Retroactive application of judicial salary equalization to sectoral reference values prior to constitutional validation

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2021

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând anularea parţială a Ordinului de salarizare individuală nr. 1490/C din 24.05.2017 şi emiterea unui nou ordin de salarizare, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, începând cu 09.04.2015, sumă ce urmează a fi majorată cu 10% începând cu data de 01.12.2015, având în vedere Legea nr. 293/2015, conform art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată prin Legea nr. 71/2015.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4944 din 14 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia prescripţiei ca neîntemeiată.

A admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi a anulat în parte Ordinul ministrului justiţiei nr. 1490/C/2017 în ceea ce îl priveşte pe reclamantul A., cu consecinţa obligării părţii pârâte la emiterea unui ordin de încadrare salarială producător de efecte juridice începând cu data de 09.04.2015, cu luarea în considerare pentru reclamant a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, respectiv producător de efecte juridice începând cu data de 01.12.2015, cu luarea în considerare pentru reclamant a unei valori de referinţă sectorială de 405 RON majorată cu 10%.

3. Calea de atac exercitată

3.1. Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul pârât Ministerul Justiţiei a susţinut că, în mod greşit, prima instanţă a respins excepţia invocată ca fiind nefondată, cu motivarea că reclamantul a formulat acţiunea cu respectarea termenului stabilit de art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea - cadru 284/2010.

Dispoziţiile art. 7 stabilesc că prescripţia începe să curgă de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz, în prezenta speţă de la data de 09.04.2015, pe de o parte. Pe de altă parte, nimic nu îl împiedica pe reclamant să solicite chiar de la adoptarea Legii nr. 71/2015, cu respectarea termenelor legale imperative, emiterea unui ordin de salarizare cu aplicarea unei noi valori de referinţă sectorială, dacă aprecia că drepturile nu i-au fost calculate corect la acel moment.

Pe fondul cauzei, recurentul pârât a arătat că la data de 21.12.2016 a fost emis OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, în baza art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, în acord cu Decizia nr. 23/2016 a ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 3 indice 1 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 57/2015 şi mai ales ca urmare a Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstitutionalitate a art. 3 indice 1 alin. (1) indice 2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anul 2016.

Prin Decizia nr. 794/2016, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstitutionalitate a art. 3 alin. (1)1 -4 din O.U.G. nr. 57/2015, alineate care au fost introduse prin O.U.G. nr. 43/2016. în soluţionarea excepţiei, Curtea a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstitutionalitate a art. 3 alin. (1)4 dîn O.U.G. nr. 57/2015, ca neîntemeiată excepţia art. 3 alin. (1)1 -13 din O.U.G. nr. 57/2015 şi a admis excepţia de neconstitutionalitate a art. 3 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015, stabilind că nivelul maxim trebuie să includă şi drepturile obţinute prin hotărâri judecătoreşti, fiind respinse celelalte aspecte.

Pe de altă parte, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie: "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor."

Neretroactivitatea deciziilor Curţii Constituţionale a fost subliniată chiar prin decizia nr. 839/2009 a Curţii Constituţionale dar şi prin alte decizii ale Curţii. Astfel, se observă că pretenţiile reclamantului pe o perioadă anterioară acestora nu sunt admisibile.

Ţinând cont de stabilirea unei noi indemnizaţii de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON folosită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii a fost emis OMJ nr. 219/C/01.02.2017 care a modificat OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, la art. 1 alin. (1) din cuprinsul acestuia, prevăzându-se ca: "începând cu data de 1 octombrie 2016, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi asistenţii judiciari beneficiază de o indemnizaţie de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, potrivit Legii nr. 293/2015 {...)". Totodată, potrivit art. 2 din OMJ nr. 219/2017, indemnizaţiile de încadrare brute lunare rezultate din aplicarea art. 1 se plătesc începând cu luna februarie 2017, pentru drepturile salariale aferente lunii ianuarie 2017, urmând ca, după efectuarea calculelor în vederea stabilirii diferenţelor şi asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiţiei, să fie plătite şi diferenţele rezultate pentru perioada anterioară.

Prin urmare, faţă de textele legale invocate şi având în vedere că valoarea de referinţă sectorială de 405 RON a fost folosită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii din data de 1 octombrie 2016 şi totodată, în conformitate cu art. . 3 indice 1 din O.U.G. nr. 57/2015 care prevede nivelul maxim în plată, recurentul a apreciat că reclamantul nu are nici un temei legal de a pretinde aplicarea valorii de referinţă sectorială de 405 de la 9.04.2015, în condiţiile în care această valoare de referinţă a fost folosită, deci era în plată, din data 1.10.2016.

Astfel, în acest sens au procedat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, etc.

În contextul celor mai sus arătate, recurentul a considerat că, în mod greşit, instanţa de fond a admis acţiunea reclamantului, începând cu data de 9.04.2015, depăşindu-şi în acest mod atribuţiile puterii judecătoreşti, făcând o aplicare incorectă a legii.

Totodată, în cuprinsul art. 1 alin. (2) al OMJ nr. 4680/C/21.12.2016, s-a prevăzut că emiterea ordinelor de stabilire a drepturilor salariale şi plata acesteia urmează a se efectua după finalizarea calculelor, în urma centralizării datelor necesare comunicate de ordonatorii secundari şi terţiari de credite.

În consecinţă, începând cu luna februarie 2017, reclamantul a primit indemnizaţia aferentă lunii ianuarie, majorată cu valoarea de referinţă sectorială de 405 RON la care s-a aplicat procentul de 10%, potrivit Legii nr. 293/2015, conform art. 1 alin. (1) din OMJ nr. 219/C/01.02.2017.

3.2. Prin notele scrise înregistrate la dosarul cauzei la data de 14 iulie 2020, recurentul-pârât a invocat excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii, raportat la emiterea OMJ nr. 90/C/2019.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată prin prisma cadrului legal incident speţei deduse judecăţii, precum şi prin raportare la criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Referitor la excepţia prescripţiei invocată de ministerul pârât, instanţa de recurs constată că în mod corect judecătorul fondului a respins această excepţie, având în vedere că procedura administrativă prealabilă nu este supusă în cauza de faţă prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 invocate de pârât, ci art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea – cadru nr. 284/2010, reclamantul formulând contestaţie şi depunând acţiunea în termenul prevăzut de art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea – cadru nr. 284/2010, raportat la adresa nr. x/07.07.2017 emisă de Ministerul Justiţie ca răspuns la contestaţia reclamantului.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că Ordinul MJ nr. 4680/C/2016 dispunea ca plata drepturilor salariale cuvenite magistraţilor să se facă prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 381,83 RON, începând cu data de 1 octombrie 2016. Acest ordin a fost modificat prin OMJ nr. 219/C/2017, care a prevăzut o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, majorată cu 10%, începând cu aceeaşi dată – 1 octombrie 2016. Prin motivele recursului declarat în cauză, pârâtul Ministerul Justiţiei a susţinut că, anterior datei de 01.10.2016, nu pot fi stabilite drepturile salariale cuvenite reclamantului în raport de valorile de referinţă menţionate în cererea de chemare în judecată, neavând niciun temei legal pentru a aplica această valoare de referinţă sectorială.

Înalta Curte reţine că, prin dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorităţi/instituţii, dispoziţii care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică şi familiei ocupaţionale "Justiţie".

Prin urmare, reclamantul din prezenta cauză are dreptul de a beneficia de indemnizaţii brute de încadrare calculate în raport de valoarea de referinţă sectorială de 405 RON, astfel cum beneficiază şi alţi magistraţi ce au obţinut aceste drepturi prin hotărâri judecătoreşti definitive. Susţinerea recurentului pârât, conform căreia această indemnizaţie poate fi avută în vedere doar de la data de 01.10.2016 este greşită. Înalta Curte are în vedere şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 749/2016, care a stabilit că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice."

Înalta Curte mai reţine că valoarea de referinţă sectorială a fost majorată cu 10% începând cu data de 01.12.2015, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 293/2015.

În acest context, Înalta Curte concluzionează în sensul că valoarea de referinţă sectorială calculată de pârât prin OMJ nr. 4680/C/2016 şi OMJ nr. 219/C/2017 (precum şi prin Ordinul individual nr. 1490/C/2017) nu respectă prevederile legale, fiind stabilită într-un cuantum inferior celui cuvenit reclamantului, motiv pentru care sentinţa recurată va fi menţinută de instanţa de control judiciar.

În ceea ce priveşte argumentul aplicării retroactive a dispoziţiilor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Înalta Curte constată că forul constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor reclamanţi în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

Prin urmare, însăşi instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

Aşadar, argumentul recurentului-pârât este prezentat în mod eronat ca fiind unul care ţine de temporalitatea aplicării deciziilor Curţii Constituţionale. În realitate, aplicare unitară şi generală a dispoziţiilor legale incidente în materia salarizării, inclusiv pentru perioada anterioară publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităţilor din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor la edictarea O.U.G. nr. 20/2016.

Recurentul pârât Ministerul Justiţiei a mai susţinut, prin concluziile scrise depuse la dosarul instanţei de recurs că, urmare a emiterii Ordinului nr. 90/C/04.01.2019, acţiunea reclamantului a rămas fără obiect, susţinere pe care Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată.

Obiectul acţiunii civile de faţă este reprezentat de pretenţia reclamantului de a-i fi recunoscute, calculate şi achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate. Prin urmare, obiectul acţiunii exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond, iar emiterea ordinului 90/C/2019, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, cu consecinţa recalculării cuantumului indemnizaţiei de încadrare cuvenite reclamantului, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond, având efectul unei recunoaşteri a pretenţiilor reclamantului de către pârâtul Ministerul Justiţiei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

5. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 4944 din 14 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2021.