Automatic cessation of fiscal security measures upon expiration of the six-month deadline without issuance of a debt title or judicial seizure

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat instanţei în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă 6 Oradea, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş - Serviciul colectare şi executare silită persoane juridice anularea adresei nr. x/21.05.2018 emise de pârâta Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă 6 Oradea şi obligarea pârâtelor la ridicarea sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor mobile şi imobile ale reclamantei în valoare de 1824024 RON, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 167/CA/2018 din 31 octombrie 2018, Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă 6 Oradea şi a anulat Adresa nr. x/21.05.2018 emisă de pârâtă.

A obligat pe pârâtă să emită o decizie de ridicare a măsurilor asiguratorii instituite asupra bunurilor mobile şi imobile ale reclamantei.

A respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Maramureş - Serviciul colectare şi executare silită persoane juridice, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A obligat pe pârâta Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă 6 Oradea la plata în favoarea reclamantei a sumei de 5520 RON reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea pârâtei Direcţiei Regionale Antifraudă 6 Oradea, pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).

În motivarea recursului, s-a arătat - în esenţă - că măsurile asigurătorii instituite prin Decizia nr. x/06.10.2016 intră sub incidenţa prevederilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi, prin urmare, termenele stabilite de art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, cu privire la încetarea măsurilor asigurătorii în termenul de 6 luni/1 an, nu se aplică în cazurile în care au fost sesizate organele de urmărire penală, situaţie în care operează excepţia prevăzută de art. 213 alin. (8) din acelaşi act normativ.

Referitor la susţinerea reclamantei potrivit căreia adresa de răspuns a DRAF 6 ORADEA înregistrată sub nr. x/21.05.2018 a fost emisă cu "exces de putere" şi reprezintă un "refuz nejustificat de a soluţiona cererea", recurenta a arătat că procesul-verbal nr. x/27.09.2016 întocmit de inspectorii antifraudă din cadrul DRAF 6 Oradea este reglementat şi intră sub incidenţa prevederilor art. 137 alin. (4) Titlul VI. Cap. III din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală potrivit căruia: "la finalizarea controlului operativ şi inopinat se încheie procese-verbale de control/acte de control, în condiţiile legii", neîndeplinind condiţiile prevăzute de lege pentru a constitui un titlu de creanţă.

Procesul-verbal nr. x/27.09.2016, care a stat la baza instituirii măsurilor asigurătorii, a fost valorificat prin sesizarea organelor de urmărire penală, fiind suspicionată săvârşirea unor fapte de natură penală.

Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Cluj a fost încunoştiinţată asupra acestui aspect.

În vederea evitării compromiterii intereselor justiţiei şi a divulgării informaţiilor nepublice, semnalate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, este necesar acordul unităţii de parchet sesizate cu privire la comunicarea informaţiilor din actele de sesizare (număr, OUP sesizate etc), raportat la particularităţile fiecărei cauze şi la strategia de anchetă aleasă.

În acest sens, recurenta pârâtă a întreprins demersurile necesare pe lângă Direcţia Generală Antifraudă Fiscală în sensul solicitării acestui acord, astfel încât instanţa de judecată să cunoască organele de urmărire penală sesizate în cazul reclamantei.

Recurenta a apreciat este suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii numai să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecinţa îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele precizate anterior.

Prin raportare la dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, organul fiscal, ori de câte ori constată că există pericolul ca contribuabilul supus controlului să se sustragă, să îşi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul, îngreunând în mod considerabil colectarea creanţelor, are dreptul legal de a dispune de urgenţă măsuri asigurătorii.

În opinia recurentei, măsurile luate de organul fiscal sunt întemeiate pe prezumţii legale, astfel că, până la stabilirea unei situaţii certe cu privire la activităţi financiare ilicite desfăşurate de contestatoare sau terţe persoane cu care s-a angajat în operaţiuni economice, intimata a dispus măsurile prevăzute de art. 213 din Codul de procedură fiscală, aceste măsuri fiind temeinice si legale.

Recurenta a considerat că în mod eronat instanţa de fond a reţinut că nu ar exista, în cuprinsul referatului justificativ sau în decizia atacată, elemente concrete sau indicii de natură a concluziona constatarea pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să-si ascundă ori să-şi risipească patrimoniul, întrucât, astfel cum lesne se poate observa, decizia contestată cuprinde o motivare amplă a conduitei intimatei-contestatoare care a condus la concluzia că ar putea să se sustragă de la o eventuală obligaţie fiscală, conduită care se reflectă în relaţiile contractuale ale acesteia.

Astfel, desfăşurarea unor relaţii comerciale cu diverşi agenţi economici cu caracter fictiv şi înregistrarea acestora în contabilitate de către A. S.R.L. în calitate de beneficiar a fost un argument suficient pentru a naşte suspiciuni cu privire cu privire la conduita pe viitor a intimatei contestatoare, iar în această etapă, de dispunere a unor măsuri asigurătorii, aceste suspiciuni nu sunt doar necesare, dar şi suficiente pentru a motiva emiterea deciziei contestate.

Recurenta pârâtă a concluzionat că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este motivată atât în fapt cât şi în drept, atât cu privire la cauzele care au determinat luarea măsurii, cât şi cu privire la bănuiala că intimata ar putea avea în viitor o conduită de sustragere de la plata obligaţiilor fiscale.

Recurenta a mai susţinut că, în mod nelegal, instanţa de fond a admis cererea contestatoarei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5520 RON, având în vedere că nu s-a reţinut că ar exista vreo culpă procesuală a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, care să justifice acordarea cheltuielilor de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active în recurs a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

III. Analiza motivelor de casare

Analizând sentinţa atacată prin prisma cadrului legal incident speţei deduse judecăţii, precum şi prin raportare la criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active în recurs a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Înalta Curte va respinge această excepţie invocată de intimata reclamantă prin întâmpinare, având în vedere că ANAF nu a formulat recursul în nume propriu, ci în prezentarea pârâtei Direcţia Regională Antifraudă 6 Oradea.

Referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/06.10.2016emisă de pârâta Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă 6 Oradea s-a dispus instituirea măsurilor asiguratorii până la concurenţa sumei de 1824024 RON asupra bunurilor reclamantei A. S.R.L..

La cererea reclamantei de ridicare a măsurilor asiguratorii, pârâta a comunicat prin adresa nr. x/21.05.2018 refuzul de a emite decizia solicitată, refuzul fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015.

În urma soluţionării contestaţiei formulate de reclamantă, instanţa de fond a obligat pe pârâtă să emită o decizie de ridicare a măsurilor asiguratorii instituite asupra bunurilor mobile şi imobile ale reclamantei, reţinând că după împlinirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 213 alin. (7) teza a III-a din Codul de procedură fiscală, împlinire care a avut loc în data de 06.04.2017, pârâta avea obligaţia ca într-un termen de 2 zile să emită decizia de ridicare a măsurilor asiguratorii.

Înalta Curte apreciază că instanţa de fond, contrar celor susţinute de pârâtă prin cererea de recurs, a efectuat o analiză corectă a cauzei deduse judecăţii.

Recurenta pârâtă a criticat soluţia primei instanţe invocând, pe de o parte, dispoziţiile art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 potrivit cărora, în situaţia în care au fost instituite măsuri asiguratorii şi au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asiguratorii subzistă până la data soluţionării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată, iar, pe de altă parte, susţinând temeinicia măsurilor adoptate.

Argumentele privind temeinicia emiterii deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nu vor fi analizate de instanţa de recurs, având în vedere considerentele reţinute de prima instanţă care au vizat legalitatea măsurilor adoptate de organele fiscale.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii "în situaţia în care măsurile asigurătorii au fost luate înainte de emiterea titlului de creanţă acestea încetează dacă titlul de creanţă nu a fost emis şi comunicat în termen de cel mult 6 luni de la data la care au fost dispuse măsurile asigurătorii. În cazuri excepţionale, acest termen poate fi prelungit până la un an, de organul fiscal competent, prin decizie. Organul fiscal are obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asigurătorii în termen de cel mult două zile de la împlinirea termenului de 6 luni sau un an, după caz, iar în cazul popririi asigurătorii să elibereze garanţia."

Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (8) din Legea nr. 207/2015 în vigoare la data formulării cererii reclamantei, în situaţia în care au fost sesizate organele de urmărire penală, măsurile asiguratorii subzistă până la data soluţionării cauzei de către organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată.

Această apărare nu poate fi primită însă, întrucât, la data împlinirii termenului de 6 luni de data instituirii măsurilor asiguratorii, art. 213 alin. (8) din Codul de procedură fiscală prevedea că "prin excepţie de la prevederile alin. (7), în situaţia în care au fost instituite măsuri asigurătorii şi au fost sesizate organele de urmărire penală potrivit legii, măsurile asigurătorii încetează de drept la data la care au fost luate măsuri asigurătorii potrivit Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu modificările şi completările ulterioare."

Or, în cauză, astfel de măsuri nu au fost dispuse de către organele de urmărire penală în procesul penal, organele fiscale nu au emis titlu de creanţă şi nici nu au dispus în conformitate cu prevederile legale prelungirea termenului de 6 luni la un an.

Prin urmare, raportat la data emiterii deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, respectiv 06.10.2016, organele fiscale aveau obligaţia să emită decizia de ridicare a măsurilor asiguratorii la data de 10.04.2017, decizie care nu a fost emisă.

Aşa cum mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, legea aplicabilă în cauză este cea în vigoare la data la care organele fiscale aveau obligaţia de a emite decizia de ridicare a măsurilor asiguratorii, pârâta neputând invoca în apărare propria culpă.

Nefondate sunt şi susţinerile recurentei privind plata cheltuielilor de judecată, raportat la soluţia de admitere în parte a acţiunii reclamantei, obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantei a sumei de 5520 RON, reprezentând o corectă aplicare de către instanţa de fond a art. 453 raportat la art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Faţă de împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

IV. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea pârâtei Direcţiei Regionale Antifraudă 6 Oradea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active în recurs a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Respinge recursul formulat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea pârâtei Direcţiei Regionale Antifraudă 6 Oradea împotriva sentinţei nr. 167/CA/2018 din 31 octombrie 2018 a Curţii de Apel Oradea – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2021.