti, pentru perioada 1.11.2010-28.02.2012, a deciziei de impunere nr. x/20.07.2012, precum şi a deciziilor de calcul accesorii urmare a neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Prin urmare, în mod corect a stabilit prima instanţă că din probatoriul administrat rezultă că fie a intervenit întreruperea termenelor de prescripţie aferentă titlurilor executorii menţionate, fie nu se împlinise termenul de prescripţie la momentul emiterii deciziei de antrenare a răspunderii, câtă vreme potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) şi art. 133 lit. c) din Codul de procedură fiscală dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept, iar întreruperea termenului de prescripţie intervine pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită.
De asemenea, este corectă concluzia instanţei de fond în ce priveşte creanţa fiscală de 2.456.071 RON (debit principal), 1.536.489 RON (dobânzi fiscale) şi 368.411 RON (penalităţi de întârziere), stabilite prin decizia de impunere nr. x/25.08.2014 întocmită de către A.J.F.P. Sector 3 Bucureşti, plus accesorii fiscale ce au curs după data emiterii deciziei de impunere menţionate, termenul de prescripţie a executării silite a început să curgă de la data de 1.01.2015, conform art. 131 alin. (1) Codul de procedură fiscală, aprobat prin O.G. nr. 92/2003 şi se împlinea la data de 1.01.2020, astfel că emiterea deciziei de antrenare a răspunderii solidare s-a realizat în cursul termenului de prescripţie a executării silite.
Contrar susţinerilor recurentei, termenul de prescripţie nu este împlinit nici pentru celelalte debite provenite din declaraţia depusă de debitoare S.C. B. S.R.L. la data de 25.04.2011 şi din decizia de impunere nr. x/20.07.2012, întrucât aceste termene au început să curgă la datele de 1.01.2012, respectiv 1.01.2013 şi au fost întrerupte prin acte de executare succesive conform art. 133 lit. c) Codul de procedură fiscală, aprobat prin O.G. nr. 92/2003 şi prin emiterea procesului de insolvabilitate nr. 120588/15.05.2018 Codul de procedură fiscală, aprobat prin Legea nr. 217/2015.
În ce priveşte susţinerile recurentei potrivit cărora procedura de angajare a răspunderii solidare a fost viciată, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, prima instanţă reţinând just atât faptul că lipsa comunicării actului administrativ fiscal nu atrage nulitatea acestuia, precum şi faptul că potrivit procesului-verbal nr. x/3.09.2014, decizia de impunere nr. x/25.08.2014 întocmită de către A.J.F.P. Sector 3 Bucureşti a fost comunicată prin publicitate ca urmare a faptului că nu s-a putut realiza comunicarea prin una din modalităţile prevăzute de art. 44 alin (2) din O.G. nr. 92/2003, iar decizia de impunere nr. x/20.07.2012 a fost comunicată prin publicitate prin anunţul colectiv nr. 8081/13.07.2012, cu respectarea cerinţelor impuse de art. 44 din Codul de procedură fiscală, aprobat prin O.G. nr. 92/2003.
De asemenea, instanţa de recurs constată că nu pot fi reţinute nici alegaţiile recurentei referitoare la existenţa unor dubii privind cuantumul creanţei fiscale, câtă vreme creanţele fiscale au fost stabilite prin decizii de impunere necontestate de către societatea debitoare.
În ceea ce priveşte celelalte critici legate de neîndeplinirea condiţiei privind existenţa prejudiciului, fapta ilicită, vinovăţia şi o posibilă legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, reţine Înalta Curte că societatea debitoare S.C. B. S.R.L., prin administratorul său A., nu şi-a îndeplinit obligaţia depunerii situaţiilor financiare nici în timpul perioadei de suspendare a activităţii şi nici după expirarea acesteia, iar din probatoriul administrat în cauză, rezultă că niciunul din actele administrativ-fiscale emise pe numele societăţii administrată de reclamantă, respectiv somaţie, titluri executorii, deşi au fost comunicate în mod legal, nu au fost contestate.
Înalta Curte reţine că potrivit alin. (2) lit. c) al art. 27 din Codul de procedură fiscală, aprobat prin Legea nr. 207/2015, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate. De asemenea, conform alin. (2) lit. d) al art. 27 din acelaşi act normativ răspund solidar cu debitorul şi administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.
Având ca reper aceste dispoziţii legale, în contextul factual expus anterior, Înalta Curte, contrar susţinerilor recurentei, constată că a fost demonstrată îndeplinirea condiţiile impuse de lege pentru a se putea dispune antrenarea răspunderii solidare, fiind dovedit atât faptul existenţei obligaţiilor de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, cât şi reaua credinţă a recurentei, care nu a deschis procedura insolvenţei şi nu a achitat cu bună ştiinţă debitele fiscale pe care societate le-a înregistrat.
În concluzie, se constată că toate criticile recurentei sunt nefondate, judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, cu interpretarea corectă a probelor administrate, iar considerentele hotărârii reflectă aplicarea adecvată a cadrului normativ incident.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Prin urmare, Înalta Curte va respinge excepţia inadmisibilităţii recursului şi, nefiind identificate motive de casare a sentinţei, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în condiţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 56/F.C din 15 aprilie 2019 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II – a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 25 februarie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.